- sa am un job care ma satisface, nu neaparat atat prin salariul de la sfarsit de luna, ci prin munca pe care o depun. Sunt, cel putin in teorie, la jumatatea drumului. Urmaresc inca o ruta spre troubleshooting/training de SAP la o companie de top, insa sunt constienta ca trebuie sa am un plan B in caz ca nici eu, ca multi altii, nu voi reusi sa fac ce-mi place. Si atunci planul B a devenit prin varii contexte opusul. Anume, agricultura la scara mica. O casa la sat, cu mult pamant pentru o singura persoana, deci mult de lucru pentru o posibila recolta spre vanzare, dar e do-able. Ar presupune o viata la care n-am visat in studentie, ci mult mai curand, dupa ce corporatismul mi-a injectat doar venin in vene, in ultima vreme. Decat intr-un corporatism subred, mai bine intr-o agricultura sanatoasa! Ramane inca de vazut incotro ma va duce viata pe aceasta nisa.
- sa-mi gasesc un barbat, nu un baiat, un om cu principii sanatoase, zdravan si sanatos, apt si dornic sa munceasca chiar si cu lopata pentru a-si cladi viata, o bruta vikinga cu suflet drag si mare. Si o groaza de relatii de rahat si un divort mai tarziu, l-am gasit. Mai mult de atat, il consider suflet-pereche, prietenul cel mai bun, amantul ideal si pilonul meu de sprijin moral si psihic.
- sa fac un copil care sa nu-mi calce pe urme in defecte pentru ca il voi invata tot ce a trebuit sa musc de una singura si pentru ca il voi creste asa cum mi-as fi dorit sa fiu crescuta eu, pentru ca il voi respecta, il voi trata ca pe un individ de sine statator, si nu ca pe catelul meu numai bun de dresaj. Si il am. Si desi e inca prunc, ceva din mine, puternic si darz ma tine tare pe pozitiile pe care mi le-am impus mai devreme. Uneori atat de tare, incat intru in conflicte cu toti binevoitorii care ma considera o nebuna inapta de a fi mama.
- sa-mi traiesc traiul in familia mea nucleu, doar noi trei, intr-un spatiu al nostru unde putem fi intimi unul cu celalalt, unde putem sa ne impunem propriul nostru ritm odata ce l-am gasit, unde putem sa ne cladim impreuna o oaza afectiva sanatoasa. Si nu avem asta. Nu m-am nascut intr-o familie cu traditie financiara si nici el. Iar cand am vrut sa ne mutam impreuna am avut de ales cu cine sa ne mutam impreuna. Cu ai mei, trei la numar pe doua generatii sau cu a lui, una si nebuna. Am ales varianta ce mi se parea mai logica in acel moment. E mai usor sa faci fata unui nebun, decat la trei. Problematic a fost cand am descoperit ca nebuna lui avea pitici mai multi decat toti trei ai mei la un loc. Si mai problematic a fost cand am descoperit ca niciunul din piticii ei nu-si doreste un nepot. Viata ei fusese cea mai linistita fara copii, fara nepoti, deci fara batai de cap. Asa ca i-am respectat dorinta nespusa si am plecat pentru a-i oferi ei ce-si dorea si noua (incluzandu-l mai ales pe Damian) o viata mai usoara. Ne-am mutat la ai mei. Suntem acum sase oameni sub acelasi acoperis, sase oameni si 4 generatii. Indiferent cum ai lua-o sau ai pune-o, suntem mai multi decat in orice Warengemeinshaft nemtesc ce-a existat vreodata. Si chiar stiu cateva... Ies scantei, si ies des. Iar noi, si in special eu, sunt cea care se consuma mai mult decat ar trebui. Nu mi-am dorit asta, dar nu am de ales. Castigam amandoi prea putin pentru a ne muta in chiriile absurde din oras si a mai pune deoparte ceva la sfarsit de luna, iar casa de la Obad e nelocuibila pentru un prunc de 5 luni. Am ramas si fara rezerve considerand sumele fabuloase pe care le-am rulat pentru a o cumpara, pentru a-l naste pe Damian in rahatul ala de spital poleit cu aur, pentru a renova apartamentul soacrei care nu se vrea bunica, pentru a ne mobila camera odata mutati, pentru a repara masina care s-a stricat, pentru a investi in gardul de la sat etc. Am rulat la bani si la bune intentii in stanga si-n dreapta incercand sa facem sa mearga conceptul asta de familie. Si tot nu merge. Una nu o vrea si nu vrea sa faca parte din ea, ceilalti o vor impunandu-se cu niste reguli si principii antice si de demult, crezand ca aia e singura cale de a o cladi. Am incercat doua extreme cand noi ne doream o cale de mijloc. Calea noastra. Iar ea nu poate dainui nicicum in contextul actual. Sau cel de un viitor relativ apropiat.
Problema mea personala e ca am prea mult din empatie si pun totul la suflet si prea putin din nesimtirea aceea atipica prin care poti sa... "ignore, report as spam, dismiss". Stiu ca pentru binele tuturor asta e calea, dar nu stiu cum sa ajung la ea. Si mai frustrant decat orice planset neconsolat al copilului e faptul ca nu reusesc sa nu ma mai consum si nu reusesc nici sa fiu fiica perfecta sau aproape perfecta pentru macar o zi. Cel mai sfasietor sentiment e cel in care dai tot din tine pentru un lucru pentru a ti se spune ca nu a fost suficient. Traiesc in fiecare zi cu aceasta cruce deasupra capului si singurul mod in care as putea scapa ar fi sa ne mutam inca o data, departe de toti, doar noi trei. As ramane o dezamagire, cu certitudine, dar nu mi-ar mai pasa pentru ca nu mi-ar mai sufla acest concept in ceafa.
Cat de confuz poate fi un om care e iubit si apreciat de partenerul de viata si ocarit si subapreciat de proprii parinti si bunici! So which one am I?
