Dupa un studiu precar de ani consecutivi despre problematica sufletelor-pereche, dupa experientele empirice asimilate si adunate din jurnalul emotional al cunoscutilor, toate par a se subsuma unui concept pe care mi-am permis sa-l numesc "neconcordanta spatialo-temporala a iubirii adevarate". Teoria e simpla. A nu va speria sintagma. Sumarizarea consta adunarea firelor neinnodate inca si deducerea logica a rationamentului iubirii.
Ergo, pe intelesul tuturor: singura religie care face din actul iubirii un adevarat lacas sacru e Budhismul. Principiul egalitar al partii barbatesti cu partea femeiasca tinde sa surprinda orice indoctrinat crestin. Daca e sa privim in introspectie de-a lungul istoriei religiilor, vom putea constata (cu stupoare, pentru unii) ca majoritatea religiilor tindeau sa ofere sexului (dupa caz) o mai mare importanta in datini si traditii - lucru absolut logic si deductibil, dupa cazul matriarhatului/patriarhatului societal al acelei vremi. Budhismul insa, e singura ideologie spirituala care tinde sa egalizeze aceste sexe vorbindu-ne despre suflet. Iar sufletele sunt egale, nediferentiate, nedefinite. Ele sunt si atat.
Pornind de la suflet, ajungem la reincarnare: orice suflet pargurge un drum sinuos al initierii spirituale, obstacolele principale de invins fiind vietile. Nu una, ci nenumarate. Iar unul dintre cele mai mari obstacole in vietile parcurse este iubirea - parte incorporata si bazica a initierii spirituale. Mai concret, cu prima zvacnire de suflu ce te tranteste in materie, intrii in lupta cronosului fara de jumatate. Intrii injumatatit. Daca cumva vei reusi atingerea climaxului spiritual, ultima proba va fi cea a gasirii propriei jumatati din tine si a pastrarii ei pana la trecerea finala in nefiinta. Acea jumatate din tine se numeste uzual "suflet-pereche".
Ceea ce insa mi-a fost revelatoriu in urma discutiei cu un specialist esoteric pe aceasta tema tinde sa strice ziua oricarui optimist: sufletul-pereche traieste aceleasi vietii in care si sufletul tau injumatatit se reincarneaza, si sansele va vor surade intotdeauna sa va gasiti in orice reincarnare, insa niciodata sa va pastrati vesnici unul altuia in iubire, pana la proba finala.
Cu alte cuvinte, pe o nota mai ironic-optimista: Cum vei stii ca e sufletul tau pereche? V-ai despartit acum 5 ani si inca mai tanjesti dupa el, nemaifiind in stare sa ai vreo relatie normala? Cu siguranta el e! Uita-l, e sufletul tau pereche!
Subsumandu-mi propria experienta: ironia sincera a vietii este aceea de a nu fi niciodata (cu adevarat) iubit de oamenii pe care ii iubesti tu. Si atunci tinzi sa te indragostesti de oamenii care se indragostesc ei primii de tine.
bineinteles, acum ar fi momentul in care iubitorii de Biblie mi-ar arunca un comment in genul: lasa, mama, daca nu a fost sa fie, inseamna ca nu te-a meritat. SAU: ce-i al tau e pus deoparte (proverb chinezesc, hello? se referea de fapt la conceptualizarea pragmatica a fuziunii ultime a unui suflet pana atunci impartit in doua!)
Concluzie nu-i. Cautam doar sa scriu pentru a nu innebuni incet la constatarea dezamagitoare si amara ca... nicicum nu-i bine.
A) Te indragostesti lulea de un om si ai impresia ca e perfectul-perfectilor.
1. Nu te vrea.
2. Se dovedeste a fi in timp, exact opusul.
B) Se indragosteste omul de tine.
1. Nu il vrei.
2. Il iei de mila, plictis, disperare sau comoditate, poate te-i indragosti cumva de el (mai mult din obisnuinta si inertie), dar nu te va mai vrea el pe tine in timp.
C) Va indragostiti la prima vedere, mare dragoste mare.
Moare omu a doua zi dupa prima intalnire, mori tu de boala terminala, faceti accident de masina, pune vreo baba blesteme pe el, copii se nasc cu malformatii, unu din voi se sinucide, etc. Ca deh, Destinul. Daca Budhismul zice, asa trebuie sa fie!
Evident, ar mai fi o a patra varianta cu care cochetez de ceva vreme...
Solitudine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu