Lectii de viata

Loviturile resimtite in viata, la orice varsta, sunt in general lectii din care poti invata cate ceva daca te straduiesti. Nu ma refer la tragediile vietii care, uneori, sunt inexplicabile si se intampla absurd, fara cauze si cu efecte daunatoare la cel mai profund nivel, ci la cele ce iti definesc personalitatea si perceptia despre viata.

 

Aveam 15 ani si tocmai fusesem admisa in CNB. Desi am ales liceul acela in mod expres pentru a fi aproape de majortatea fostilor colegi de clasa, lucrurile nu mai aveau cum a fi la fel. Ma simteam singura pe lume, fara prieteni si cu o nevoie disperata de a socializa si de a ma integra intr-un grup. (Don't judge me, you were 15 once!)

Ca o regula, nu cred ca exista adolescente fara o simpatie speciala in perioada aceea. A mea era Radu. Nu pentru ca era frumos, ci pentru ca era spiritual si diferit si avea plete. Probabil si pentru ca era in a XII-a. Si pentru ca juca in trupa de teatru. Si pentru ca stia sa cante la pian. Ne indragostim de cele mai mici lucruri cateodata! Cert e ca pentru o introvertita ca mine, idea sugerata de psihologul meu din acea perioada a fost revelatorie: sa incerc sa intru in trupa de teatru a scolii, nu doar pentru a-mi oferi sansa de a fi observata de Radu, dar si pentru a reusi sa trec de obstacolul cercului de foc al introvertitilor: public speaking. Yeah, sort of  like Toastmasters. What did I have to lose? Well…. I lost time, for starters. Nici nu are rost sa va explic la cate auditii si probe am fost in speranta de a pune mana pe un rol. In mod paradoxal am iubit si am urat teatrul, de multe ori simultan. Organizatorul intregului program era una din profesoarele de limba engleza care a predat clasei mele doar temporar, un semestru pana la gasirea unui inlocuitor. Era diriginta la o alta clasa plina de vedete si VIP-uri, iar distributia rolurilor se facea in mare parte dupa titlu, si nu intotdeauna dupa talent. Pentru ca nu-mi doream sa intru in teatru cu un rol principal, le vanam intotdeauna pe cele secundare sau episodice, dar care sa-mi "vorbeasca", pe care sa ma pot plia cu maleabilitate. Cumva, intrasem in cerc. Am fost membra "activa" a trupei timp de doi ani si trei piese. Singura piesa in care apucasem sa joc a fost una conceptuala dedicata marelui Caragiale, care avea nevoie de o distributie mai mare (ca. 30 oameni). Cu ocazia ultimului rol pentru care il vizasem mi s-a confirmat ceea ce banuisem deja in adancul sufletului meu – cu cat e mai mic ecosistemul, cu atat e mai mare pestele rapitor. Situatia fusese penibila: ramasesem finalista cu o fata din clasa profesoarei pe un rol secundar, nici macar unul din acele roluri secundare care sa prezinte interés la prima vedere, iar auditiile se prelungisera pe trei saptamani. Piesa stagna datorita incapacitatii "regizorului" de a alege finalista. A fost un razboi de guerilla care si-a atins scopul. Obosisem sa ma mai bat cu morile de vant. Am iesit din competitie de buna voie si nesilita de nimeni. Am invatat ca in materie de arta nu ai nevoie de talent, frumusete sau dedicatie, ci doar de un juriu care sa te simpatizeze exact pe tine. Din pacate, publicul larg nu e intotdeauna juriul, ci consumatorul.

Cred ca nimeni de acolo nu si-a pus vreodata problema cu privire la motívele pentru care eu ma aflam acolo. Nimanui nu i-a pasat vreodata ca eu eram o introvertita cu probleme de stima de sine ce dorea sa isi lichideze scheletele din dulap. Cat despre Radu, m-a observat pentru ca eram acolo si pentru ca pot afirma cu tarie ca aveam destul talent pentru a face fata competitiei, insa in momentul in care am ajuns sa discutam despre un posibil viitor, mi-a balbait o scuza si a evadat din camera doar pentru a se etala cu noua "achizitie" in fata clasei mele a doua zi in pauze. Am invatat ca unii oameni se maturizeaza mai repede decat altii, ca suntem cu totii diametral diferiti unii fata de altii, si desi el era eroul din píesele de teatru, in realitate reprezenta un carácter episodic in viata mea. Am invatat ca acele grupuri populare dintr-un mediu sau altul de care Radu apartinea au ceva ce mie imi repugna si azi. A fost o experienta care mi-a calmat nevoia de a apartine unui grup cu orice pret si a starnit in mine dorinta de a fi asa cum sunt eu, acceptata sau nu.