Asta a fost un an greu. Mi se pare ca am pierdut mai multe decat am castigat. Trag linie:
- cei de la Procter&Gamble m-au lasat de izbeliste dupa terminarea contractului; e ciudat cum poti gasi in viata un job care te formeaza profesional si-ti confera o personalitate la locul de munca si in afara lui, pentru care ti-ai da realmente toti anii vietii si e ironic cand se intampla ca sentimentele sa nu fie impartasite.
- mi-am gasit un alt job care ma termina psihic prin plictiseala responsabilitatilor (sau mai degraba spus - lipsa lor) si desi e mai bine platit simt ca bat pasul pe loc in domeniul in care lucrez momentan, dar asta e. m-am impacat cu gandul ca voi mai ramane aici o perioada in mare parte pentru ca iarna nimeni nu migreaza si posturile puse la bataie sunt putine si sub liga competentelor mele.
- mi-am luat permisul de conducere si spre surprinderea mea nu m-am dat din loc de la orice situatie in care puteam sa conduc. din pacate, lumea ma trateaza ca pe un elefant intr-un magazin de cristale si simt o constanta frica din partea tuturor posesorilor de masina, de parca as fi o oligofrena la volan. e o stare care se reflectsa si care va contribui mai devreme sau mai tarziu la o alta criza existentiala. chiar voi ajunge sa imi spun la randu-mi ca sunt o oligofrena sau imi voi baga picioarele in toti si-mi voi lua odata masina aia???
- si ca tot eram la capitolul masina- proprietate personala... incerc, dar e al naibii de greu sa pun deoparte bani pentru motoscarta aia pe care s-o pot numi a mea; insa in contextul in care nu ma pot lasa de fumat si imprumut bani in toate partile, e mai greu. va trebui sa invat sa spun NU din cand in cand. si sa ma inchid in casa. luna noiembrie a fost o luna in care am lucrat pe gratis uitandu-ma inapoi: am avut nevoie de orice iesire in oras, de orice pretext de a socializa pentru a-mi reface stima de sine pe care altii au distrus-o atat de usor. nu stiu de ce la anii mei inca reflectez la vorbele aruncate in vant ale unor indivizi ce nu au vreun drept de apel la persoana mea.
- am renuntat la oameni. ca de obicei, tai si spanzur in relatiile interumane. am ajuns la concluzia ca in mod subconstient imi doresc sa traiesc intr-o carcera sociala. pe cat de mult am nevoie sa-mi exprim ideile definindu-ma social, pe atat de putin am nevoie de indivizi care sa nu ma inteleaga in momentele in care deschid gura, cu atat mai putin de altii care imi cauta punctele slabe pentru a lovi unde ma doare mai tare. tragi-comic e ca toti acesti oameni nu inteleg de ce te injunghie pe la spate. o fac fara sa realizeze actiunea in sine sau urmarile ei, o fac dintr-o prostie crunta, din lipsa unui algoritm aparte care sa le ofere acel grad de inteligenta in care sa poata gandi mai mult de o miscare in fata. viata e un sah constant, joc pe care unii nu doar ca nu il stapanesc, dar nu il cunosc; cu tupeu nesimtit insa, se pun sa dea lectii.
- am renuntat la perechea ideala pentru perechea reala. sunt la varsta in care am ajuns sa schimb concertele rock pentru concertele de muzica clasica, o varsta in care nu imi mai permite ceasul biologic sa visez la dragoste in luna lui marte, sub un cer de sticla pe care ploua cu globuri dolofane prin vreme. am o varsta in care ajung sa ma multumesc cu ce am si sa-mi multumesc ca am macar atat. am o varsta in care iubirea absoluta e pentru actorii de hollywood, preferand omul in carne si oase aflat langa mine, care imi cunoaste deja mimica fetei, gesturile si ticurile, care imi accepta toanele si-mi apreciaza putinele calitati ce mi-au ramas. si vreau sa cred ca le face pe toate mai inainte scrise pentru ca fara aceasta realitate nu as mai avea nimic in sufletul meu ciuruit de vreme si lacrimi acide.
- n-am primit inca inelul pe deget si nici actul social absolut nu l-am semnat. slabe sanse sa mi se intample prea curand si asta, desi am ajuns sa sufar in taina ca un caine pentru toate zilele de ovulatie pe care le pierd pentru ca tontul meu se sperie de orice schimbare majora a vietii lui ca de o apocalipsa. da, vreau sa imi petrec restul zilelor mele cu el. da, vreau sa fie tatal copilului meu. dar nu, nu am de gand sa concep un suflet stiind ca peste noua luni se va naste intr-o familie neoficiala. e un lucru stupid pentru unii poate, pentru mine insa e o normalitate. oamenii se iau, apoi fac copii si nu invers.
Per total, a fost un an in care am lucrat, in care mi-am luat concedii pentru a dormi mai mult dimineata si atat, in care am ramas mai mult sau mai putin demoralizata de cat de incet te misti inspre un plan sau vis atunci cand iti mai ramane vreunul in picioare de-a lungul timpului. Pana anul trecut, in fiecare decembrie faceam si lista cu planurile de viitor. Anul asta insa va fi primul an care va prezenta o exceptie de la regula de pana acum. Anul asta am sa renunt la lista si la planuri. Am sa renunt si la vise. Nu ma mai astept la nimic de bun augur sau la vreun semn care sa-mi marcheze progresul. Mi-e teama ca voi ramane blocata pe acelasi job, pe aceasi situatie relationala, in aceasi casa traind cu parintii, fara masina si cu aceasi stare psihologica de impotenta sociala. Taica-meu ma condamna pentru ca aleg sa plutesc prin viata in loc sa-mi tin naibii fraiele in mana, dar asta am incercat sa fac pana acum. Am urmarit sa fiu prima in orice fac, sa demontrez cuiva ca sunt speciala pentru vreun motiv - oricare, iar intr-un final ajungem cu totii in acelasi loc de veci. De ce sa speri sau mai degraba... la ce sa mai speri in zilele noatre, in tara asta, facand parte din generatia mea? Urasc situatiile in care trebuie sa faci fata unor monologuri tinute de cei in varsta care cu toata experienta lor de viata si-au trait tineretea in alta era... Ma intreb de multe ori daca ai mei ar mai fi ajuns aceasi oameni la varsta lor traind in regimul capitalist de la varsta de 3 ani.
In fine. Fara liste de planuri pentru anul viitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu