Sfarsitul

Despartire. Relatie. Despartire. Relatie. Despartire. Cat timp poate face un om lucrul asta? Cat timp poate trece un individ printr-o serie de resurectii si morti pana isi da seama ca din sufletul sau a ramas doar o ruina brutalizata cu nonsalanta unei serii de „adio”? Presupun ca depinde de psihicul si labilitatea individului. Totusi, cu totii avem o limita. Iar in momentul in care simtim ca ne apropiem de ea tindem sa selectam partenerii la sange. Si dupa mii de alegeri si filtrari, dupa ce ne gasim un posibil partener care sa se muleze pe standardul cautat, facem pasul spre relatie. Cu greu la inceput, cu inima cat acul, apoi din ce in ce mai natural, ne daruim. Astazi ochii, maine buzele, poimaine degetele. In curand, persoana aceea ne rapeste de noi, corpul si sufletul ajung sa nu ne mai apartina. Ne trezim intr-o dimineata si somnorosi ne uitam in oglinda. Zambim inexplicabil si constatam o revelatie: iubim.


Dar ce se intampla cand ultimul ales, cel pe care l-ai cules dintr-o mie, cel fata de care te daruiesti cu gandul de a o face pentru ultima data in viata, unicul purtator al placerilor trupului si mintii tale te respinge? Cum sa mai reusesti performanta (acum absoluta) de a mai iubi vreodata? Si nici macar atat! Cum sa reusesti performanta absoluta de a te „dezindragosti” de el, doar pentru simplul motiv de a reusi sa respiri fara ajutorul constientizarii repetate ce se petrece in mintea ta in cadrul fiecarei guri de aer inspirate. Cum sa reusesti sa pui deoparte sentimentul suprem dedicat lui pentru a-l recicla si a-l folosi mai departe in viata? Devii constienta ca iubirea pentru acea persoana care nu moare pentru lumea din jurul tau, ci doar pentru tine (pentru ca a ales sa moara doar pentru tine) ajunge sa te dreneze de energia vitala si devii constienta in acelasi timp ca instinctul de conservare pe care il avem cu totii e singurul care te poate tine pe linia de plutire, agatata fiind de un singur fir de speranta intr-un ocean de valuri inalte ce tin sa te inece. Speranta. In ce? In ce iti permiti sa mai speri: ca ziua de maine va veni cu siguranta, fie ca iti place aceasta idee sau nu; ca iti vei vedea copii crescand si nepotii nou-nouti zambindu-ti; ca dedicandu-te jobului tau din dorinta de a-ti umple mintea cu responsabilitati si a-ti goli sufletul de negru, vei fi avansata si vei face cariera; ca orice sut in fund poate fi un pas inainte. Speri in orice, in orice iti mai poti permite sa speri. Dar nu mai speri in iubire.
Si tragedia despartirii nu consta atat de mult in terminarea unei povesti de dragoste si invalidarea oricaror planuri de viitor la care sperai prin el. Nu… de departe, e poate ultima ta pierdere. Reala drama te loveste in capacitatea ta de a mai iubi vreodata, sau de a mai iubi vreodata la fel. Cu cat o relatie sapa mai adanc in psihicul tau, prin aripile de optimism pe care ti le da, prin confortul sufletesc pe care il resimti zilnic alaturi de el, prin insasi dependenta nascuta din micile obisnuinte de cuplu, cu atat sfarsitul ei taie mai tare in tine. Sfera de iubire ce odata iti invaluia sufletul si mintea, prinde dintr-o data spini-cutite acutiti ce taie adanc si abrupt in insasi fiinta ta. Existenta ta de acum nu va mai fii niciodata la fel. Unii vorbesc despre pierderea inocentei. Vorbim aici de aceasi inocenta pierduta prin practicarea primului act sexual. Psihologic, ea este aceasi. Virginitatea unei femei nu a fost niciodata definita la modul psihologic prin ruperea unui biet himen, ci a fost definita mai degraba ca acea abilitate naturala pe care femeia o detine, acea delicatete absoluta care ne delimiteaza ancestral de barbati. Odata cu pierderea acestei inocente, pierdem inca o bucatica din copilul ce salasluieste in noi. Cand fetita din noi moare, orice farama de incredere in oamenii din jurul nostru piere si ea. Devenim asociale, singure si dependente doar de noi insine. Tindem sa vedem in fiecare femeie o rivala si in fiecare barbat un vanator de inimi. Si riscam sa fim numite intr-un final „Frigida aia!”.
Dar care e alternativa? „Capul sus si fruntea-n fata” e o atitudine post-despartire despre care se vorbeste in mai toate revistele dedicate femeilor. Sunt semnate de asa-zisi psihologi de femei si proslavesc conceptul de „feminism”. Sunt aceleasi reviste care te indeamna sa iti gasesti un prim fraier ce-ti iese in cale si sa-l ademenesti in propriul tau pat pe care pana nu demult il imparteai cu partenerul pierdut. Ceea ce nu vei gasi niciodata intr-o revista de genul este discutia despre efectele psihologice secundare ale acestei abordari. Se prea poate ca subconstientul tau sa fie mai puternic decat constientul si ca prin aceasta autosugestie sa treci mult mai usor peste perioada sfasietoare a despartirii. Dar si aceasta performanta de „pescuit si aruncat inapoi in apa” nu are acelasi efect pozitiv la nesfarsit. Intr-un final, efectele secundare pozitive isi pierd din substanta, tranformandu-se treptat in efecte negative: atacuri de panica, isterie, pierderea stimei de sine, depresie, compulsii.

O autoare a unor carti de specialitate afirma ca o femeie trebuie sa-si permita sa sufere in felul ei natural in primele 78 de ore. Ulterior, suferinta ei nu doar ca nu va mai impresiona pe nimeni, dar va crea repulsie, transforand-o intr-o autovictimizata. Sugera o suferinta mascata.


Dar astfel de suferinte sunt intotdeauna mascate, fie ca alegem sau nu sa ne abordam problema astfel, se vor gasi intotdeauna altii a caror probleme sa fie mai mari decat ale noastre. Din respect sau obligatie fata de ei, le respectam problemele. Fie ca suntem la lucru sau acasa, in oras cu prietenii sau in supermarket, trebuie sa suferim in tacere si sa ne mascam lacrimile cu farduri. Mimam zambete cu durere.