The seven karmic laws

1. As you sow, so shall you reap
2. What you refuse to accept, will keep on coming to you.
3. What you refuse to learn, will keep on being taught to you.
4. Wherever you go, there you are and you are where you're supposed to be.
5. If something's wrong in your life, something's wrong in you.
6. The greater the toils, the more valuable are the rewards.
7. Everything is connected and consequential.

Noi fiori pe sirea spinarii...

Si daca noi cu totii nu suntem nimic altceva decat o cauzalitate perpetua ce reverbereaza in efecte primare, secundare tertiare si alte miriade de ele, o interconectabilitate de celule ale unei imensitati pe care nu o putem descoperi comprehensiv, atunci nu-i de mirare ca toti indivizii ce se ating imperceptibil sau se izbesc unii de altii isi influenteaza vietile in mod direct sau indirect, intr-un fel sau altul. Si desi pare ca navighezi peste o mare nedeslusibila de capete fara fete, fara trasaturi, din cand in cand in zare apare cate o pata de culoare. Cate un fior. Fiorii in culori de curcubeu sunt cel mai probabil acei indivizi pe care trebuie sa-i cunosti. Trebuie nu pentru ca e scris in stele sau pe vreo pecete de destin pecetluit, ci pentru ca ceva din tine, din strafundurile clocotinde ale fiintei tale te mana spre ei; trebuie pentru ca vrei; trebuie pentru ca esti curios, esti intrigat, se anunta revelatii si raspunsuri la intrebari chinuitoare ce te ardeau parca de veacuri. Oamenii astia sunt rari. Sunt pete de culoare pe o infinita panza de tonuri gri. Si cu cat mai multe culori poti strange in cosul de curcubee, cu atat mai intelept vei pasi spre cosmos, in transcendenta ta.

Gresit sa-ti duci existenta limitat de un numar predefinit de altii. Nu exista limite. Si nici nimic mai satisfacator ca o ploaie torentiala de culori. Sau fiori. Societatea… obscen cuvant. Societatea impune norme. Normele majoritatii. Adica a celor care au fost educati in tipar si care nu au pus niciodata la indoiala tiparul. Norme impuse de ei, de catre parintii lor, de catre copii lor. Norme perpetuate spre infinit, greu schimbabile.

Dar daca sunt suma tuturor cauzalitatilor din trecut, am inteles ca dorinta de a-mi extinde limitele e primul pas catre initierea spirituala. Iar daca aceasta initiere, fie ea spirituala sau carnala, nu se incadreaza in normele societatii, atunci fie: imi accept statutul de paria. Dar o fac zambind caci tin in maini un cos plin de curcubee!

De la Atos, din birou...

Doamne, ce caut aici???
Nu e locul meu, habar n-am ce naiba trebuie sa fac specific, iar din informatiile generale deduc ca nimic din ce voi face nu va avea vreo legatura cu ce mi-ar fi placut sa fac, aflu, cunosc.
Iaca, am ajuns si eu la un salariu decent si am impresia ca mi-am vandut sufletul diavolului. Ma duc in total alta directie!
Am o doza serioasa de stres. Si inca una de disperare. Si peste toate, unde mai pui ca dupa o zi confuza de lucru ma duc acasa la alt stres - copilul, maraielile, relatia mea pasiva cu Andrei... 
Nu am nimic care sa ma stimuleze pozitiv. Doar responsabilitati si multe momente de confuzie si stres. Astea sunt zilele mele. Si nimic, absolut nimic extern nu poate schimba situatia actuala in BETTER. Iar intern, nu gasesc nimic, nici un factor de explozie in mine. 
Ce fac cu viata mea? De ce sunt aici, acum? Si unde naiba vreau sa ma indrept, de fapt?

Vreau doar banii de sfarsit de luna? Raman aici si ma adaptez haosului.
Vreau cariera? Ma indrept spre alta firma, bani mai putini, probabil acelasi haos.
Vreau familie? Of, buna intrebare - o vreau? O am. Si nici nu stiu ce ar trebui sa fac cu ea. Ma gandesc la familie si devin bipolara.Simt cum mi se pune un nod in gat, apoi zambesc cu gandul la amintirile frumoase, apoi ma apuca o senzatie de anxietate stiind ca la sfarsit de program ma duc acasa, dar simt o caldura in stomac si cateodata si fluturasi, si totusi nu-mi vine sa ma intorc la planset de copil si un barbat de care ma deconectez putin cate putin pe zi ce trece.

Au fost prea multe schimbari in ultima vreme. De la dintii cu plansete ale lui Damian, lichefierea creierului meu si senzatia ca voi arde toate circuitele creierului meu, la nervi intinsi de ceilalti membrii ai familiei, pana la pierderea cainelui, stresul de dinaintea sarbatorilor – impus de maniaca de maica-mea – si senzatia revelatorie ca sarbatorile si-au pierdut orice insemnatate de liniste si pace pentru mine; de la discutiile ca ne luam si plecam si stresul ce venea cu ele pana la indatorarea finanaciara fata de ai mei pentru ca ne trebuia masina (s-a stricat cea antica) si nu aveam suficiente fonduri; de la angajarea mea si transferul lui Andrei in CIC pana la acest moment in care am revelatia ca aici nu e mai diferit decat vreundeva, ca e haos, ca va trebui sa dau din coate, sa tin cu dintii de pozitie, sa mi se rupa de multe si sa astept sa-mi treaca viata; si apoi mai e si Lavi, asa, colac peste pupaza. Lavi imi aduce aminte de vechea eu, aia singura, aia care poate flirta, care batea un cui si-l fuma pentru ca era libera s-o faca, aia care putea sa iasa seara la 22 din casa fara sa se gandeasca la parerea vecinilor sau sotului sau parintilor, fata aia care era gata sa faca orice nebunie pentru ca viata e scurta si trebuie traita (responsabil si) din plin! Si ma uit la viata lui de burlac si uneori il compatimesc. Dar de cele mai multe ori il invidiez. El poate sa faca atatea, iar eu asa de putine. El imi aduce aminte de trecut, iar eu sunt blocata intr-un prezent anost, lipsit de pasiune, de inovatie sau explozii.

Si atunci de ce ma mira faptul ca imi pun intrebari existentiale atat de incomode sau ca imi vine sa ma iau sa plec in lume?...

Oare nu sufar si eu, ca si Sica, de criza vastei a doua?...