Am tinut-o pe a mea pana cand A a reusit sa "slay the ego-dragon". Mergand cu mine pe firul logic si lovind în monstrul ala cu argument după argument, incet și sigur, a reusit sa ma intoarca la realitatea in care traiesc. Pretul platit pentru asta a fost un episod de anxietate cu atacuri de panica si apoi o migrena ce încă mă ține de ieri.
Mă transform uneori. Când sunt copleșită de emotii. Nu știu ce sa fac cu ele. Nu am rezistenta la stres. Nu-mi place să-mi privesc personalitatea într-o oglinda justa, nedistorsionata. Pentru că nu-mi place ce vad. Iar A mă tine cu forta in fata ei, ma încurajează să privesc Meduza in ochi și sa-i trag o scatoalcă intre ei când devine toxica. Imi promite ca nu voi împietri in fata ei. Îmi promite ca prin suficient efort mental voi putea să o împietresc eu. Îl cred.
Însă mă sperie efortul mental asupra acestui control micro-managed la nivel de prezent, moment după moment, secundă după secunda. Normal că e ceva nou când până la începutul anului în curs oglinda prin care mă priveam era cea a parintilor si salasluiam cu mintea în trecutul plin de greșeli și vinovații sau viitorul unei iluzii că voi fi suficient de buna pentru ei.
Înțeleg că odată cu alegerea făcută, cea de a încheia relatia cu părinții, am schimbat "sacul de box" din ei în el în mod inconștient. Banuiesc ca netratat, acest comportament poate fi redirectionat in timp către propriul copil si ca acest gând mă sperie suficient de mult incat să-mi doresc o schimbare drastica, fundamentala. Niciunul din ei nu merita sa fie tratat cu entitlement-ul asta incontrolabil de care dau dovada la nervi sau sa traiasca lângă un om incapabil de a-si privi alegerile, viata, cu recunoștință.
Înțeleg că nu am avut alt model decât cel narcisist. Ca sunt un om de cacat cu o groaza de calitati pe langa, ca odata ce pot controla și gestiona aceasta negativitate, voi putea deveni cea mai buna versiune a mea și dacă nu sunt capabila decât de un 1% imbunatatire o voi lua ca pe un succes major.
In alta ordine de idei, am plecat spre după-masă la cumpărături de rechizite pentru mândru mic și eram prin mall când mi-a sunat telefonul. Neavând numărul in memoria telefonului am banuit că mă sună de la fun planet (locul unde lasasem odrasla la joaca) am raspuns la telefon cu "buna, acum vin" și am fost intampinata de vocea lui bunica-mea. Dialogul clasic, m-a întrebat de copil, de cum i s-a părut prima zi de școală, daca ii place, apoi m-a informat că se roagă la zeul ei pentru noi și m-a rugat s-o mai sun când am timp. A fost un apel de maxim 2 min in care am raspuns monosilabic si din care vroiam din tot sufletul sa ies. Puteam închide apelul. Dar am fost prea năucă. Înghețasem. Banuiam că cel puțin maică-mea era lângă ea pe difuzor. Mi-e greu sa cred că baba care a refuzat tehnologia cu incapatanare cronica si-a resetat creierul pentru a înțelege cum functioneaza un Smart phone.
Eram en-route spre locul de joacă spre care pornisem odată ce am răspuns la apel. A m-a întrebat cum mă simt după ce am închis și nu am știut să îi răspund. Nici acum nu-mi pot procesa emoțiile ușor, dar uite că încerc. Mi-e clar că ignorarea lor nu e o strategie sanatoasa pentru nimeni.
As spune nimic pentru ca nu simt mare lucru. Dar nu e nimic. E ceva pe lângă nimic. O flegma. O dezamagire. O greata vagă si un gust amar, fad ce-i drept. O familiaritate dulce-amara.
In 9 septembrie e ziua ei și consider că telefonul de ieri a fost premeditat si cu bătaie lungă. Și, ca de obicei, axat pe nepot. Deci ce e nou sub soare?
Atitudinea mea. E tot ce se mai poate schimba, sper eu, in bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu