Well, still alive, not that anyone's wondering.
Haven't done this in so long, sort of forgot how you write down thoughts on cybernetic paper.
Here goes nothing...
Am ajuns la minunata varsta de 35 de ani. Still married. Our baby became a toddler, then a full-on kid, he's 5 now. Tot la Atos, alt job, aceeasi firma. Proiectul Obad e pe terminate, sau cel putin partea de constructie a casei, mutarea e just around the corner.
Life is grand! And by grand I mean major stress, constant tiredness, a shitload of work, more stress and an undercover depression I can't seem to get rid off. Totul pare a film din afara. Simt lume invidioasa pe versiunea mea de trai al vietii, lume care ar zambi daca m-ar vedea impiedicandu-ma pe strada, numai poate-poate imi merge si mie ceva pe dos, insa in realitate lucrurile sunt departe de a fi perfecte.
Am o lista interminabila de griji, de la posibilitatea din ce in ce mai reala de a-l duce pe copil la logoped pana la gasirea unei solutii pentru a lupta impotriva incalzirii globale actuale. Si un creier care nu stie si nici nu vrea sa filtreze vreo informatie care vine spre mine. Iar peste toate, glazura nu e altceva decat izolarea coviduala si singuratatea sociala. Am ramas doar cu familia, in mod oficial. Am nema prieteni. Nema relatii de orice fel. Orice declaratie legata de statutul meu poliamoros se disipa la fel de repede in neant, caci pare-se, nici macar pentru pat nu-s dorita decat de A.
Ironic e ca ma simt chiar vinovata scriind toate randurile astea. Ce sa mai pot cere de la viata?
Sunt sanatoasa, nu? (chiar daca fumez un pachet de tigari la zi)
Am o familie care ma iubeste (dar care depinde rau de tot de mine, iar uneori simt ca ma suge de puteri)
Am reusit sa iau terenul ala si sa ridic o casa pe el (dar munca din spatele rezultatelor si stresul planificarilor mi-au distrus orice urma de viata sociala mai aveam).
Am un job stabil, bun, platit (dar visele mele de a face vreodata cariera pe domeniul pasiunilor mele s-au spulberat odata cu trecerea timpului in acea barca corporatista).
Si pana la urma, ce mai am? In afara de ce am fost cu totii indoctrinati sa credem ca se poate numi succes in lumea de azi, lucruri atinse de altfel, ce mai am? Si poate cel mai important - ce imi doresc?
Ma simt izolata, ca intr-un sicriu. Ca are 2 metri patrati, sau 20 sau 200 sau 2000, sa te simti zilnic ca un sihastru pe o insula pustie e tragic. Covid le-a dat majoritatii vietile peste cap. Eu nu am simtit vreo mare diferenta intre viata mea de dinainte de covid si cea actuala, caci ma autoizolasem de-o vreme. Alesesem dintotdauna calitatea oamenilor in detrimentul cantitatii lor, insa cei putini au plecat din tara si/sau din viata mea pentru ca asa au considerat ca le va fi mai usor sau mai bine. Cineva ar putea argumenta ca hei, atata vreme cat am o familie, nu am cum sa ma simt singura. Si totusi, ma simt. Poate ca avem nevoie de oameni din afara narativului nostru cotidian, de ideile lor obiective, de modurile lor, de perceptiile lor. Eu si A. avem acelasi narativ, pustiul la 5 ani are un feedback mai subtire cat firul de par, iar parintii iti dau din top prea mult, fara deschidere spre comparatii.
I can almost hear them: "Vesnica nemultumita" sau "Nimic nu te multumeste pe tine niciodata"
Maybe they're right. Maybe I'm left.
