Si daca noi cu totii nu suntem
nimic altceva decat o cauzalitate perpetua ce reverbereaza in efecte primare,
secundare tertiare si alte miriade de ele, o interconectabilitate de celule ale
unei imensitati pe care nu o putem descoperi comprehensiv, atunci nu-i de
mirare ca toti indivizii ce se ating imperceptibil sau se izbesc unii de altii
isi influenteaza vietile in mod direct sau indirect, intr-un fel sau altul. Si
desi pare ca navighezi peste o mare nedeslusibila de capete fara fete, fara
trasaturi, din cand in cand in zare apare cate o pata de culoare. Cate un fior.
Fiorii in culori de curcubeu sunt cel mai probabil acei indivizi pe care
trebuie sa-i cunosti. Trebuie nu pentru ca e scris in stele sau pe vreo pecete
de destin pecetluit, ci pentru ca ceva din tine, din strafundurile clocotinde
ale fiintei tale te mana spre ei; trebuie pentru ca vrei; trebuie pentru ca esti
curios, esti intrigat, se anunta revelatii si raspunsuri la intrebari
chinuitoare ce te ardeau parca de veacuri. Oamenii astia sunt rari. Sunt pete
de culoare pe o infinita panza de tonuri gri. Si cu cat mai multe culori poti
strange in cosul de curcubee, cu atat mai intelept vei pasi spre cosmos, in
transcendenta ta.
Gresit sa-ti duci existenta
limitat de un numar predefinit de altii. Nu exista limite. Si nici nimic mai satisfacator
ca o ploaie torentiala de culori. Sau fiori. Societatea… obscen cuvant.
Societatea impune norme. Normele majoritatii. Adica a celor care au fost
educati in tipar si care nu au pus niciodata la indoiala tiparul. Norme impuse
de ei, de catre parintii lor, de catre copii lor. Norme perpetuate spre
infinit, greu schimbabile.
Dar daca sunt suma tuturor
cauzalitatilor din trecut, am inteles ca dorinta de a-mi extinde limitele e
primul pas catre initierea spirituala. Iar daca aceasta initiere, fie ea
spirituala sau carnala, nu se incadreaza in normele societatii, atunci fie: imi
accept statutul de paria. Dar o fac zambind caci tin in maini un cos plin de
curcubee!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu