Totem: Castorul

Se pare ca mi-e predestinat de timpul si spatiul in care m-am nascut. Altii sunt vulturi si lei, pradatori neinfricati care vaneaza in viata si castiga, care nu au inamici imediati pentru ca si-i ucid din fasa... Dar eu =)) eeeeeu... m-am nascut sub semnul Castorului. =))

Ioi, dulce ironie... nu te mai termini odata?! In altii??? Nu in mineee, nenoro...!!!

Sunt arhi-fututa si arhi-...nefututa in acelasi timp! Uite aici ce paradox faaaaain!

Cica oamenii al caror gardian e dintatul de castor sunt oameni muncitori, care traiesc pentru a servi - pe altii evident - si pentru a face cariera - muncind pentru altii evident!

Oamenii ghidati de acest totem sunt predestinati "by default" sa priveasca cum nenorocitul ala de fluviu le strica toata munca asudata, sa-si puna mana in sold uitandu-se stupefiati la forta apei si ravagiile pe care le face si sa zica "Ei na, fas! Hai sa ne apucam sa mai construim un baraaaaaj! Yeeeeey!" Are you fucking kidding me???!!! Si fluieri facand asta, sau cum?! Adicatelea... Vine in puii mei ditamai musonu' si-ti distruge cu toata forta acvatica cacatu' ala de baraj natural si tu a doua zi te apuci sa reconstruiesti totul de la zero in EXACT aceasi locatie fluierand si sperand la zile mai bune?!!! OMFG. Sunt efectiv stupefiata. Si consternata de cat de adevarata poate fi faza asta in ce ma priveste pe mine! Sunt de fapt chiar amuzata, given the circumstances of yesterday si ma mira ca ma mai pot amuza de ceva in viata asta. Cu cinism, ce-i drept, dar totusi! Am zambit azi. Si-am disimulat optimismul nemarginit la modul cel mai serios posibil.

No, partea a doua in toata treaba asta e ca prin nenorocirea aia de baraj - damnare obsesiva a vietii tale - tu, ca si "om-castor" esti menit sa protejezi fauna si flora naturala de dincolo de el de posibile inundatii si nenorociri naturale, in caz in care printr-un miracol, chiar iti iese un baraj destul de bun. Practic, pentru o perioada mai lunga sau mai scurta protejezi prin actiunile tale pe altii. Cat de tare-i asta, ba, acvila zburatoare care omori soareci si te mandresti ca esti ze igal! Why don't you suck on that, king of the jungle living in a savannah?! nea-nea-nea-ne-nea-neeeeeaaaah! Fui, m-am tampit! :)

Ei bine... Ieri a fost drama, azi e umor. Ne pregatim cu sufletul ala ciuruit si resemnat de ziua de maine. Oare plang sau rad maine? Sa vad ce-i in meniu!

PS: 5 mai '86, ora 7:10. Timisoara. Care mai sunteti, bre, dintoshi? Hai sa construim baraje! :))

Inertie...

Doamne, cat poate sa doara! Nici Moartea nu se indura sa te ia atat de nemilos de pe lumea asta! De ce te raneste Viata? De ce te ranesc oamenii? Care e scopul ultim al itelor astora incurcate? Sa ajungi sa te indragostesti cu toata fiinta de o iluzie, de un om care nu exista si nu va exista niciodata... si sa realizezi mai apoi ca nu ai fost nimic altceva decat un cobai de experiment care a mers atat de prost! Sa=ti traiesti zilele din inertie... Sa fi intr-o relatie din inertie si apoi sa te desparti de el din inertie... Si-apoi sa regreti... Sa-ti dai seama ca esti un nimic... care nu are nimic. Tradata de proprii prieteni... "mana care hraneste... mana muscata!", tradand la randul meu un om vinovat doar de incapacitatea de a se deschide si de a avea incredere in oameni. Oare acum, dupa toate astea, va mai avea incredere in ei? Damaged... mai rau acum decat inainte... si acum, poate si irecuperabil... And i pulled the plug. On him, on myself, on so many! Ma simt ca un pacatos in fata unei biserici, incapabila sa-mi ridica capul din pamant, fara glas, napadita de lacrimi care bagu-mi-as p***! nu se mai opresc! De ce doare asa?! De ce trebuie sa retraiesc durerea aia nenorocita inca odata? Unde mi-e dumnezeul acum? Unde sunt zeii sa vada? Unde naiba sunt eu sa ma privesc si sa-mi pot trage doua palme?! Unde naiba e nenorocitul de sens in viata?! UNDEEEE?

Oaie printre lupi... si lume hada... groaznica... nenorocita, pavand drumul spre Iadul altora cu cele mai bune intentii! Ma cac in ele intentiile voastre, sa va inecati cu ele! Sa va inecati in ele! Nu am nevoie de niciun ajutor pe lumea asta, mi-e scarba de modul in care ajutati voi omul ranit, intorcandu-i cutitul in rana! Mi-e scarba de prieteni scrbavnici, mi-e scarba de rahatul asta de societate, mi-e scarba de tara asta, de neamul asta nenorocit, format doar din ipocriti si curve! lua-v-ar dracu pe toti! De ce nu muriti odata, sa pot fi lasata in pace?! Sa mor naibii si eu singura, dar impacata!

Cea mai frumoasa despartire

Atunci cand zici ca nu se poate mai rau... viata va gasi o modalitate sa-ti demonstreze ca ea are ultimul cuvant. Si te lasa chiar pe tine in rolul principal. Azi am fost spre exemplu, calaul de suflete. Am omorat doi oameni pe la 3 si inca unul pe la 8. Am gasit intr-un sfarsit puterea de a ma desparti de el. A fost... neasteptata reactia lui. Ma asteptam la orgolii, mandrie si multa ranchiuna. In schimb a fost brav si resemnat. Sa fie oare asta o calitate pe care am descoperit-o prea tarziu la el sau pura indiferenta mascata in afectiunea trista de a pirde un om de langa tine? Saruturile si imbratisarile lui de azi mi-au demonstrat ca undeva in strafundul sufletului sau ardea mocnit ceva. Timid si poate fadic, dar ardea. Stateam in masina si ma gandeam cat de amar poate fi totul. De nu as fi facut-o as fi iesit din masina regratandu-mi lasitatea, acum ca am facut-o nu ma pot gandi de cat la faptul ca a fost bine intentionat, chiar de nu a aratat-o niciodata. E doar incapabil sa iubeasca. E doar un baietel sechelat de retardul emotional - o greutate pe care o va cara pe umeri toata viata. Pot empatiza cu el si poate de asta imi curg lacrimile siroiae pe fata, oftand ca un caine batran ce asteapta sa moara. Oare chiar vom ramane prieteni? Cine stie... Nici nu vreau sa ma gandesc la asta acum. Ma gandesc doar ca maine e vineri si ma bucur din inertia cu care te bucuri ca e week-end, chiar daca nu prea intelegi de ce. Nu am planuri in week-end-ul asta. Poate doar sa ma duc la teatru cum planuisem inainte ca viata mea sa se schimbe cu 180 de grade.

Sunt in mod oficial singura pe lume. Si ma simt... amortita. Cred ca inca nu-mi constientizez situatia. Probabil ca imi va mai lua ceva timp sa-mi dau seama ca am pus tot trecutul deoparte si am ramas cu prezentul pe care mi-as dori din suflet sa-l pot renega acum.

Da, a fost cea mai frumoasa despartire si va fi cea mai jalnica noapte ce-i urmeaza.

* Nota: de ce intampla toate relele inainte de Craciun?

Sunt muta. Azi am rostit ultimul cuvant. Am mimat ultimul sunet. De acum incepe tacerea. Sunt in mod oficial singura pe lume. Am plans cum n-am mai plans decat odata, demult, cand un tren ma ducea departe de el pentru totdeauna si nu se mai oprea. Am plans asa numai odata cand il pierdusem si credeam ca a fost singurul barbat al vietii mele. Acum stiu. A fost intr-adevar singurul. Singurul capabil sa ma vada asa cum imi doream, ochii mei il vedea zeu, iar cand il sarutam, sarutam ambrozie. Am asteptat rabdatoare si cu sperante mocnite si ascunse sa gasesc ceva macar asemanator lui si... si nu. Si-a fost un NU clar, raspicat si strigat din strafundul ironiei pe care ti-o poate servi cu rautate viata si prietenii "adevarati" in cardasie. Trebuie sa recunosc, nu ma asteptam. Am fost atat de oarba incat sa am incredere in ultimul prieten ramas in viata mea pana la portile Iadului si-napoi. Mi-am pus sufletul pe tava si mi-am jertfit ultimul an si jumatate pentru binele altuia pe care l-am pus mai presus decat al meu. Rasplata... sau revansa? Nici nu mai conteaza, cuvantul e acelasi: tradare. Azi am pierdut doi oameni, nu unul. Atat ca cu unul din ei s-a dus si ultima zvacnire de speranta fata de rasa umana si de barbati. Focul e stins. Si sangerez din toate gaurile ciurului astuia de inima, hoitului astuia de suflet de ma intreb cum naiba de nu ma pravalesc aici, cu capul pe taste si fara de puls! Tot ce-ai cunoscut pana azi a murit. Ia-ti adio. Si ramai cu fantezia ta nenorocita!

"-Dumnezeu sa te ierte, ii zise Vitoria." - Baltagul

Ironie dulce, servita calda

Ei bine, da! Uite rostul vietii! Omul moare precum traieste si viceversa fara putintel din "dulcele" vietii din cand in cand, presarat peste situatii care mai de care, nevoie mare!

Iata un fapt. In viata mea am ales doi oameni drept parteneri (am fost mai pretentioasa ca un lup alfa, ce coada mea sura!) din care unul m-a luat peste picior in mod sincer, brutal si abrupt, inainte sa pot sa spun "cuplu" la o simpla bere amicala, iar celalalt ... hai s-o spun doar asa: fostul meu logodnic m-a inselat cu fosta lui iubita cu care ulterior s-a casatorit doar pentru a face o fetita superba cu actuala... ahm... concubina? Un al treilea m-a ales pe mine. Iubire imposibila, pastrata in secret chiar si fata de prieteni si parinti. Era si normal si logic sa actionezi in acest fel cand iubesti un om care stii de la bun inceput ca nu te va lua de nevasta. Dar... a fost un fel de iubire. Una poate mai inexplicabila logicii mele decat au fost celelalte.

Dupa peste un sfert de veac de trai si 3 esecuri emotionale lamentabile in care.. hai sa admitem, te bagi singur ca nu te obliga nimeni, ajungi sa suflii si-n iaurt din inertie si reflex. Reflexul meu e sa compar astfel orice persoana cu ze ultimate heart-resurrecting-and-love-accomplishing relatie, cu ze ultimate type of man i'd give my life to be with, cherrish, adore, love.

Din pacate... rasa masculina nu a invatat sa fie pe placul femeilor, si nici femeile pe placul rasei masculine. Drept si prin urmare, ajungem sa ne impacam la un nivel cel putin subconstient cu soarta predestinata de a fi printr-o paralela idiomatica a feminismului, la fel ca sclavele ce ne-au precedat in secolele patriarhatului. Doar ca acum, ca pana niciodata, ne-am mai asumat asupra noastra si rolul de femei de cariera si puternice financiar (fas!), independente si lipsite de orice urma de rusine fata de o aventura de-o noapte, incercand sa le demonstram (in van!) Neandhertalilor ca si noi putem fute (cu ce?!) un barbat cand aplicam constiincioase in orice discoteca formularul pentru postul de "zdreanta" printr-o tinuta de trotuar. In mod paradoxal, noi cerem respect. Noi... ei, bine... in mod general si particular (si fie-mi cu iertare ca subliniez aici) - VOI!

Eu ma limitez la un chat timid pe site-urile de matrimoniale, terminand orice discutie dupa vreo maxim 5 minute din dezgustul unei conversatii care a inceput atat de frumos prin "buna" si s-a terminat atat de jignitor cu "la mine sau la tine?"

Serios... asta e tot ce ne ramane dupa o saptamana de lucru in care te surmenezi ca un sclav si putinul timp liber pe care il dormi? Discoteca si sex? Aberatii de week-end in blog? Grija de week-end pentru temele copilului? Sex in cuplu de sfarsit de saptamana? Curatenie? Mancare pentru primele zile din saptamana ce urmeaza? Ce s-a intamplat cu noi? Unde e viata? Pasiunea de a trai? Umorul? Rasetele? Drumetiile de munte la sfarsit de saptamana? Un film bun intr-un Cinema City doar pentru ca "de ce nu?"? O cina romantica sub clar de luna? O floare cumparata pentru ca ti-a facut cu ochiul? Carusel pe-un cos de cumparaturi in supermarket? Plimbari de mana printre frunzele toamnei? Castile in urechi si cale batuta pana te tine bateria playerului? Pornit motorul si hai-hui pe unde mergem azi?

Dar sunt cel mult singulara in gandire, iar cei ce sclipesc cateodata astfel se pierd prin alte peisaje, necunoscute mie sau nedorite de mine... sau eu... de ei?

Azi e la moda conformismul capitalist, trupul de fetita de 16 ani, discotecile bubuind a tuptzi-tuptzi si manelele. Azi e la moda sexul in detrimentul erotismului, casatoria in destrimentul casniciei si divortul in detrimentul comunicarii sincere. Sunt la moda moravurile tot timpul, dar azi si doar azi, la pret cu reducere ne putem cumpara cacalau retard emotional si ipocrizie universal folosibile.

Cred ca ne-am despartit. Am iesit din masina trantind portiera - recunosc, am facut-o cu rautate stiind ca tine la masina aia ca la ochii din cap. S-a terminat. Cateodata cred ca s-a terminat de dinainte sa fi inceput. Dar am sperat. In van, nu e genul care sa lase de la el, care sa inteleaga conceptul de femeie. Sunt ferm convinsa ca pentru el am fost un obiect de mobilier care pica bine in camera sa, in viata sa, ce odata cumparat e apreciat la nivel de zile... iar apoi, il lasi sa se aseze praful pe el. Il ignori pana te lovesti din greseala de el, apoi il muti un pas mai la stanga sau dreapta, il admiri si-ti vezi de treaba in continuare. Un cuplu? Fiecare cu viata sa: if we meet, how nice, if we don't - there's other times. Si daca vreodata ar fi sa se plictiseasca de el, il poate arunca sau da unui prieten. Intotdeauna iti poti cumpara alt obiect de feng shui daca vrei sa-ti remodelezi casa sau... viata. La ce folos sa accepti astfel de compromisuri cand esti constient ca singuratatea e mai dulce? La ce folos sa speri ca vreodata vei lua viata in ochii lui si ca poate cumva va reusi sa te vada si altfel? E retardat emotional si nu stiam asta cand l-am ales, dar o banuiam. Era prea rece, criptic, glacial si independent. Prea greu de descifrat. Credeam ca ma inseala in prima instanta. Apoi ... discutiile, lungi, prelungite, interminabile, fara vreo concluzie vreodata... Umorul lui in genul "te iau peste picior" doar pentru a ramane in defensiva. OI... nu e momentul acum. Am baut prea mult vin si tare frica mi-e sa nu raman fara gramatica datorita greutatii degetelor peste tastatura. Raman cu gustul amar din gura si ironia mea vesnica... servita calda.