Am ajuns la concluzia finala
ca ii apartin si nu voi divorta de el. Il iubesc prea mult sa-mi pot imagina
viata fara el. Si stiu ca are bube, ca sufletul ii e plin de cicatrici din
trecut si ca ele au lasat urme adanci si schimbari dramatice in personalitatea
lui si in perspectiva lui de viata. Dar e al meu, imi apartine cu trup si suflet, nu-si
doreste pe alta si nu-si imagineaza viata altfel. Ce altfel de declaratie de
dragoste sa-mi mai pot dori? In felul lui criptic, tacit si pueril ma iubeste
mai mult decat puteam spera vreodata de la altii. Principala dovada: contractul, semnat cu ochii inchisi
si un zambet larg pe buze. Si intr-un final casnicia nu e usoara, nimeni nu a
afirmat asta. E un statut, un mod de viata, o filosofie, iar mentinerea ei se
duce prin dorinta mutuala de a ramane impreuna. Mai avem de schimbat, de
imbunatatit, insa dorinta exista si asta e tot ce conteaza de fapt.
Cat despre job… Nu am inca concluzii
momentan. Astept inceputul lunii octombrie in care patronul si-a anuntat
prezenta in biroul din Timisoara. Am inteles ca vrea sa-i dea afara pe unii, sa-i promoveze
pe altii, sa taie in carne vie si sa spanzure, sa faca ordine. Daca sunt vizata in orice fel, mi-ar face un favor. Daca
nu, sper macar intr-o schimbare in mai bine, desi vorba din popor zice ca
schimbarea domniilor e bucuria prostilor. Insa speranta moare ultima.
Iar
de va fi sa fie rau, imi voi evalua foarte bine viitorul. Cred ca in mare parte
decizia mea profesionala depinde in mod direct de un singur factor: sarcina.
Iar sarcina se lasa asteptata. Ironie: saptamana asta am aflat cu placere ca o
alta fosta colega de scoala a nascut, iar alta e insarcinata vizibil. Avem
aceasi varsta. Unele au copii de 3-4 anisori. Altele se bucura de sarcina. Eu... cred ca trebuie sa merg la un control gineco.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu