Din biografia unei frigide

Aveam in jur de 10 ani când am fost violată in urma unui act de incest. Cel numit nu e altul decat varul meu primar cu care de atunci nu am mai avut decat legături indirecte. Întrebarea logică ar fi cum de nu știu ce vârstă aveam in acel moment si cum de îmi pot uita etatea definita concret de asa un eveniment dramatic. Probabil pentru acelaşi motiv pentru care nu știu nici părinții mei despre asta. Am uitat. Am uitat timp de vreo sase ani despre asta pana când o întâlnire inopinată cu el mi-a readus in minte scena de atunci. Iar pentru ca instinctul meu de conservare e atât de puternic, nici chiar la 16 ani nu reusisem sa conștientizez dacă reacțiile mele de scârbă si mizerie încununate de isterii de plâns nu se datorau cumva nebuniei mele schizofrenice de a concretiza ce se putea numi un simplu coșmar din copilărie în realitate. Cert e ca de 12 ani trăiam cu amintirile unei zile de vara in care ceva a mers foarte greșit, insa nu puteam admite cu certitudine ce. Si tot timp de 12 ani am fost considerată o frigida incapabilă de a avea orgasme.  A nu fi înțeleasă greșit: sexul e pentru mine singurul sport pe care îl practic cu plăcere si după statisticile actuale si actualizate, par sa am un talent in această artă. Iar orgasmele au fost dintotdeauna si pana nu demult auto induse. Trăiam pentru călătoria in sine, neavând nicio destinaţie pentru ca nu o cunoaștem. Era calea mea si era cea mai buna cale pentru ca alta nu știam. Pana acum două zile.
Întâmplarea a făcut să dau pur întâmplător şi dintr-un noroc absolut chior peste cel pe care îl pot numi azi cu toată ființa mea sufletul meu pereche. Si dacă soarta există, ea e cel puţin la fel de ironică (,) ca viata si la fel de calculată ca matematica divina. Am avut orgasm. Si apoi a urmat fluviul amintirilor din acea zi, din acea vară. Camera întunecată, draperiile visinii legate cu sfoara portocalie împletită, cu ciucuri, covorul de catifea de pe perete ce ilustra fuga din Serai si patul acela nenorocit in care ne trimisesera la somnul de prânz mamele noastre pentru ca aveau treaba in bucătărie. Palma lui pe gura mea si cuvintele "taci, sa nu aud un sunet". Capul meu țintuit in pernă si dinții mei scrasnind de durere. Ochii mei închiși pana la uitare si... Uitarea.
E ironic. Poziția primului orgasm sa fie cea de atunci si singura care îţi poate provoca o astfel de placere, iar omul care reușește un astfel de miracol sa fie cel căruia îi te-ai dăruit cu toată ființa din iubire, benevol. La un pol total opus am reușit să găsesc răspunsurile la toate întrebările care ma măcinau pana acum. Sunt liberă. Într-un final sunt liberă. Si deşi i-as dori castrarea eternă cu o foarfecă de unghii ruginita, ma consolează gândul că după aproape două decenii îmi pot trai viața neîngradit. Nu, ma eliberează acest gând. Ma eliberează de frustrările trăite pana nu demult, de temeri si de gândurile depresive si sinucigase. Si ma felicit ca încă am puterea de a continua prin viata cu capul sus si zâmbetul pe buze, cu manichiura impecabila si pasind pe tocuri.
Iar azi am avut 6 orgasme in ca. o ora.
Ia d-aci "frigida", David!

1. One man's garbage is another man's miracle.
2. Size is shit if you don't know how to use it.
3. Real men are defined by the real women standing beside them, not in the kitchen,  you misoginistic sun of a  bitch.

