Azi am reluat aerul festiv și ne-am văzut, ne-am atins, ne-am făcut de lucru unul în jurul celuilalt, chit că pentru mine în esență fu o zi de leneveală: binging și colorat.
Am avut o atracție reală fata de el. Atât de reală încât plănuiam să-l devorez la noapte. Și totul părea să se îndrepte in acea direcție: dus copilul la dinți, pus copilul la somn, adormit repede copilul... Și apoi am început să trag de timp, de păr. Rămâneam in patul copilului. Și tot rămâneam. Apoi mi-am luat inima între dinți și am plecat spre baie unde am mai făcut o escală lunga. Și în tot timpul asta îmi doream parcă să nu fie azi ziua Z, sa nu trebuiască să devin intimă cu el. Și încercam să inteleg FOR THE LIFE OF ME, WHY!
In timp ce mă întrebam asta mi-au venit din vis cuvintele lui dintr-o zi de anul asta, când emoțiile lui s-au formulat cam așa: tu in frunte cu ai tai m-ați distrus. Au fost spuse ca o concluzie in urma realizării că niciunul din noi doi nu ar mai fi făcut un copil știind atunci ce știm acum: ca ai mei sunt niste căcați cu ochi, că promisiunile au fost deșarte, că nepotul e o unealtă împotriva noastră dacă îi lași sa-l folosească vreodată etc.
Dar eu, nevrozele mele, tendințele mele narcisiste, omul de căcat pe care l-au format, am fost in frunte cu ei. Și da, l-am nenorocit, secătuit și drenat de răbdare. Și tot ce puteam înțelege prin realitatea mea distorsionată in acel moment de intimitate e că trebuie să existe dispreț. Și de aia îl refuz. Că mă disprețuiește in secret. Îi comunic.
Nu mă disprețuiește. Se simte rănit și jignit. Nu-l cred din prima. Sunt dispusă să îl rănesc gratuit când orgoliul meu e la cote înalte. Climaxul de căcat din seara asta? Am ajuns la un asemenea comportament încât să îi impun să facem sex, ca si cand ar fi fost un obiect.
Evident... 30 de minute mai târziu mi-a fost clar că disprețul este al meu și e îndreptat spre mine. Că mă autosabotez din adâncul sufletului meu și sunt în stare să îi alung pe toți din viața mea până sunt mulțumită de gradul de durere pe care simt că-l merit.
Nu-l merit pe A, atât stiu. Mi-e frică să nu-l distrug, mi-e frică că o voi face, că nu sunt capabilă de schimbare pozitivă. Și am să-l trag in jos cu mine.
A trebuit să mă tragă din nou în prezent. In moment. Sa plâng incontrolabil minute. Să-mi trag doua palme. Să-mi dau seama ce fac. Să mă pot conecta la el. La momentele din prezent. Doar așa am realizat cu toată ființa mea unde sunt, cu cine, că e el, iar el nu e restul lumii, el e EL. Si e doar unul și eu îl distrug, continui să îl distrug in timp ce mi se rupe sufletul în două. Mi-am cerut iertare. Mi-am asumat a doua oară în viață că sunt un om de căcat. Mi-a fost greu și epuizant sa mi-o recunosc. Și lui. Dar mai ales mie.
Ne-am reconectat emoțional. Am făcut dragoste. Și a fost unic și frumos și minunat și poezii intregi de emoție. Și mă iubește și doarme supt de energie și e 1:30 noaptea și plâng pentru că nu pot sa dorm știind cât de căcat pot fi.
8 ani jumate de așa ceva. Îl iubesc, îl vreau, nu-l pot pierde și cu toate astea, daca sunt incapabilă de o schimbare reală în propria mea esență, ce mă fac? Nu vreau să îmi țin ochii închiși la toată otrava care îi înconjoară, iar când îi deschid doare atât de tare că vreau să-i închid de tot. Pentru că e a mea. Sunt otravă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu