Casnicie sau Purgatoriu

Am o problema delicata. Unii o numesc casnicie, eu as numi-o purgatoriul meu emotional. Cateodata nu pot sa cred ca l-am ales tocmai pe el. Iubesc un om care starneste in mine doar frustrari si regrete. Ma face sa ma simt urata, ma face sa ma comport imposibil fata de el si apoi ma trateaza cu superioritatea cu care tratezi un inamic sau un imbecil. Apoi ma frustrez, ma inchid in mine si reluam cercul vicios.

Iar toate problemele noastre pornesc de la doi factori:

1. lipsa comunicarii

2. lipsa pasiunii

Incerc sa comunic cu el, dar pana acum am intalnit doar piedici. Dimineata pleaca la lucru si nu are timp, seara se intoarce acasa si e obosit, iar daca doreste comunicare, o prefera doar pe cea superficiala in stilul discutiilor despre vreme si sport (le stii, sunt uzate de toti oamenii ca sa sparga gheata unei situatii incomode de tacere).
Cand eu preiau initiativa comunicarii, fie ma concediaza cu glume patetice, fofilandu-se pe langa discutie pentru ca nu are chef, fie va avea chef pana in momentul in care "sap" psihologic prea adanc si refuza abrupt sa mai vorbim despre subiectul in cauza.

In ultima vreme am incercat o metoda pasiva, prin apropouri. Bineinteles ca le ignora, eu imi pierd rabdarea, devin frustrata si devin directa. Dar bineinteles, imi pierd rabdarea si devin directa prea tarziu, iar el a doua zi de dimineata trebuie sa se scoale devreme, are de mers la lucru, "spre deosebire de mine" (spus pe un ton taios) si e prea obosit sa se mai poata concentra la ce am de spus.

Lipsa de comunicare in ce? In orice, de fapt. Orice care nu e destul de confortobil pentru el ca sa fie abordat: faptul ca in mod secret ma dispretuieste ca mi-am dat demisia si stau momentan acasa, faptul ca am tupeu sa-i cer sa pastreze ordinea si curatenia, desi ce drept am ca somera sa ridic pretentii (macar de fata in casa sa fiu buna, presupun...), faptul ca ii solicit intimitate macar o singura data pe saptamana (cand fara initiativa MEA ar trece luni bune fara). Si ca tot veni vorba... Cand i-am spus popii si lui Dumnezeu ca il iau la bine si la rau, nu asta aveam in minte. Nu ma gandeam ca "la bine si la rau" inseamna ca eu sa-i fiu inamicul cel mai mare pe care sa-l chinuie si tortureze saptamani la rand prin indiferenta. Nu doar indiferenta lui sexuala si emotionala si afectiva fata de mine, dar si fata de el, de propria lui problema pe care nu vrea s-o recunoasca.

Prin lipsa de comunicare, apoi comunicarea defectuoasa si lucrurile alea pe care mi le-a spus in trecut (ca nu mai simte atractie fata de mine pentru kg in plus, ca nu ma mai iubeste la fel de mult din cauza lor, etc), respectiv prin faptele lui (filmele deocheate in timp ce eu faceam cura de abstinenta), respectiv lipsa faptelor (saptamani in sir fara sex, ca de dragoste nici nu cred ca mai poate fi vorba... zile in sir fara mici gesturi de intimitate si afectiune) - prin toate astea am ajuns sa ma simt atat de josnic, de lipsita de orice urma de demnitate sau stima de sine, am ajuns sa ma simt asexuata. Probabil ca atunci cand nu iubesti o persoana, nu-ti pasa nici de parerea ei fata de tine, nu in asa hal incat sa te demobilizeze total. Si stau sa ma gandesc, oare un astfel de om mai merita sentimentele mele?
(Oboseala cronica, lipsa apetitului sexual, lipsa apetitului pentru mancare, stresul general, somnul fara odihna, da, toate sunt simptome pe care le-am avut si eu cand lucram in transporturi, boala e depresia, deci ar trebui sa inteleg ca problema lui e una obiectiva. Problema mea insa e alta: daca eu eram in stare in ciuda tuturor simptomelor sa gatesc, spal, calc si imi mai ramanea si chef de altele, in ciuda somnului, sa insemne asta oare ca eu il iubesc mai mult sau mai altruist decat el pe mine? Si daca da, de ce trebuie sa ma multumesc cu atat?)

Ce caut intr-o relatie in care nevoile mele spirituale, emotionale, afective si sexuale nu-mi sunt indeplinite? Imi indeplineste, si doar cand nu lucreaza sau doarme (adica 10% din timp, cel ramas liber) niste nevoi intelectuale, cum de altfel o fac si amicii mei. In concluzie, am un coleg de apartament care in mod oficial si doar printr-un contract ar trebui sa-mi fie mai mult, dar de fapt noi doi, cand suntem doar noi doi, traim in doua bule diferite, in doua lumi diferite si avem nevoi diferite. Iar pentru societate traim o minciuna, iar el poate dormi linistit in fiecare seara cu treaba asta. Chiar si acum, dupa ce eu plang, ma cert (singura, ca nu am cu cine, ma ingora), tip, tin monologuri si prolologhii, el doarme linistit. Eu nu. Nu-i pasa. Nu-i pasa de mine. Nu cred ca i-a pasat vreodata cu adevarat, dar nu am avut atunci ochii atat de deschisi pe cat ii am acum. Pentru el prima lui iubire va fi intotdeauna el, apoi jobul, apoi somnul... Eu sunt printre ultimele lui interese.

Si am un libido si eu, la naiba! Da, sunt uriasa, hada, incep sa imbatranesc, incep sa ma ofilesc, dar inca simt, inca am suflet, inca am nevoie sa ma simt femeie! Si ce poate fi mai ironic in viata, decat sa vezi ca ultimul ce iti acorda atentie e chiar propriul sot!

***

Nu-mi iese din minte un fragmet de discutie avuta in seara asta. Citeam un articol pe internet, in disperare de cauza, incercand sa-mi dau seama ce sta in spatele lipsei de dorinta din partea sotului (http://tolovehonorandvacuum.com/2012/03/why-doesnt-my-husband-want-to-make-love/), el era deja in pat si motaia. La un moment dat s-a ridicat sa mearga la baie, s-a oprit in fata monitorului meu, a citit cateva cuvinte cheie si m-a intrebat ce citesc. I-am spus, a avut o reactie de plictiseala si de dispret fata de activitatea mea; l-am intrebat rand pe rand daca e vreunul din motivele de pe net in spatele problemei lui. Am taraganat discutia intre intrebari de pshiholog (eu) si raspunsuri de retardat (el) - in stilul "nu stiu" la puterea a 10-a - incat mi-am pierdut cumpatul si i-am smuls patura de pe el, aruncand-o pe canapea, apoi m-am interpus intre el si patura. Au urmat injurii din partea lui, am continuat la infinit cu intrebarile, a urmat un moment de tacere apoi:

El: De ce vrea un barbat o femeie?

Eu: Nu stiu, de ce?

El: Pentru ca o vor alti barbati, pentru ca e interesanta, pentru ca  arata bine... Mai trebuie sa continuu? Intelegi?

Eu: Cred, deci practic eu nu mai prezint interes pentru tine pentru ca nu ma mai vor altii, nu mai arat bine si nu mai sunt interesanta?

El: comentand ceva in stilul "nu-mi baga cuvinte in gura"
Eu: tocmai asta ai insinuat
El: ceva in stilul "ce te face sa crezi ca (mai) esti interesanta"?

Eu, incercand sa-i explic teoria chibritului pentru care sunt interesanta, incercand sa-l conving ca mai sunt inca interesanta, de parca asta ar fi schimbat ceva...

El: Faptul ca tu crezi ca esti interesanta si desteapta (si celelalte, probabil: adica frumoasa si dorita de altii - nu a spus-o, dar i-am simtit insinuarea) nu inseamna neaparat ca si esti.

A vrut patura, a luat-o... Faptul ca l-am mai tinut treaz impotriva vointei sale inca 10 minute pana sa ajunga la patura si iar in pat nu a schimbat cu nimic rezultatul final. Dimpotriva, mi-am primit portia de injurii...
Stiam ca va ajuge sa-mi scoata ochii mai devreme sau mai tarziu. Am simtit-o din momentul in care am venit acasa, prima zi dupa ce mi-am dat demisia, am simtit-o de atunci in fiecare zi. Cuvintele pot minti, chiar si gesturile cateodata, dar simturile nu te inseala... Eu... nu fac nimic toata ziua, el lucreaza, el tine toata casa pe umerii lui, stresul de la lucru, stresul ca daca ramane fara job suntem in canale... eu care am avut 10 joburi pana acum, mie careia mi se rupe de el, care ia decizii fara sa se consulte, fara sa-i pese de el... Am contracarat pentru ca a luat adevarul si l-a dus la extrema: l-am intrebat ce sa fac de zeci de ori, l-am indemnat sa-si dea el demisia ca nu mai putea de draci de sute de ori, dar asta nu mai tine minte... Tot ce stie el acum e ca eu sunt o povara in plus.
Cu ce? Nu mi-am mai luat o haina de peste un an de zile, dimpotriva, i-am luat lui (ca parca nu ar avea destule deja!), am dat mii de euro pe dantura lui, am bagat bani in masina (lui, sa nu uitam), i-am oferit libertate deplina, fara isterii de gelozie, posesivitate sau obsesii; nu mai fumez, nu mai beau nici macar social, nu ies in oras decat rar sau foarte rar; conduc masina doar ca soferul lui personal, dupa ce bea alcool sau doar in ocazii speciale in interes personal; si de obicei mananc resturile ramase de la el (adica ce mai ramane in oala dupa prima si poate a doua portie, cand mancarea e deja prea veche pentru panseluta de el).
Singura lui cheltuiala cu mine e cea de intretinere (deductibila din fondul de rulment din care se calculeaza si procentul administratorului) si de tampoane (de care am nevoie de 3-4 ori pe an, maxim!).
Ei, da... cele 5-6 mil cu dentistul, endocrinologul si ginecologul... problemele mele, responsabilitatile lui... adica cele banesti si financiare, ca orice alte probleme de orice alta natura nu-l mai intereseaza! Imi vine efectiv sa iau vreo 200 de euro din banii de la nunta, sa-i arunc in fata, sa-mi fac bagajele si sa plec.

Tocmai s-a trezit.
El: Ce fac?
M-am uitat la el, apoi la monitor.

El: Nu ma uit sa vad ce scrii, stai linistita. Si a plecat la baie. De parca de asta mi-era frica...

El: Nu ti-i somn?

Eu: tac, ce sa raspund? Oricum a adormit in picaj pe saltea...

***

Cineva... ma rog, cativa cineva ma considera simpatica, draguta, atragatoare, poate chiar frumoasa... pentru gusturile lor. Pe mine! Cu burta mea de gravida, cu noul meu set de riduri, cu lipsa mea totala de stima de sine... Pe mine! Unul imi spunea ca sunt feminina. EU! Cand l-am intrebat ce dumnezeu poate vedea atat de feminin la mine (in afara de celulita si bascheti, bineinteles!) mi-a raspuns ca e vorba de atitudinea mea in general, cand sunt feminina de fata cu el, cel putin, indiferent ce-as face. Apoi mi-a picat fisa... Atitudinea unui om reflecta atitudinea altuia cu care primul interactioneaza. Daca David nu ma vede feminina, de exemplu, nu poate pentru ca fie nu cauta genul meu de feminitate, fie nu stie cum s-o scoata la suprafata. Cred ca totul tine de perspectiva si perceptie. Ceea ce David vede feminin e o pereche de tocuri stiletto, o rochie mini ce dezgoleste niste picioare lungi, un par lung si niste accesorii, adica stereotipizarea femeii. Ce altii au vazut la mine tinea mai degraba de esenta feminitatii, de modul in care o femeie inca roseste pe ascuns cand primeste un compliment sau inca se lasa imbatata de ideea de cavalerism al barbatului.

Perspectiva si perceptie: el isi doreste o mama, nu o nevasta - o femeie care sa-l ia asa cum e, sa-l accepte asa cum e, sa fie mai puternica decat el si sa-l sprijine atunci cand pica. Daca greseste sa-l ghideze, daca face o boacana, sa-l pedepseasca. El sa faca pe sfantul cateva zile pana o imbuneaza, apoi sa o ia de la capat cu boacanele lui, cu inima usoara ce o are doar un copil nelipsit de mama. (Adica un privilegiu de care nu a beneficiat in realitate prea mult)

Eu atunci imi doresc un tata, de ce nu? Un sot, de ce nu? Un barbat, un gentleman, un viking, un conducator sau un romantic. Dar nu un copil.

Lucrurile sunt simple, e ca in articolul ala -  http://lotusdrop.blogspot.ro/2013/12/unde-ne-sunt-barbatii.html - e calea lui sau cale batuta si adio! his way or the highway. Cand el nu vrea sa comunice, eu ce sa fac? Sa intuiesc ce are, ce-l doare, de ce actioneaza intr-un fel sau altul. Adica sa fac deductii si inductii psihanalitice. Cand el nu vrea sa faca sex, eu ce sa fac? Abstinenta, masturbare sau inlocuire cu surogat (anume, amant). Am incercat abstinenta, am incercat masturbarea. Mai imi ramane o singura optiune... sau doua...

Amanti, minciuni, frustrari, ura, instrainare completa sau... divortul...