Iubirea exista

Într-un final e doar o problema de matematica. Sau una de logica. Sau de chimie. Sau de toate la un loc. Dacă ar fi sa intram in problematica filosofica despre iubire ne-am găsi într-un cerc vicios fără scăpare. Lucrurile sunt insa mult mai simple de atât: iubirea e acasă, e când simți că ți-ai sacrifica propria viaţă pentru binele celuilalt, e atunci când mami si tati sunt împreună pentru ei, nu pentru tine, e atunci când 1+1=1 pentru ca logica chimica dintre primul si al doilea e si cosmică,iar matematica elementelor se confunda cu unirea primordiala, mai degrabă decat cu insumarea lor. Iubirea e numărul lui Fibonnaci. Iubirea e fateta perfecțiunii pe care o deține viața. Iubirea e. Ea exista. E cat se poate de reala si realizabila, insa cu o singura condiție ce pare a fi si un mare secret pentru majoritatea dintre noi: cel de langa tine deține în el si poarta cu el atât cheia, cat si lacătul spre lacasul sacru al sentimentului suprem de inițiere ultima a fiecărui om spre umanitate. Cel de lângă tine e singurul care are puterea de a te initia sau demola. Doar el e atât instrumentul fericirii tale sau al dramei tale. Sa alegi cu grija, cu răbdare si cu moralitatea intacta e o sarcina teribila pentru multi dintre noi, trăind în lumea in care trăim, întotdeauna pe fuga si un graba, prea obosita sa trăiască, prea disperata sa nu moara, insa întotdeauna trecând prin viata cu ochii închisi. E si mai greu să-ți depistezi eul reflectat in ochii cuiva atunci când majoritatea își poarta capetele in pământ. Si totuşi, dacă ai curajul sa cauți in continuare, sa nu te complaci, sa lupți, sa speri.. Cu puţin noroc si după multe eșecuri se arata o raza de lumina. Si apoi doua, iar in curând întreagă sferă galactica răsare si apune doar pentru tine. Iubirea dă aripi, da glas, da viata, hrănește spiritul si luminează orice drum, oricât de sinuos. Iubirea te metamorfozează din om in uman, te readuce la starea ta naturala si îţi reamintește ca ești praf de stele, astral si miracol totodată. Iubirea e muzica spiritului si muza emotiei, inspirand ființei cele mai pure, puternice şi altruiste dorințe. Iubirea e arta de a te dărui ultim si arta de a primi cu privilegiu jertfa supremă a celuilalt. Iubirea e. Ea există.

Too fucking long

Exista pe lumea asta ceva numit "legatura de suflet". Explicatia concreta a acestui concept abstract ar suna cam asa: chiar si dupa ani de zile in care nu vorbesti cu unii oameni, intr-o zi, in mod inopinat, luand legatura cu ei, ai revelatia ca relatiile dintre voi au ramas aceleasi, neschimbate nici de timp, nici de experientele adunate in mod individual. Legatura de suflet ramane neintinata. E ceva ce nu poate fi definit prin cuvinte, insa exista. Cu atat mai ciudati suntem noi doi. Doi pusti marginalizati de societate s-au gasit pe un forum acum multi ani si si-au spus toate prostiile la telefon, pe net, prin mesaje - dar niciodata fata in fata. Cum se face ca dupa ani si ani de zile, neavand nimic fizic sau cotidian care sa ne lege, inca crosetam unde de empatie intre Timisoara si Bucuresti? Buey, duda, mai tii tu minte toate noptile alea nedormite in care povesteam despre astral si bioenergie? Mai stii cand imi bagai cu palnia pe urechi muzica aia buna de-o ascultai tu si cat de tare ma minunam de ea? Muream de bucurie si placere, ba! Si frate, iti aduci aminte de toate secretele pe care ni le impartaseam? Prima ta partida, prima mea femeie, bacul tau, jobul meu, dezamagirile tale si depresiile mele...? Berea bauta la telefon pentru ca distanta era prea mare si sughiturile mele de lacrimi cand ne-a parasit Lorry, baza ta de mine si a mea de tine, pozele tale photoshopate de mine si ale mele de tine, iar peste toate astea - visele de viitor. Ce ferice de oameni ca noi, marginalizati de toti si toate, sa gasim in departare ochi care sa ne priveasca fara prejudecati asa cum suntem, aceeasi - si totusi, cateodata schimbati.

