A fi sau a nu fi workoholic

Ce inseamna practic sa fii un om de cariera? Sa muncesti ca un sclav odata ce te-a anuntat branch managerul pentru candidatura la nu stiu ce post pompos, sa muncesti ca un sclav pe bani buni care iti ajung la sfarsit de luna si pentru investitii intr-o masea, masina sau excursie? Sau sa muncesti ca sclavul (.)?
Stiam de cand eram mica. O simteam in sange. Dorinta de a ma propulsa si distanta ca nivel de turma, de restul, de mediocritate. Asa a fost prin scoala, asa a fost si la lucru... Dar aici... cu toate schimbarile, cu tot mediul asta care ar cere prea mult spatiu pe "hartie" sa-l descriu, cu fisa postului in sine, cu responsabilitatile proportionate drepturilor si beneficiilor... parca nu. Si nu ma recunosc. Ma defineam ca fiind prima in linie pentru orice provocare, atata vreme cat imi placea ceea ce faceam. Dar aici nu-mi place. E haotic, fiecare rezolva cat, si ce poate sau place, in unele cazuri. Iar eu sunt calul de bataie. Eu imi iau toate pu...le... le... atunci cand ceva nu e bine, altii laurii. Eu muncesc pana la ora 21 de cand a plecat Nicu, altii pe vremea asta se fut.
Am fost la un interviu azi. Altul. Incerc sa-mi ridic sansele, dar stiu ca orice ora in care lipsesc de la lucru compenseaza cu doua lucrate acasa (internet connection-ul, switch-ul de pe pc pe laptop si FN+F-urile, si degetele mele de lemn ca nu degeaba imi spunea lumea "butter fingers")...
Am sa prind Craciunul aici. Probabil si o parte buna din anul care vine. Nu simt ca pornesc deloc cu dreptul in 2012. Dar hey... fara chestii nasoale nu stii sa apreciezi lucrurile bune. Trebuia sa dau de jobul asta ca sa apreciez cu adevarat fostul loc de munca. Daca inainte imi placea, acum ma doboara dorul de el.
Azi la fel ca in fiecare zi de vreo saptamana incoace am primit cam 106 mailuri pana la ora 18, fiecare cu o informatie ce trebuie tinuta minte pana maine, pana saptamana viitoare, pana - cat mai mult sau cu cerinte de rezolvare a unor probleme. Pe langa ale mele, mai trebuia sa-l ajut si pe colegul cu ale lui... Poate sunt subiectiva sau mi se pare, dar am impresia ca s-a invatat rau: orice presupune munca de jos mi-o da mie. "fa-mi te rog si asta si aia" bun, macar ma roaga. cred. parca. E un schimb cam nedrept. Eu ii cer informatii, el actiuni. E mai usor sa povestesti decat sa te opresti din lucru sa-i faci lui vreo factura. OK, are multe. Dar am si eu. Nu-mi place si pe cuvant - e prima oara cand ma vait de-un job. Am mai avut o perioada cand ma vaitam de sef, dar acum... e jobul. E plictisitor si mult de lins pe niste foi. Urasc foile!!! Prefer sa lucrez cu capul, decat cu mainile si picioarele, dar mai prefer sa si gandesc solutii in loc de a executa ordine legislative, normative si regulamentare ale unei tari in orice import sau export nenorocit fac. Da-o dracu! Inteleg ca e un regulament interior, inteleg ca ai o fisa a postului, inteleg ca ai legi pentru dobitoci care nu stiu sa conduca sau vor sa f... copii, dar si pentru o marfa? Ce pana mea poate sa faca atat de grav un palet incarcat de cutii cu piulite? Si urasc sa astept dupa altii! Ba dupa comisionarii vamali, ba dupa un raspuns de la client, ba dupa nu stiu ce coleg! Fraaaaaaaaateeeeee, cine dracu m-a facut pe mine angajata a unei firme care actioneaza ca imputernicit? Sunt oamenii chiar asa de lenesi sau idioti incat sa nu stie sa-si faca singuri un nenorocit de import? Da un telefon, primeste o informatie, descurca-te! De ce ne dai noua niste sute de euroi pentru a-ti rezolva tie treaba? Ah, debitez... ma duc sa dorm!

Pe drumuri, ratacita

Here I am. In drum spre casa. Am plecat de la Paltinis in urma cu jumatate de ora. Am trecut cu masina prin Sibiu si l-am lasat in urma. Nu ne-am oprit sa bem o cafea sau sa imi dau seama daca mai recunosc ceva din el dupa…. Peste 6 ani? Cum trece timpul! Aveam 19 ani si eram… alta. Atat de diferita fata de ce sunt acum. M-am bucurat nespus in momentul in care am aflat de petrecerea de Craciun la Paltinis. Speram sa vad macar fugitiv Sibiul din dorinta si speranta de a pune punctul intr-un sfarsit, dupa atattia ani de melancolii tacite. Dar scriind acum, dupa doar 30 de km de cand am iesit din acest oras ma confrunt cu o stare inexplicabila. Nu imi pot defini trairile, insa… Nimic din calmul pe care il asteptam ulterior experientei din week-end-ul asta nu se face prezent in sufletul meu. Poate ca tot ce simt acum e impacarea trista cu care stii ca trebuie sa te confrunti intr-un final. He’s gone. For good, forever. He was thus the most beautiful illusion that a man could’ve given me. Nu ar fi trebuit sa-mi fie suficient si indeajuns incat sa-mi pot multumi sortii ca am trait-o si pe asta? Si ce daca mi-a dat papucii? Ce daca s-a casatorit cu fosta lui pe care pretindea ca o lasase pentru mine? Ce daca azi are o fetita superba ce-i seamana si pe care mi-o doream ca fiind a mea? Mi-am adus aminte de discutiile noastre despre copii. Spunea ca isi dorea fetita. I s-a indeplinit visul. Imi spunea ca dorea sa o numeasca Yanna. Nu o cheama asa. Dar e la fel de superba! Un copil frumos. Ei, fiecare isi face viata dupa bunul plac, nu? Tot ce mai trebuie sa fac eu acum e sa-mi dau seama ce ar trebui sa fac cu viata mea fara el in ea… Am pierdut deja 6 ani asteptand un miracol… Poate ca ar fi vremea sa-mi recunosc infrangerea. El nu isi mai aminteste de mine, probabil, are o viata departe de amintirea mea, si nici macar nu stie ca a lasat urme asa de adanci in sufletul meu. Si ce daca il voi iubi cat voi trai, in secret si fara vreo dezlegare? Maine e luni, se inchide luna, am de inchis dosare, de facut borderouri, de rezolvat crize si dat telefoane. Deseara imi voi face datoria de prietena, iar apoi voi ajunge acasa pentru a ma imbata inca odata cu vin si vise lucide si aberant de imposibile.

Viata merge mai departe. Am terminat o facultate si-un master de atunci. Am luat un permis. M-am angajat la o groaza de firme, muncesc pe branci de aproape 5 ani si imi strang bani pentru o masina. Am incercat cu toata fiinta mea sa ma mai indragostesc odata si am descoperit ca nu pot. Am fost prin Germania de vreo 2 ori pana acum, am invatat limba si cultura. AM castigat si am pierdut oameni, prieteni, rude, iubiti. Viata merge inainte! 

Pe drumuri, ratacita

Scriu din Paulis. S-au intamplat multe de lunea asta pama duminica asta. Mi-a fost concediat seful, am preluat jumate din atributiile sale, am trecut prin cele mai blitzkrieg traininguri din viata mea si am lucrat la rezolvat de crize de import - am o marfa prin Constanta care pur si simplu nu vrea sa tranziteze spre Chisinau. Vorbesc limbi straine, oare? Sunt in camera de hotel, iar jos e petrecere de X-mas. Dupa 4 ore in care am dansat in continuu si am baut ca o vaca mulsa din alcoalele puse la bataie, am decis ca e momentul sa ma retrag inainte sa par penibila. Iata-ma deci aici... Doamne, rau e sa bei alcool! Nu pentru ca risti sa iti vomiti stomacul, nu pentru ca se misca lumea cu tine, si nici pentru ca nu te mai coordonata delooooc! Ci pentru ca toate frustrarile ies la suprafata. Ascult radio Gherilla - singurul eliberadio din tara (ador radio asta! il adoooohr! asc placebo momentan la el!) si ma uit in jur... am o graoza de oglinzi in camera de 4 flori - nu prea ok cand esti beat. Nu pentru ca risti sa te tai in ele, ci pentru ca risti sa te privesti cum nu ai mai facut-o de multa vreme. De data asta chiar nu te mai poti ascunde de reflectia hada din ele. Sunt debracata. Sunt acoperita de la bust in jos de celulita. Am textura lunii de pe cer. Am burta. Am un fund deformat! Am niste picioare cat niste stejari seculari si singurul lucru care imi pare acceptabil e fata. Dar si mutra mea e ravasita de alcool - deci nu azi. Azi sunt hada 100%. Singurul frumos la mine sunt trairile pur emotionale, profunde si melancolice. Habar nu am de ce sunt atat de trista acum si de ce niaba simt nevoia sa plang, dar lacrimez deja si ... si e atat de singur sa fii singur. David... David e... acelasi. Nu stiu daca voi reusi vreodata sa-l privesc diferit. Stiu ca incearca atat de mult, insa... pur si simplu e un om care nu ma va intelege vreodata. Si e ok. Nu trebuie s-o faca. Nu e nimeni obligat s-o faca. Mi-as dori insa sa pot fi atat de lucida si atunci cand sunt... lucida. Sa am atata sinceritate si fata de mine. Si fata de el. Dumnezeule, mai aveam putin si-mi sarutam un coleg de munca ieri. Nu stiu cat alcool aveam la bord, dar nici nu conteaza. Sa vrei sa saruti pe altcineva sau sa saruti pe altcineva in timp ca esti intr-o relatie, ba chiar mai mult... Nu asa am fost crescuta. Si pe masura ce iau in varsta si trec ani, pe masura ce bat acelasi pas pe acelasi loc in dimensiune emotionala... Stau sa ma gandesc serios daca oamenii mai sunt capabili de monogamie, de sentiment pur, de dorinta pura, de respectul la cel mai inalt nivel fata de persoana pe care o aleg drept aleasa. Sau poate e doar un sir de compromisuri si "actong like you give a damn". Si daca e astfel................ La ce sa mai raman asa? Ar trebi sa-mi fac de cap, mai ales acum cand sunt la inceputul sfarsitului caci, hai sa fim seriosi: cine te mai vrea la 45 de ani ? Cred ca am avut prea putin sex la viata mea. Prea putine orgasme si ooooh, mult prea putina afectiune si tandrete. Apreciere la orice nivel decat cel personal, dorinta la orice nivel fizic, dar nu spiritual. Dar cine te mai poate intelege in secolul asta? Nu sunt sigura ca ma inteleg eu pe mine insami.
Cred ca e momentul pentru somn la un serial.
Noapte buna, ciudati asemeni mie! Sa fie asta una dintre cele mai bune!

Bilantul 2011

Asta a fost un an greu. Mi se pare ca am pierdut mai multe decat am castigat. Trag linie:
- cei de la Procter&Gamble m-au lasat de izbeliste dupa terminarea contractului; e ciudat cum poti gasi in viata un job care te formeaza profesional si-ti confera o personalitate la locul de munca si in afara lui, pentru care ti-ai da realmente toti anii vietii si e ironic cand se intampla ca sentimentele sa nu fie impartasite.
- mi-am gasit un alt job care ma termina psihic prin plictiseala responsabilitatilor (sau mai degraba spus - lipsa lor) si desi e mai bine platit simt ca bat pasul pe loc in domeniul in care lucrez momentan, dar asta e. m-am impacat cu gandul ca voi mai ramane aici o perioada in mare parte pentru ca iarna nimeni nu migreaza si posturile puse la bataie sunt putine si sub liga competentelor mele.
- mi-am luat permisul de conducere si spre surprinderea mea nu m-am dat din loc de la orice situatie in care puteam sa conduc. din pacate, lumea ma trateaza ca pe un elefant intr-un magazin de cristale si simt o constanta frica din partea tuturor posesorilor de masina, de parca as fi o oligofrena la volan. e o stare care se reflectsa si care va contribui mai devreme sau mai tarziu la o alta criza existentiala. chiar voi ajunge sa imi spun la randu-mi ca sunt o oligofrena sau imi voi baga picioarele in toti si-mi voi lua odata masina aia???
- si ca tot eram la capitolul masina- proprietate personala... incerc, dar e al naibii de greu sa pun deoparte bani pentru motoscarta aia pe care s-o pot numi a mea; insa in contextul in care nu ma pot lasa de fumat si imprumut bani in toate partile, e mai greu. va trebui sa invat sa spun NU din cand in cand. si sa ma inchid in casa. luna noiembrie a fost o luna in care am lucrat pe gratis uitandu-ma inapoi: am avut nevoie de orice iesire in oras, de orice pretext de a socializa pentru a-mi reface stima de sine pe care altii au distrus-o atat de usor. nu stiu de ce la anii mei inca reflectez la vorbele aruncate in vant ale unor indivizi ce nu au vreun drept de apel la persoana mea.
- am renuntat la oameni. ca de obicei, tai si spanzur in relatiile interumane. am ajuns la concluzia ca in mod subconstient imi doresc sa traiesc intr-o carcera sociala. pe cat de mult am nevoie sa-mi exprim ideile definindu-ma social, pe atat de putin am nevoie de indivizi care sa nu ma inteleaga in momentele in care deschid gura, cu atat mai putin de altii care imi cauta punctele slabe pentru a lovi unde ma doare mai tare. tragi-comic e ca toti acesti oameni nu inteleg de ce te injunghie pe la spate. o fac fara sa realizeze actiunea in sine sau urmarile ei, o fac dintr-o prostie crunta, din lipsa unui algoritm aparte care sa le ofere acel grad de inteligenta in care sa poata gandi mai mult de o miscare in fata. viata e un sah constant, joc pe care unii nu doar ca nu il stapanesc, dar nu il cunosc; cu tupeu nesimtit insa, se pun sa dea lectii.
- am renuntat la perechea ideala pentru perechea reala. sunt la varsta in care am ajuns sa schimb concertele rock pentru concertele de muzica clasica, o varsta in care nu imi mai permite ceasul biologic sa visez la dragoste in luna lui marte, sub un cer de sticla pe care ploua cu globuri dolofane prin vreme. am o varsta in care ajung sa ma multumesc cu ce am si sa-mi multumesc ca am macar atat. am o varsta in care iubirea absoluta e pentru actorii de hollywood, preferand omul in carne si oase aflat langa mine, care imi cunoaste deja mimica fetei, gesturile si ticurile, care imi accepta toanele si-mi apreciaza putinele calitati ce mi-au ramas. si vreau sa cred ca le face pe toate mai inainte scrise pentru ca fara aceasta realitate nu as mai avea nimic in sufletul meu ciuruit de vreme si lacrimi acide.
- n-am primit inca inelul pe deget si nici actul social absolut nu l-am semnat. slabe sanse sa mi se intample prea curand si asta, desi am ajuns sa sufar in taina ca un caine pentru toate zilele de ovulatie pe care le pierd pentru ca tontul meu se sperie de orice schimbare majora a vietii lui ca de o apocalipsa. da, vreau sa imi petrec restul zilelor mele cu el. da, vreau sa fie tatal copilului meu. dar nu, nu am de gand sa concep un suflet stiind ca peste noua luni se va naste intr-o familie neoficiala. e un lucru stupid pentru unii poate, pentru mine insa e o normalitate. oamenii se iau, apoi fac copii si nu invers.

Per total, a fost un an in care am lucrat, in care mi-am luat concedii pentru a dormi mai mult dimineata si atat, in care am ramas mai mult sau mai putin demoralizata de cat de incet te misti inspre un plan sau vis atunci cand iti mai ramane vreunul in picioare de-a lungul timpului. Pana anul trecut, in fiecare decembrie faceam si lista cu planurile de viitor. Anul asta insa va fi primul an care va prezenta o exceptie de la regula de pana acum. Anul asta am sa renunt la lista si la planuri. Am sa renunt si la vise. Nu ma mai astept la nimic de bun augur sau la vreun semn care sa-mi marcheze progresul. Mi-e teama ca voi ramane blocata pe acelasi job, pe aceasi situatie relationala, in aceasi casa traind cu parintii, fara masina si cu aceasi stare psihologica de impotenta sociala. Taica-meu ma condamna pentru ca aleg sa plutesc prin viata in loc sa-mi tin naibii fraiele in mana, dar asta am incercat sa fac pana acum. Am urmarit sa fiu prima in orice fac, sa demontrez cuiva ca sunt speciala pentru vreun motiv - oricare, iar intr-un final ajungem cu totii in acelasi loc de veci. De ce sa speri sau mai degraba... la ce sa mai speri in zilele noatre, in tara asta, facand parte din generatia mea? Urasc  situatiile in care trebuie sa faci fata unor monologuri tinute de cei in varsta care cu toata experienta lor de viata si-au trait tineretea in alta era... Ma intreb de multe ori daca ai mei ar mai fi ajuns aceasi oameni la varsta lor traind in regimul capitalist de la varsta de 3 ani.

In fine. Fara liste de planuri pentru anul viitor.

Round and round we go...

Ne-am impacat. Cum, de ce, cand si pentru ce nu stiu exact. Tot ce stiu e ca pentru o persoana pe care afirmi ca nu o iubesti, suferinta despartirii a fost destul de crunta. Sunt constienta ca nu e perfect, insa nici eu nu sunt. El insa m-a acceptat ca atare. Eu insa nu. Poate ca e momentul sa privesc relatia asta cu alti ochi. Poate e momentul sa ma privesc pe mine cu alti ochi. Si implicit pe el. Asa e omul, asa e viata... Iti doresti toata viata un lucru, iar cand in final il primesti realizezi ca parca ai fi vrut altceva. Nu cred ca exista vreun individ pe tot globul pamantesc care sa fie potrivit pentru mine. Eu am vrut caminul; familia in sanul careia sa ma simt protejata; locul meu de relaxare, oaza in care sa ma regasesc; omul numai bun de rolul de sot, care sa aduca casu-n casa, sa-mi duca gunoiul afara si sa mai spele ocazional o oala. Si le am - din prima zi cand am pasit in apartamentul lui m-am simtit relaxata, intr-un alt univers mic si confortabil, iar el e... sotul tipic in viitor: barbatul care nu intelege femeia, dar o iubeste, barbatul care nu stie sa-i spuna c-o iubeste, dar o pretuieste prin lucrurile marunte, barbatul care se vaita 10 minute inainte, in timp ce si 10 minute dupa ce a spalat o oala, dar stie ca ar face-o inca de 100 de ori daca ma multumeste. E barbatul care nu s-ar uita la o alta mai frumoasa sau slaba ca mine pentru ca e combinatia perfecta dintre rational si comod, realizand ca ce are acasa nu-i va mai oferi nimeni. Ma iubeste... lucru pe care il vezi doar cand stii ce sa observi la el. Il iubesc... lucru pe care l-am observat de abia in clipa in care nu mai era langa mine. Si cine naiba credea ca o relatia nu va da de greu niciodata? Nimeni nu-ti spune ce se intampla dupa acel "happily ever after". Asta o aflii ulterior.
Ma bucur...