Miss Alone-not-lonely

Curatenie printre hartoage. Mari descoperiri:

21.11.08

"She gets dragged out of the house by the few so called friends she has. They probably mostly hate her. They only love her for the altruistic soul she's always had for them - easier to take advantage of people like her. In return they drag her out of her shell so she could have fun. So she lets them. And she's out. Drinking a cup of coffee before the big gathering. She came early. She always does, hates being late. It helps to get her senses together, put on a mask, be fun, be the heart and soul of the party. It's a dirty job, but she has to do it. She needs to do it. She needs to practice her good acting skills. And she will be perfect. They'll think she had fun, they'll have fun. Everybody's gonna be happy. And then, when the alcohol is gone she'll wake up the next day only to find out that role-playing does not change you into the character you've performed. Why am I here?... Coffee tastes like shit!"

plm, ultima fraza face toti banii =)) se pare ca aveam umor (negru) si cand eram depresiva...

Lorry

Curatenie printre hartoage. Mari descoperiri:

"Catre Lorry:

Mi-e dor de tine asa cum cateodata ti-e dor de un prieten raposat. Iti jelesc prezenta in viata mea precum iarna isi deplange vara. Paradoxal, mi-a fost dat sa-ti cunosc sufletul inainte de toate. Probabil ca esti o fiinta foarte enervanta si plina de ticuri. Un mar cu tumori ca si noi. Un sfant doar prin nume. Si foarte probabil e ca in acest context sunt libera sa zbor printre probabilitati caci te cunosc prea bine doar in abstract. Situatia concreta ma depaseste precum si tu o faci din nou si din nou."

***

Si tot din colectie...

"Catre Lorry:

Privesc viata ca pe un esec gravitational al chimio-fizicii in care contextul existentei a doua celule impreunate ne apropie mai repede, inevitabil de moarte; dar in toata aceasta eroare existentiala scanteia ce poate prinde culori in conturul vietii este Destinul. O intrepatrundere de panze de paianjeni, de fire pe care le cream, intindem, tragem si distrugem prin propriul nostru liber-arbitru: Destinul.

Te-am intalnit astfel. Si te pierd astfel. Si desi si aceasta este o eroare existentiala de care voi fi sigura intreaga viata pana la moarte, curcubeul pe care mi-l lasi in urma e El: sansa pe care am luat-o in batjocura cu el si care m-a dus spre a-l iubi, pierzand totodata speranta in tine. Nu mai sper ca existi, ca esti... Nu mai pot sa te simt empatic sau sa te cunosc abstract. Mi-am impus sa te astept intr-un timp si spatiu dilatat, in iubirea - am descoperit - e un viscol ce zdruncina relativitatea acestora propulsandu-te in concretul zilei de azi si spatiul propriului trup ce razbate prin rasuflul si bataia regulata a inimii.

Daca itele noastre sunt oamenii nostrii intalniti peste tot in viata, sa fie oare posibil ca tu, Destin cu chip de om, sa ma fi ghidat spre el in mod deliberat si totodata (ne)stiut de tine?

Permite-mi sa-mi iau ramas-bun de la tine printre lacrimile in culori-curcubeu ce curg din mine. Si sa-ti multumesc. Adio, Lorry!"

E cel putin ciudat cum rezoneaza unele randuri scrise parca in alta viata. E si mai ciudat cum iti rezoneaza in urechi numele unor persoane care candva reprezentau totul. Ce mult inseamna sentimentul cand scrii! De-as fi scris o carte atunci, de talentul mi-ar fi fost apreciat la profunzimea sentimentului, acum as fi fost mai bogata decat Gates. :)