E greu sa tii un jurnal biografic cand esti prea ocupat cu viata. Scriu rar aici, si poate ca bine fac. E demoralizant sa iti citesti articolele depresive si sinucigase. Sfatul doctorului nu a dat roade, e clar: acest jurnal nu ma face sa ma simt mai bine sau sa canalizez energiile negative intr-o frantura cibernetica. In schimb, le inregistreaza ca episoade negre ale vietii. As fi vrut sa scriu macar odata 'Azi sunt fericita' sau 'Mi-e bine in perioada asta'. Dar nu.
Asa ca voi face din inertie ce faceam si pana acum. Voi asterne randuri-randuri pentru posterioritate. Cine stie, poate candva voi inventa o formula a fericirii eterne si lumea va intelege de ce am facut-o.
Sa le luam pe rand:
Am distimie. De vreo 2-3-4... ani. Nici nu stiu cand s-a instaurat conditia asta in psihicul meu. Cert e ca fie aleg medicamentatie si ma legumizez incet si sigur, fie imi dau doua palme in speranta ca ma voi trezi, fie imi trag un glont in cap & get it over with.
Lucrez de vreo 3 luni la o alta firma in acelasi domeniu, pe bani mai multi si standarde infime, stresul cat casa si cu oameni incuiati si lipsiti de profesionalism, fara dorinta de a invata de la altii. Sfaturile mele sunt futile, deci invat sa imi tin gura.
Sunt in ultimul stadiu al casniciei in care cuplul decide asupra a doua aspecte:
1) face un copil in speranta ca-i va lega macar inca o perioada de niste ani, ca ceva bun sa fi iesit din relatia lor.
2) sunt mai intelepti si divorteaza.
Noi doi suntem in puctul in care jonglam cu norocul si sortii: ne scoatem ochii ca orbii, apoi facem sex neprotejat de impacare, iar a doua zi o luam de la capat. Am discutat varianta divortului, am discutat varianta ultimei sanse, am instaurat o lista de reguli sfinte dupa care sa ne tinem (un fel de biblie a casniciei).
Voila. Scris negru pe alb si pus si pecetea pe randurile astea. Nu, nu ma simt mai bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu