The “out of box” experience… Ciudata experienta, ceva in genul “Fight Club”: o personalitate dedublata, doar a ta – dar de care nu stiai pana nu demult. Ca si in film, momentul revelatiei te mananca de viu, te macina si te mistuie in cateva fractiuni de secunda, peretii se ingusteaza in jurul tau, murmurul de fond se transforma in tunet, urechiile iti tiuie, fetele familiare devin grobiane, apoi sterse, colti rad in jurul tau, paranoia! Apoi… timpul se opreste. Privesti in jurul tau. Detasare? Calm. Totul se opreste. E liniste. E clar. Tu esti… tu. Si atat. Iar definitia exacta a intregii tale fiinte nu poate fi oferita decat de insasi prezenta si existenta ta pentru lume, in lume. Tu esti insasi dovada clara ca existi. Si… prietene, daca ai avut vreodata onoarea si drama totodata de a trece printr-o astfel de criza existentiala revelatorie, felicitarile mele! Toata stima si respectul. Bine ai iesit din clubul ipocritilor! Bine ai venit in cel al ciudatilor!
Ce e ciudat cu adevarat e modul in care privesti lumea ulterior acestei trairi. E asemenea unei incheieri de capitol sau de plata a datoriilor imense la banca dupa castigarea unui premiu substantial in bani.
Eram un mic Atlas acum niste luni bune, tinand povara unui glob intreg pe umerii mei. Nu stiu nici pana acum de ce mi-am luat asupra-mi aceasta responsabilitate. Speram oarecum ca viata mea sa insemne ceva pentru niste indivizi, iar a-ti pasa cu sau fara constientizarea acestui lucru de catre intreaga lume parea o solutie buna la acel moment, desi… adevarul fie spus, astfel de responsabilitati te rup in mii de bucatele si ce mai poate ramane din tine pe patul de moarte e doar o epava a ce puteai fi. Totusi, am facut-o si pe asta… Globul e greu! Al naibii de greu. Apoi… am avut revelatia. Am redescoperit in mine o noua identitate suprapusa celei vechi, peste identitatea eternei Mina Harker. Si de mai bine de o luna … ma zbat in a-mi da seama si a intelege daca aceasta revelatie ma poarta catre ceea ce-mi doream sau ceea ce-mi era predestinat de altii din ziua 1 sa-mi doresc. Un alt glob. Mai mic, dar mai dens. Responsabilitatea de a fi eu. De a fi perceputa asa cum sunt sau cum se doreste sa fi perceputa? De a fi iubita sau de a iubi? De a lupta sau de a ingropa securea inainte de escaladarea unui posibil razboi?
Cum spuneam de atatea ori… viata e o calatorie. Si experienta de a gandi outide the box are si punctele ei slabe. Cateodata raspunsurile pe care le cauti in tine nu sunt cele pe care doresti sa le descoperi. Asteptarile de la tine pot fi mai presus decat potentiaul tau si vrei-nu vrei, oamenii pe care ii atingi cu prezenta ta unica pot suferi ulterior bucuriei pe care le-o oferi din suflet. Cata bucurie porti in tine pentru a le-o oferi? Cate zdruncinari trebuie sa acoperi pentru a-ti gasi puterea de a le revela viata? Poate ca nici nu se tine vreun scor. Poate ca cei pe care i-am cunoscut trebuiau sa ma cunoasca pentru a lua deciziile ce le-au influentat sau nu viata. Poate ca ii cunosc pe cei prezenti azi in viata mea pentru a face acelasi lucru. sunt o Lizuca ratacita alaturi de un caine mai mult lung decat lat, plimbadu-se printr-o minunata dumbrava a vietii, presarand faramituri pentru pasarelele trecatoare ale trecutului, prezentului si viitorului meu. Sunt doar o pana purtata de vantul vietii. Si habar nu am unde ma poarta curentii. Si da… la naiba, dupa atatea cuvinte insirate fara noima, uite o revelatie: nu mai imi pasa. Nu mai imi pasa daca oamenii din mediile in care pasesc din datorie ma plac sau nu; nu mai imi pasa daca imi schimb parerea de 10 ori pe minut, daca am o groaza de defecte pentru o groaza de oameni care traiesc pentru a mi le schimba; nu mai imi pasa daca azi iubesc, maine ma macina constiinta pentru ca poate nu mai iubesc, si poimaine nu mai pot trai fara iubire. Nu mai imi pasa de viitor, de trecut si de macinarile mele interioare. Nu. Imi va pasa doar de ceva foarte special: de mine.
