Nevermind.

Scriu de la lucru. Drept e ca e trecut de 15.00 si unii oameni la aceasta cifra magica rup usa... Eu insa mi-am terminat 90% din treaba si astept finalizarile unor comenzi. Deci am timpi morti, chiar daca detin vreo 20 de camioane in palma cu responsabilitati, rezolvari si discutii interminabile cu soferii "pereni".

Ce mai am de raportat pentru posteritate ? Doar ca in 6 august ma duc la proba finala a rochiei albe si-apoi o pot lua acasa. Oare ce-oi face ulterior cu ea? Nu stiu... cred ca o voi lasa sa putrezeasca pe un umeras asa cum moare o poza intr-o rama. Sau o voi distruge la o sedinta foto cum fac toate pitipoancele mai nou... o fi moda vremii, cine stie? Sau... am s-o vand. Sau am s-o dau. Nevermind.

Am cumparat florile. Am discutat ultimele detalii la restaurant. Am pus punctul. Bauturile si costumul sunt responsabilitatea lui. La fel si gasirea unui medic de familie care sa ne puna o parafa pe adeverinta necesara cununiei civile.

Peste exact o luna imi voi purta rochia, pantofiorii, voalul si buchetul... Si va trebui sa pozez a femeie fericita si mandra. Usor de facut in orice zi in care El nu imi refuza atingerile, nu ma ignora si mimeaza cel putin ca valorez ceva, cat de putin in viata lui. Dar, din pacate, acele zile sunt rare.

De 2 saptamani simt toata angoasa anului asta, adunata valuri in gat si stomac. O simt cum vrea sa reverse din mine si sa dea glas existentei ei printr-un simplu, dar pronuntat NU: te vreau, casatorie, noi, atitudinii tale, relatiei noastre, viitorului meu pe moarte, constientizarii ca aici se opreste tineretea mea. La toate acestea - NU.

Am mentionat cuvantul despartire acum 2 seri. Am plans isteric, in hohote. Si a inceput banal, atat de banal incat detaliile sunt de prisos. Dar ele detin fundamentul oricarei certi din care el a iesit la fel de natural intorcandu-se pe-o parte in pat, cu spatele la mine si adormind fara remuscarile de a ma lasa cu discutia in brate, nefinalizata. Am mentionat cuvantul interzis, s-a mobilizat si m-a impacat rapid, iar a doua zi a fost un inger, pana seara cand iarasi si-a dat iarasi in petec. L-a tinut totul mai putin de 24 de ore. O criza existentiala din partea mea in care ma sfasii intr-o mie de bucati si ma sparg in cioburi ca de abia sa ma pot lipi singura la loc, are un efect atat de mic asupra lui... 24h...

Sunt in pragul unei depresii fundamentale. Dar... promisiunea e promisiune, chiar si de n-o afci nimanui altuia decat tie. Mi-am promis sa-i acord toate sansele adunate in urmatorul an. Si apoi... mai vedem. Poate o vand. Poate o dau. Poate o las sa putrezeasca... Nevermind.