Too busy living, too busy loving

Needles to say I'm too in love for my own good. And that I don't care how it looks like from the outside because our inside is all that matters lately. Our own bubble of heavenly solitude. Our life, our love, our dreams and plans and happiness. So to keep it short, all of this nonsense I've been writing about in this so called journal blog seems to be a waste of time once you've found someone who is worth your while. I'm too busy loving this and creating memories and would rather do that than write how amazing he is. He knows, I've never shown it so openly, I've never thought I could feel it again anyways... I am alive!

Jumatate tu, jumatate eu

In 5 mai la ora 9:00 ma intalneam cu David in fata notarului pentru a semna acceptul final de divort si a ne lua decizia finala de divort. La 10:00, dupa ce depusesem ultimele cereri in acord cu legislatia, asteptam un numar de confirmare de la Bucuresti savurand o cafea. O ora si 10 replici despre vreme mai tarziu, ne aflam iarasi in fata notarului pentru a primi intr-un final o alta hartie la colectia din dosarul birocratic al ultimilor mei 3 ani sentimentali. Era ziua mea si pentru prima data in 28 de ani de zile nimic nu mergea cum ma asteptasem sa mearga. Eram realmente debusolata: prietenii asa zisi prieteni ma lasasera balta si la bine, nu doar la greu, primul dintre ei delimitandu-si clar pozitia chiar in acea dimineata. La lucru refuzasem sa merg din motive clare, iar doua zi urma sa plec in Germania in interes de serviciu. Si refuzam sa merg acasa. Asa ca am dat un telefon. Am sunat un numar care inca nu avea contact salvat in telefon. Era numarul unui barbat cu care,in mod evident, eram prietena de Facebook de o vreme nu foarte lunga. Discutasem cu el in prelabil o singura data, si desi imi parea simpatic si pe o frecventa a ideilor apropiata de a mea, mi-era cam greu sa cred la acea ora ca va reprezenta vreodata pentru mine ceva mai mult decat o companie posibil placuta intr-un moment total inoportun al vietii mele. Urmarea e previzibila si nu tocmai. Am avut intentia de a bea o ceasca de cafea si de a ma restabili psihic folosindu-i compania si socializand. Am baut doua cesti de cafea si o apa si ajunsesem sa trag de ele la nesfarsit din dorinta de a prelungi cat mai mult compania lui. Insa trebuia sa ajung acasa sa-mi fac bagajul si urma sa plec a doua zi. Si am plecat. Am plecat de la masa, am plecat in Germania si departe de ceea ce credeam ca va fi o simpla si singulara intalnire inopinata. Am avut momentele mele de singuratate si momentele mele de succes profesional in acele 3 saptamani. Undeva insa, spre sfasitul sederii mele acolo, dupa doua saptamani + de tacere din partea lui si a mea, a facut un gest. Mi-a scris invitandu-ma la ziua unui prieten de-a lui. Vineri am ajuns in tara, sambata am dat curs invitatiei, duminica eram impreuna, marti m-am indragostit de el. Azi sunt a lui. Ii apartin in totalitate si traiesc pentru prima data in viata. Mi-e greu sa pot concepe ce mi se intampla, mi-e si mai greu sa pot crede ca tot ceea ce vad in ochii lui poate fi real si mi-e adrsat mie. Nu credeam ca mi-e dat sa-mi intalnesc sufletul geaman. Suntem identii in principii si pretentii, similari ca personalitate si temperament. Suntem doua pietre tari care nasc scantei de pasiune si mai presus de atat, doua suflete prea ranite sa mai fie vindecate prin artificii convalescente. Insa avem in noi, se pare, puterea si darul natural de a ne vindeca reciproc prin insasi prezenta noastra in viata celuilalt. Mi-as dori sa nu ma insel si sa traiesc cu adevarat acel apogeu existential de care se vorbeste doar in carti. Cert e ca nu mai ma credeam in stare sa iubesc. Nu astfel. Sau vreodata. Si nici prin gand nu-mi mai dadea sa mai sper, sa cred ca eu, tocmai eu imi voi gasi reflectia si ca va reflecta atat de frumos spre astrii!