Inertie...

Doamne, cat poate sa doara! Nici Moartea nu se indura sa te ia atat de nemilos de pe lumea asta! De ce te raneste Viata? De ce te ranesc oamenii? Care e scopul ultim al itelor astora incurcate? Sa ajungi sa te indragostesti cu toata fiinta de o iluzie, de un om care nu exista si nu va exista niciodata... si sa realizezi mai apoi ca nu ai fost nimic altceva decat un cobai de experiment care a mers atat de prost! Sa=ti traiesti zilele din inertie... Sa fi intr-o relatie din inertie si apoi sa te desparti de el din inertie... Si-apoi sa regreti... Sa-ti dai seama ca esti un nimic... care nu are nimic. Tradata de proprii prieteni... "mana care hraneste... mana muscata!", tradand la randul meu un om vinovat doar de incapacitatea de a se deschide si de a avea incredere in oameni. Oare acum, dupa toate astea, va mai avea incredere in ei? Damaged... mai rau acum decat inainte... si acum, poate si irecuperabil... And i pulled the plug. On him, on myself, on so many! Ma simt ca un pacatos in fata unei biserici, incapabila sa-mi ridica capul din pamant, fara glas, napadita de lacrimi care bagu-mi-as p***! nu se mai opresc! De ce doare asa?! De ce trebuie sa retraiesc durerea aia nenorocita inca odata? Unde mi-e dumnezeul acum? Unde sunt zeii sa vada? Unde naiba sunt eu sa ma privesc si sa-mi pot trage doua palme?! Unde naiba e nenorocitul de sens in viata?! UNDEEEE?

Oaie printre lupi... si lume hada... groaznica... nenorocita, pavand drumul spre Iadul altora cu cele mai bune intentii! Ma cac in ele intentiile voastre, sa va inecati cu ele! Sa va inecati in ele! Nu am nevoie de niciun ajutor pe lumea asta, mi-e scarba de modul in care ajutati voi omul ranit, intorcandu-i cutitul in rana! Mi-e scarba de prieteni scrbavnici, mi-e scarba de rahatul asta de societate, mi-e scarba de tara asta, de neamul asta nenorocit, format doar din ipocriti si curve! lua-v-ar dracu pe toti! De ce nu muriti odata, sa pot fi lasata in pace?! Sa mor naibii si eu singura, dar impacata!

Cea mai frumoasa despartire

Atunci cand zici ca nu se poate mai rau... viata va gasi o modalitate sa-ti demonstreze ca ea are ultimul cuvant. Si te lasa chiar pe tine in rolul principal. Azi am fost spre exemplu, calaul de suflete. Am omorat doi oameni pe la 3 si inca unul pe la 8. Am gasit intr-un sfarsit puterea de a ma desparti de el. A fost... neasteptata reactia lui. Ma asteptam la orgolii, mandrie si multa ranchiuna. In schimb a fost brav si resemnat. Sa fie oare asta o calitate pe care am descoperit-o prea tarziu la el sau pura indiferenta mascata in afectiunea trista de a pirde un om de langa tine? Saruturile si imbratisarile lui de azi mi-au demonstrat ca undeva in strafundul sufletului sau ardea mocnit ceva. Timid si poate fadic, dar ardea. Stateam in masina si ma gandeam cat de amar poate fi totul. De nu as fi facut-o as fi iesit din masina regratandu-mi lasitatea, acum ca am facut-o nu ma pot gandi de cat la faptul ca a fost bine intentionat, chiar de nu a aratat-o niciodata. E doar incapabil sa iubeasca. E doar un baietel sechelat de retardul emotional - o greutate pe care o va cara pe umeri toata viata. Pot empatiza cu el si poate de asta imi curg lacrimile siroiae pe fata, oftand ca un caine batran ce asteapta sa moara. Oare chiar vom ramane prieteni? Cine stie... Nici nu vreau sa ma gandesc la asta acum. Ma gandesc doar ca maine e vineri si ma bucur din inertia cu care te bucuri ca e week-end, chiar daca nu prea intelegi de ce. Nu am planuri in week-end-ul asta. Poate doar sa ma duc la teatru cum planuisem inainte ca viata mea sa se schimbe cu 180 de grade.

Sunt in mod oficial singura pe lume. Si ma simt... amortita. Cred ca inca nu-mi constientizez situatia. Probabil ca imi va mai lua ceva timp sa-mi dau seama ca am pus tot trecutul deoparte si am ramas cu prezentul pe care mi-as dori din suflet sa-l pot renega acum.

Da, a fost cea mai frumoasa despartire si va fi cea mai jalnica noapte ce-i urmeaza.

* Nota: de ce intampla toate relele inainte de Craciun?

Sunt muta. Azi am rostit ultimul cuvant. Am mimat ultimul sunet. De acum incepe tacerea. Sunt in mod oficial singura pe lume. Am plans cum n-am mai plans decat odata, demult, cand un tren ma ducea departe de el pentru totdeauna si nu se mai oprea. Am plans asa numai odata cand il pierdusem si credeam ca a fost singurul barbat al vietii mele. Acum stiu. A fost intr-adevar singurul. Singurul capabil sa ma vada asa cum imi doream, ochii mei il vedea zeu, iar cand il sarutam, sarutam ambrozie. Am asteptat rabdatoare si cu sperante mocnite si ascunse sa gasesc ceva macar asemanator lui si... si nu. Si-a fost un NU clar, raspicat si strigat din strafundul ironiei pe care ti-o poate servi cu rautate viata si prietenii "adevarati" in cardasie. Trebuie sa recunosc, nu ma asteptam. Am fost atat de oarba incat sa am incredere in ultimul prieten ramas in viata mea pana la portile Iadului si-napoi. Mi-am pus sufletul pe tava si mi-am jertfit ultimul an si jumatate pentru binele altuia pe care l-am pus mai presus decat al meu. Rasplata... sau revansa? Nici nu mai conteaza, cuvantul e acelasi: tradare. Azi am pierdut doi oameni, nu unul. Atat ca cu unul din ei s-a dus si ultima zvacnire de speranta fata de rasa umana si de barbati. Focul e stins. Si sangerez din toate gaurile ciurului astuia de inima, hoitului astuia de suflet de ma intreb cum naiba de nu ma pravalesc aici, cu capul pe taste si fara de puls! Tot ce-ai cunoscut pana azi a murit. Ia-ti adio. Si ramai cu fantezia ta nenorocita!

"-Dumnezeu sa te ierte, ii zise Vitoria." - Baltagul

Ironie dulce, servita calda

Ei bine, da! Uite rostul vietii! Omul moare precum traieste si viceversa fara putintel din "dulcele" vietii din cand in cand, presarat peste situatii care mai de care, nevoie mare!

Iata un fapt. In viata mea am ales doi oameni drept parteneri (am fost mai pretentioasa ca un lup alfa, ce coada mea sura!) din care unul m-a luat peste picior in mod sincer, brutal si abrupt, inainte sa pot sa spun "cuplu" la o simpla bere amicala, iar celalalt ... hai s-o spun doar asa: fostul meu logodnic m-a inselat cu fosta lui iubita cu care ulterior s-a casatorit doar pentru a face o fetita superba cu actuala... ahm... concubina? Un al treilea m-a ales pe mine. Iubire imposibila, pastrata in secret chiar si fata de prieteni si parinti. Era si normal si logic sa actionezi in acest fel cand iubesti un om care stii de la bun inceput ca nu te va lua de nevasta. Dar... a fost un fel de iubire. Una poate mai inexplicabila logicii mele decat au fost celelalte.

Dupa peste un sfert de veac de trai si 3 esecuri emotionale lamentabile in care.. hai sa admitem, te bagi singur ca nu te obliga nimeni, ajungi sa suflii si-n iaurt din inertie si reflex. Reflexul meu e sa compar astfel orice persoana cu ze ultimate heart-resurrecting-and-love-accomplishing relatie, cu ze ultimate type of man i'd give my life to be with, cherrish, adore, love.

Din pacate... rasa masculina nu a invatat sa fie pe placul femeilor, si nici femeile pe placul rasei masculine. Drept si prin urmare, ajungem sa ne impacam la un nivel cel putin subconstient cu soarta predestinata de a fi printr-o paralela idiomatica a feminismului, la fel ca sclavele ce ne-au precedat in secolele patriarhatului. Doar ca acum, ca pana niciodata, ne-am mai asumat asupra noastra si rolul de femei de cariera si puternice financiar (fas!), independente si lipsite de orice urma de rusine fata de o aventura de-o noapte, incercand sa le demonstram (in van!) Neandhertalilor ca si noi putem fute (cu ce?!) un barbat cand aplicam constiincioase in orice discoteca formularul pentru postul de "zdreanta" printr-o tinuta de trotuar. In mod paradoxal, noi cerem respect. Noi... ei, bine... in mod general si particular (si fie-mi cu iertare ca subliniez aici) - VOI!

Eu ma limitez la un chat timid pe site-urile de matrimoniale, terminand orice discutie dupa vreo maxim 5 minute din dezgustul unei conversatii care a inceput atat de frumos prin "buna" si s-a terminat atat de jignitor cu "la mine sau la tine?"

