Sunt deja de doua saptamani in Germania, in delegatie. Prima, din multele ce vor sa vina. Am ajuns sa-mi cunosc sefii directi.
Christian e leaderul meu, aripa mea protectoare, rockerul meu blond cu plete si ochi verzi, crush-ul meu enorm, viitorul meu cel mai bun prieten. E omul care a decis asupra mea la interviu, e cel care a spus "Ea e!" si pot intelege de ce. Pentru el sunt o gura de aer. El insa pentru mine e mai mult de atat. Nu stie si nu va stii niciodata ca el a fost de fapt catalizatorul despartirii dintre mine si David. Nu pentru ca ne-am fi vazut sau intalnit inainte ca toata sarada asta a relatiei noastre sa se termine, ci pentru ca el a fost primul barbat fata de care m-am simtit atrasa in trei ani de zile. A fost momentul in care mi-am tras un semnal de alarma si am decis sa inchei capitolul. Si uita-ne lucrand impreuna si savurandu-ne ideile si mobilizandu-ne sa mutam muntii din loc. Iar in week-end tot impreuna, ba sub mese, ba pe ele, dar intotdeauna pe muzica de rock si cu zambetul pe fete. Christian e persoana mea favorita din DRX.
Stefan e seful noastru, e cel mai relaxat si de treaba om cu responsabilitati-garla pe care l-am cunoscut pana acum. Stefan imi aduce aminte de Andreas Schneider (nota de subsol: un bun prieten din Germania pe care nu l-am mai vazut de mai bine de un an), ca si accent, ca si fizic, ca si personalitate.
Sincera sa fiu, ma asteptam sa am deja o directie clara dupa doua saptamani, insa ma simt mai confuza decat atunci cand am venit aici. Pe de-o parte, inteleg bussiness-ul, pe de alta parte, cu cat incerc sa sap mai adanc in el, in procese si proceduri de munca, cu atat devine mai haotic. Iar menirea mea ar fi sa incerc si sa reusesc, de ce nu, sa reduc haosul. Good luck with that, Mina!
In alta ordine de idei, David nu mi-a mai dat niciun semn. L-am vazut chiar inainte sa plec in Germania, iar de atunci e ca si cand am disparut unul pentru celalalt de pe fata pamantului. M-a facut sa-i promit ca iesim la o cafea cand ma intorc din DE, insa… Mi-e inca greu sa-l vad. Cand nu il vad cu zilele, viata mea decurge normal. E ca si cand nu a existat vreodata pentru mine, nici ca sot, nici ca prieten. Apoi il vad, il respir, il observ, il las fara sa vreau in suflet si ravaseste tot in mine. Ma cuprinde dorul, apoi panica de a-l fi pierdut, apoi depresiile… Ramane calvarul emotional al sufletului meu si apoi raman cu cadavrul sufletului meu. He's my cocaine & I've grown tired of withdrawing every fucking time!
Intre timp, viata merge inainte… Incerc sa imi readuc aminte cine eram cand il intalnisem prima data. Imi spunea atunci ca imi apreciaza independenta, zambetul si optimismul. Ca sunt plina de viata si pasiune si zambete. Intr-un final, am ajuns eu ca el. In loc sa il readuc la viata, m-a ofilit. Drept pentru care incerc inaintez zi de zi si incerc sa renasc. Cunosc zilnic oameni noi, zambesc zilnic, chiar si fara motive, gandesc pozitiv si am ajuns s-o fac in inertie. Cred ca tuturor ajunge sa ne fie lehamite de cat de rau ne e pana intr-un punct, iar acela e momentul in care decidem sa stergem totul cu buretele si sa ne rescriem personalitatea, visele si dorintele, planurile si intregul nostru viitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu