Nu e locul meu, habar n-am ce naiba trebuie sa fac specific, iar din informatiile generale deduc ca nimic din ce voi face nu va avea vreo legatura cu ce mi-ar fi placut sa fac, aflu, cunosc.
Iaca, am ajuns si eu la un salariu decent si am impresia ca mi-am vandut sufletul diavolului. Ma duc in total alta directie!
Am o doza serioasa de stres. Si inca una de disperare. Si peste toate, unde mai pui ca dupa o zi confuza de lucru ma duc acasa la alt stres - copilul, maraielile, relatia mea pasiva cu Andrei...
Nu am nimic care sa ma stimuleze pozitiv. Doar responsabilitati si multe momente de confuzie si stres. Astea sunt zilele mele. Si nimic, absolut nimic extern nu poate schimba situatia actuala in BETTER. Iar intern, nu gasesc nimic, nici un factor de explozie in mine.
Ce fac cu viata mea? De ce sunt aici, acum? Si unde naiba vreau sa ma indrept, de fapt?
Vreau doar banii de sfarsit de luna? Raman aici si ma adaptez haosului.
Vreau cariera? Ma indrept spre alta firma, bani mai putini, probabil acelasi haos.
Vreau familie? Of, buna intrebare - o vreau? O am. Si nici nu stiu ce ar trebui sa fac cu ea. Ma gandesc la familie si devin bipolara.Simt cum mi se pune un nod in gat, apoi zambesc cu gandul la amintirile frumoase, apoi ma apuca o senzatie de anxietate stiind ca la sfarsit de program ma duc acasa, dar simt o caldura in stomac si cateodata si fluturasi, si totusi nu-mi vine sa ma intorc la planset de copil si un barbat de care ma deconectez putin cate putin pe zi ce trece.
Au fost prea multe schimbari in ultima vreme. De la dintii cu plansete ale lui Damian, lichefierea creierului meu si senzatia ca voi arde toate circuitele creierului meu, la nervi intinsi de ceilalti membrii ai familiei, pana la pierderea cainelui, stresul de dinaintea sarbatorilor – impus de maniaca de maica-mea – si senzatia revelatorie ca sarbatorile si-au pierdut orice insemnatate de liniste si pace pentru mine; de la discutiile ca ne luam si plecam si stresul ce venea cu ele pana la indatorarea finanaciara fata de ai mei pentru ca ne trebuia masina (s-a stricat cea antica) si nu aveam suficiente fonduri; de la angajarea mea si transferul lui Andrei in CIC pana la acest moment in care am revelatia ca aici nu e mai diferit decat vreundeva, ca e haos, ca va trebui sa dau din coate, sa tin cu dintii de pozitie, sa mi se rupa de multe si sa astept sa-mi treaca viata; si apoi mai e si Lavi, asa, colac peste pupaza. Lavi imi aduce aminte de vechea eu, aia singura, aia care poate flirta, care batea un cui si-l fuma pentru ca era libera s-o faca, aia care putea sa iasa seara la 22 din casa fara sa se gandeasca la parerea vecinilor sau sotului sau parintilor, fata aia care era gata sa faca orice nebunie pentru ca viata e scurta si trebuie traita (responsabil si) din plin! Si ma uit la viata lui de burlac si uneori il compatimesc. Dar de cele mai multe ori il invidiez. El poate sa faca atatea, iar eu asa de putine. El imi aduce aminte de trecut, iar eu sunt blocata intr-un prezent anost, lipsit de pasiune, de inovatie sau explozii.
Si atunci de ce ma mira faptul ca imi pun intrebari existentiale atat de incomode sau ca imi vine sa ma iau sa plec in lume?...
Oare nu sufar si eu, ca si Sica, de criza vastei a doua?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu