In 3 zile se intoarce mama-mea. Au fost doua luni de soc. Aia despre convietuirea in 4 generatii, dar fara liantul intre mine si restul, adica fara mama-mea. Deci da, inca locuiesc cu parintii. Nimic nu s-a schimbat. Doar ca acum am mai adus cu mine inca doi baieti. S-a inmultit gasca, si poate ca per ansamblu lucrurile cotidiene, de gospodarie si toate cele s-au mai aerat in 6, dar tensiunile au crescut considerabil.
Dorinta mea de a ma muta de aici ramane, dar undeva pe fundal. Am avut nevoie de astea doua luni pentru a ma acomoda cu noua situatie din care nu avem iesire - no living separately, just us.
Momentan tot ce imi doresc e sa o vad acasa pentru ca mi-a promis o saptamana de concediu, departe de copil, doar Andrei si cu mine in intimitate deplina. E o gura de aer binevenita si binemeritata, as spune. Dar sunt realista. Sansele ca Damian sa o accepte dupa doua luni in care m-a avut doar pe mine in fata ochilor cu micile pauza in care interveneau ceilalti, sunt... reduse. Dar cine stie? Poate ca baiatul o mai tine minte, poate e un copil autonom de felul lui si o schimbare de la mama la bunica nu va fi resimtita cu drame si lacrimi. Poate. Nu-i asa ca ar fi frumos?
