For my therapy sessions 5

Mă întreb dacă scapi vreodată de un narcisist. Poți crede că ai terminat-o, el va crede că dreptul de proprietate îi rămâne asupra ta, chiar daca i-ai rupt contractul relațional in fata ochilor. "Trebuie sa fie o copie la original pe undeva! Notarul va pune stampila!" Nu scapi, frate... Nu scapi decât când unul din voi ajunge oală de pământ.

Acum două săptămâni să fi tot fost, am primit un mail in spam de La Bruja, tematica fiind nepotul, capitolul începerii școlii, laitmotivul - suferința ei amară. Mult șantaj emoțional. 

Nu-l văzusem, nu-mi mai verific de mult spam-ul tocmai pentru a avea o viata cat mai liniștită. În aceeași zi m-a luat prin învăluire sunând de pe telefonul bunica-mii. Baba nu știe suna. Dar știe vorbi, și a vorbit în locul ei. Am schimbat 3 vorbe, am închis, mi-am continuat viața. 

Apoi au mai trecut vreo 10 zile și mi-a livrat alt mail in spam. Nici la ăla n-am ajuns decât după ce m-a sunat soacră-mea inițial și o prietena de-a Brujei acum. Mesajele toate aceleași: taica-tu e in spital cu pancreatita! 

Așa. Și? Ce ar trebui sa fac cu această informație? Sa recapitulăm: taica-meu m-a anunțat prin Bruja că e mort pentru mine inca de dinainte sa le traduc în limbaj de maimuță "Noi este gaaaa-taaaa!" 

I-am închis telefonul in nas și prietenei ăleia în secunda in care i-am înțeles mesajul. "O să-ți pară rău!" 

Ba, nene cum știu toți să ghicească in viitor dintr-odată! Mă întreb, de bani, de dragoste, nu zice nimic? 

Am acum așa un sictir in mine! Greața. Mimez mental cu mana din baza gâtului spre maxilar cu bleah la capăt pe post de punctuație. 

Da! Sunt de căcat! Și o nenorocită nerecunoscătoare, oaie neagră declarată și monument de încăpățânare și nu-mi pasă! NU-MI PASĂ. Sincer acuma, de când e părerea altora treaba mea? Mai ales când am incheiat-o cu ei definitiv si pe măsură ce trece vremea, irevocabil? Fuck'em. Dar sunt părinții tăi. Fuck'em. Dar ai doar una/ul. Fuck'em. Dar ce o sa spună lumea? Fuck'em. 

Adevărul dur e că acum își dau seama narcisistii mei cat de mult se sprijineau mental, emoțional și logistic pe mine. Acum la greu realizează ce a însemnat telefonul deblocat la care raspundea proasta din prima, zicea da când putea să spună nu, îi asculta cu sau fara feedback după placul inimii și se mobiliza la "Sari!" fără să crâcnească. 

Iar eu, pe cealaltă parte mă bucur de independența câștigată în fiecare zi! Eu înțeleg că mâine pot cade(a) în tragediile vieții și sunt pregătită să le fac fata fara ei. Când știi doar absența emoțională e mai ușor să treci prin adrenalină cu calm și s-o scoți la capăt. Asta am făcut doar și până acum. 

For my therapy sessions 4

Ieri a fost o zi intimă. Am fost un cuplu după o vreme. Am luat o pătură și ne-am intins in livadă. Soarele bătea dintr-o parte, adia vântul, eram doar noi doi și era ceva. Pentru că n-am mai fost așa de mult. 

Azi am reluat aerul festiv și ne-am văzut, ne-am atins, ne-am făcut de lucru unul în jurul celuilalt, chit că pentru mine în esență fu o zi de leneveală: binging și colorat. 

Am avut o atracție reală fata de el. Atât de reală încât plănuiam să-l devorez la noapte. Și totul părea să se îndrepte in acea direcție: dus copilul la dinți, pus copilul la somn, adormit repede copilul... Și apoi am început să trag de timp, de păr. Rămâneam in patul copilului. Și tot rămâneam. Apoi mi-am luat inima între dinți și am plecat spre baie unde am mai făcut o escală lunga. Și în tot timpul asta îmi doream parcă să nu fie azi ziua Z, sa nu trebuiască să devin intimă cu el. Și încercam să inteleg FOR THE LIFE OF ME, WHY!

In timp ce mă întrebam asta mi-au venit din vis cuvintele lui dintr-o zi de anul asta, când emoțiile lui s-au formulat cam așa: tu in frunte cu ai tai m-ați distrus. Au fost spuse ca o concluzie in urma realizării că niciunul din noi doi nu ar mai fi făcut un copil știind atunci ce știm acum: ca ai mei sunt niste căcați cu ochi, că promisiunile au fost deșarte, că nepotul e o unealtă împotriva noastră dacă îi lași sa-l folosească vreodată etc. 

Dar eu, nevrozele mele, tendințele mele narcisiste, omul de căcat pe care l-au format, am fost in frunte cu ei. Și da, l-am nenorocit, secătuit și drenat de răbdare. Și tot ce puteam înțelege prin realitatea mea distorsionată in acel moment de intimitate e că trebuie să existe dispreț. Și de aia îl refuz. Că mă disprețuiește in secret. Îi comunic.

Nu mă disprețuiește. Se simte rănit și jignit. Nu-l cred din prima. Sunt dispusă să îl rănesc gratuit când orgoliul meu e la cote înalte. Climaxul de căcat din seara asta? Am ajuns la un asemenea comportament încât să îi impun să facem sex, ca si cand ar fi fost un obiect. 

Evident... 30 de minute mai târziu mi-a fost clar că disprețul este al meu și e îndreptat spre mine. Că mă autosabotez din adâncul sufletului meu și sunt în stare să îi alung pe toți din viața mea până sunt mulțumită de gradul de durere pe care simt că-l merit. 

Nu-l merit pe A, atât stiu. Mi-e frică să nu-l distrug, mi-e frică că o voi face, că nu sunt capabilă de schimbare pozitivă. Și am să-l trag in jos cu mine. 

A trebuit să mă tragă din nou în prezent. In moment. Sa plâng incontrolabil minute. Să-mi trag doua palme. Să-mi dau seama ce fac. Să mă pot conecta la el. La momentele din prezent. Doar așa am realizat cu toată ființa mea unde sunt, cu cine, că e el, iar el nu e restul lumii, el e EL. Si e doar unul și eu îl distrug, continui să îl distrug in timp ce mi se rupe sufletul în două. Mi-am cerut iertare. Mi-am asumat a doua oară în viață că sunt un om de căcat. Mi-a fost greu și epuizant sa mi-o recunosc. Și lui. Dar mai ales mie. 

Ne-am reconectat emoțional. Am făcut dragoste. Și a fost unic și frumos și minunat și poezii intregi de emoție. Și mă iubește și doarme supt de energie și e 1:30 noaptea și plâng pentru că nu pot sa dorm știind cât de căcat pot fi. 

8 ani jumate de așa ceva. Îl iubesc, îl vreau, nu-l pot pierde și cu toate astea, daca sunt incapabilă de o schimbare reală în propria mea esență, ce mă fac? Nu vreau să îmi țin ochii închiși la toată otrava care îi înconjoară, iar când îi deschid doare atât de tare că vreau să-i închid de tot. Pentru că e a mea. Sunt otravă. 

 

For my therapy sessions 3

Surprise, surprise! Am COVID. 

*Facepalm

Migrena aia? Nope, n-am fost atac de panica. 

Starea aia nasoală de o credeam anxietatea reintoarsa din mormânt? Nope, covid.

Încă am puls. Încă respir. Sacadat, ce-i drept. Încă n-am dat în panică. O iau cum vine.

Psihic sunt bine. Presupun că n-am de ales. Nu-mi permit să sufăr of body and mind simultan că nu mă mai întoarce nimeni de acolo. Over and out.

For my therapy sessions 2

Și uite așa drama pe care o creez singura din bucatele de frustrare, putin sclipici cu anxietate si multe tendinte narcisiste a ieșit din cuptor ieri pe la 12 printr-un mare tărăboi familial. O spendida toxica și absurda drama neargumentata decât de ego-ul meu perfect, fara de slăbiciune și fara de defecte. 

Am tinut-o pe a mea pana cand A a reusit sa "slay the ego-dragon". Mergand cu mine pe firul logic si lovind în monstrul ala cu argument după argument, incet și sigur, a reusit sa ma intoarca la realitatea in care traiesc. Pretul platit pentru asta a fost un episod de anxietate cu atacuri de panica si apoi o migrena ce încă mă ține de ieri. 

Mă transform uneori. Când sunt copleșită de emotii. Nu știu ce sa fac cu ele. Nu am rezistenta la stres. Nu-mi place să-mi privesc personalitatea într-o oglinda justa, nedistorsionata. Pentru că nu-mi place ce vad. Iar A mă tine cu forta in fata ei, ma încurajează să privesc Meduza in ochi și sa-i trag o scatoalcă intre ei când devine toxica. Imi promite ca nu voi împietri in fata ei. Îmi promite ca prin suficient efort mental voi putea să o împietresc eu. Îl cred. 

Însă mă sperie efortul mental asupra acestui control micro-managed la nivel de prezent, moment după moment, secundă după secunda. Normal că e ceva nou când până la începutul anului în curs oglinda prin care mă priveam era cea a parintilor si salasluiam cu mintea în trecutul plin de greșeli și vinovații sau viitorul unei iluzii că voi fi suficient de buna pentru ei. 

Înțeleg că odată cu alegerea făcută, cea de a încheia relatia cu părinții, am schimbat "sacul de box" din ei în el în mod inconștient. Banuiesc ca netratat, acest comportament poate fi redirectionat in timp către propriul copil si ca acest gând mă sperie suficient de mult incat să-mi doresc o schimbare drastica, fundamentala. Niciunul din ei nu merita sa fie tratat cu entitlement-ul asta incontrolabil de care dau dovada la nervi sau sa traiasca lângă un om incapabil de a-si privi alegerile, viata, cu recunoștință. 

Înțeleg că nu am avut alt model decât cel narcisist. Ca sunt un om de cacat cu o groaza de calitati pe langa, ca odata ce pot controla și gestiona aceasta negativitate, voi putea deveni cea mai buna versiune a mea și dacă nu sunt capabila decât de un 1% imbunatatire o voi lua ca pe un succes major. 

In alta ordine de idei, am plecat spre după-masă la cumpărături de rechizite pentru mândru mic și eram prin mall când mi-a sunat telefonul. Neavând numărul in memoria telefonului am banuit că mă sună de la fun planet (locul unde lasasem odrasla la joaca) am raspuns la telefon cu "buna, acum vin" și am fost intampinata de vocea lui bunica-mea. Dialogul clasic, m-a întrebat de copil, de cum i s-a părut prima zi de școală, daca ii place, apoi m-a informat că se roagă la zeul ei pentru noi și m-a rugat s-o mai sun când am timp. A fost un apel de maxim 2 min in care am raspuns monosilabic si din care vroiam din tot sufletul sa ies. Puteam închide apelul. Dar am fost prea năucă. Înghețasem. Banuiam că cel puțin maică-mea era lângă ea pe difuzor. Mi-e greu sa cred că baba care a refuzat tehnologia cu incapatanare cronica si-a resetat creierul pentru a înțelege cum functioneaza un Smart phone.

Eram en-route spre locul de joacă spre care pornisem odată ce am răspuns la apel. A m-a întrebat cum mă simt după ce am închis și nu am știut să îi răspund. Nici acum nu-mi pot procesa emoțiile ușor, dar uite că încerc. Mi-e clar că ignorarea lor nu e o strategie sanatoasa pentru nimeni. 

As spune nimic pentru ca nu simt mare lucru. Dar nu e nimic. E ceva pe lângă nimic. O flegma. O dezamagire. O greata vagă si un gust amar, fad ce-i drept. O familiaritate dulce-amara. 

In 9 septembrie e ziua ei și consider că telefonul de ieri a fost premeditat si cu bătaie lungă. Și, ca de obicei, axat pe nepot. Deci ce e nou sub soare? 

Atitudinea mea. E tot ce se mai poate schimba, sper eu, in bine.

For my Therapy sessions 1

Pentru cine inca citeste prin cosul asta de gunoi, hai sa va explic.

Anul asta am facut imposibilul! Am ales no-contact cu parintii, chiar pe la inceputul anului.

De atunci am trecut printr-un proces de funeralii imaginare, doliu, ditamai depresia si pe la un psiholog.

Tot de pe atunci am constientizat ca ce a mai ramas din toxicitatea actuala pare a fi mostenirea mea de familie si vine cu niste tendinte narcisiste, stiluri de atasament anxios-evitant si lipsa de incredere. 

O mostra din azi. Pentru ca de ce nu? Scriu mai repede pe tastatura si shrink-ul meu e inca la stadiul de asessment. She has a lot of that to do, sa-i dam sa citeasca, zic.

++++++++++++++

Am indraznit sa ma gandesc la asta. Asta l-a scos din minti. Se simte ofensat.

Hai s-o luam de la capat.

Amandoi am terminat un tratament de infectie urinara in urma cu cateva zile. Ieri seara i-am propus o escapada sexuala si spre surprinderea mea, ceva inca nu era cu totul reglat acolo jos, insa nu suficient de dereglat incat sa fiu incapabila de climax.

Azi, pe la pranz am avut ocazia sa fiu pe tron si sa simt prin hartia igienica ce nu era in regula de fapt. Am luat si o oglinda sa pot pune vizualul peste tactil, iar daca ar fi sa pun si cuvintele peste, as spune ca o bucata din vagin mi se pravalea peste teritorii peste care nu avea ce cauta. In mod ciudat nimic nu durea, dar simteam o mica iritatie si o mare iritare. Iritatia ca iritatia, insa iritarea ajunsese in timp record la o cadere nervoasa in toata regula. M-am trezit ca din vis plangand fara oprire, de nervi si frustrare, in general mesajul din creierul meu sunand in sensul "dar nu se mai termina odata cu sirul de controale si stricaciuni! - ba la papa nicolau, ba la glanda endocrina, ba la oftalmolog cu ochelarii, ba la vaccin cu al mic, ba la dentist eu si A, acuma iar gineco! faina vara asta! o zi de concediu n-am mai avut de un car de ani, dar de astea fara numar!"

In timp ce plangeam pe patul din dormitor cu un copil prins cu ochii in PC si un sot cu ochii pe telefon... m-a luat cu naspa. Am vrut sa sparg ceva, am considerat ca nu au nicio vina si ar fi mai bine sa ies pana fac ceva ce regret. Am iesit afara, am plans. Am tras in camera tehnica ce serveste momentan pe post de fumoar si am ramas acolo pret de 3 tigari pana m-am calmat.

Cand am iesit mi-am impus sa-mi iau dopamina din ceva. Le-am dat baietilor o ora pana sa plecam spre oras de unde aveam de luat flori pentru doamna invatatoare in timp ce baietii ramaneau la locul de joaca. Am decis sa-mi fac unghiile. Totul a decurs conform planului. Unghiile facute si plecat spre oras. Pe ultima suta de metri  am ajuns sa comunic si eu cu A. 

"Momentul comunicarii: putem sa mergem te rog pana in Doina sa iau florile si apoi sa ne intoarcem la locul de joaca si sa ne oprim acolo?" Nu a zis nimic, dar a facut-o. Dupa ce am luat florile ne-am dus spre Fun Planet sa lasam copilul la joaca si apoi am luat ceva de mancare.

Stateam la coada. Ma gandeam la planul de bataie pe zilele viitoare, la vizita la gineco si mi-a trecut gandul prin minte. Am zis ca mai bine nu-l las sa-mi strice ziua, dar dupa ce am comandat mancarea si am inceput-o amandoi, parea sa nu mai vrea sa-mi iasa din cap. Incepuse sa-mi ocupe tot spatiul din creier. Am stiut ca il voi exprima, am banuit ca il v-a irita intrebarea (il stiu doar de aproape un deceniu), dar stiam ca daca nu voi intreba ma va manca pe dinauntru pana nu voi afla un raspuns fie de la el, fie de la doftor. Am asteptat sa termine de mancat. A fost minimul pe care l-am putut face sa nu-i stric si ziua si masa. Apoi l-am intrebat:

"Ai fost cumva iresponsabil in vreuna din intalnirile tale din ultima luna?" 

(pentru necunoscatori, A si cu mine suntem poliamorosi de la inceputul relatiei noastre)

A luat foc, cum am si asteptat. I-am explicat ca am vrut doar sa ma asigur. Mi-a aruncat ca nu am incredere totala in el desi nu mi-a oferit motive sa ma indoiesc. Mh. Cumva discutabil, din partea unui om matur cu un deget rupt care nu mi-a recunoscut ca s-a reapucat de fumat pana nu l-am mirosit (toate gafe din trecut, niciuna sexuala - iar asta i-a fost argumentul pentru jignirea pe care i-am adus-o).

Acuma, ideea e ca eu am o zi proasta de pe la pranz incoace. E deja seara. A lui a fost buna pana pe dupa-masa cand i-am stricat-o eu. Cineva ar putea spune ca-mi creez astfel de situatii de una singura, lucru manual. Si ar avea dreptate.

Dar uite care e treaba. L-am intrebat intr-un moment:

"Gandul s-a intamplat, in afara controlului meu. A intrat deja in capul meu. Intrebarea e: vroiai sa aflii ca asta am gandit sau nu vroiai sa stii asta?" Raspunsul lui a fost absolut: "Nu vroiam sa te gandesti la asta"

Pai cam greu. Dupa umila mea parere A isi doreste lucruri imposibile. Nu am cum sa am incredere totala in el. Am cea mai mare incredere in el, categoric! 

Nu, nu e totala. Si instictiv, cred ca e sanatos astfel, chiar daca el si-ar fi dorit sa am incredere completa in el  si se simte jignit din aceasta cauza. 

Pana la urma intrebarea nu e cine are dreptate, ci care e dreptatea. Care e ?