Serios... asta e tot ce ne ramane dupa o saptamana de lucru in care te surmenezi ca un sclav si putinul timp liber pe care il dormi? Discoteca si sex? Aberatii de week-end in blog? Grija de week-end pentru temele copilului? Sex in cuplu de sfarsit de saptamana? Curatenie? Mancare pentru primele zile din saptamana ce urmeaza? Ce s-a intamplat cu noi? Unde e viata? Pasiunea de a trai? Umorul? Rasetele? Drumetiile de munte la sfarsit de saptamana? Un film bun intr-un Cinema City doar pentru ca "de ce nu?"? O cina romantica sub clar de luna? O floare cumparata pentru ca ti-a facut cu ochiul? Carusel pe-un cos de cumparaturi in supermarket? Plimbari de mana printre frunzele toamnei? Castile in urechi si cale batuta pana te tine bateria playerului? Pornit motorul si hai-hui pe unde mergem azi?

Dar sunt cel mult singulara in gandire, iar cei ce sclipesc cateodata astfel se pierd prin alte peisaje, necunoscute mie sau nedorite de mine... sau eu... de ei?

Azi e la moda conformismul capitalist, trupul de fetita de 16 ani, discotecile bubuind a tuptzi-tuptzi si manelele. Azi e la moda sexul in detrimentul erotismului, casatoria in destrimentul casniciei si divortul in detrimentul comunicarii sincere. Sunt la moda moravurile tot timpul, dar azi si doar azi, la pret cu reducere ne putem cumpara cacalau retard emotional si ipocrizie universal folosibile.

Cred ca ne-am despartit. Am iesit din masina trantind portiera - recunosc, am facut-o cu rautate stiind ca tine la masina aia ca la ochii din cap. S-a terminat. Cateodata cred ca s-a terminat de dinainte sa fi inceput. Dar am sperat. In van, nu e genul care sa lase de la el, care sa inteleaga conceptul de femeie. Sunt ferm convinsa ca pentru el am fost un obiect de mobilier care pica bine in camera sa, in viata sa, ce odata cumparat e apreciat la nivel de zile... iar apoi, il lasi sa se aseze praful pe el. Il ignori pana te lovesti din greseala de el, apoi il muti un pas mai la stanga sau dreapta, il admiri si-ti vezi de treaba in continuare. Un cuplu? Fiecare cu viata sa: if we meet, how nice, if we don't - there's other times. Si daca vreodata ar fi sa se plictiseasca de el, il poate arunca sau da unui prieten. Intotdeauna iti poti cumpara alt obiect de feng shui daca vrei sa-ti remodelezi casa sau... viata. La ce folos sa accepti astfel de compromisuri cand esti constient ca singuratatea e mai dulce? La ce folos sa speri ca vreodata vei lua viata in ochii lui si ca poate cumva va reusi sa te vada si altfel? E retardat emotional si nu stiam asta cand l-am ales, dar o banuiam. Era prea rece, criptic, glacial si independent. Prea greu de descifrat. Credeam ca ma inseala in prima instanta. Apoi ... discutiile, lungi, prelungite, interminabile, fara vreo concluzie vreodata... Umorul lui in genul "te iau peste picior" doar pentru a ramane in defensiva. OI... nu e momentul acum. Am baut prea mult vin si tare frica mi-e sa nu raman fara gramatica datorita greutatii degetelor peste tastatura. Raman cu gustul amar din gura si ironia mea vesnica... servita calda.

Alta buburuza zboara...

Era o vreme cand eram slaba. Era o vreme cand nu mi se vedeau ridurile ochilor atat de... expresiv. Era o vreme cand eram... "buna" pe bune! Era o vreme cand eram mai vesela, mai satisfacuta de lume, mai impacata cu mine. Era o vreme cand eram altfel - tot eu, dar mai... mai buna. Si da, era o vreme cand si barbatii care ma resping azi erau mai tineri, mai nesechelati, mai romantici, mai atragatori, mai afectuosi. Dar degeaba o intorc, nu-i asa? Intr-un final, EU nu am scuze. Eu puteam fi la fel de frumoasa, la fel de vesela, la fel de plina de viata ca la 18 ani. EU trebuia sa fiu la fel de "buna", iar daca se putea... perfecta.

Pe vremuri cand o relatie nu pusca ii condamnam pe ei. Ce idioti sa lase asa o bucata: frumoasa, slaba, cu forme, cu talente in pat, cu haruri in bucatarie si bune maniere in societate! Puta, hai sictir, urmatorul! Dar imbatranesti... si te uiti in oglinda, iar pe zi ce trece realizezi ca te uratesti, sa devi mai morbid si mai cinic si ca incet-incet toti cunoscutii din jurul tau se casatoresc, au copii, se duc in concedii cu familia... iar tu... Tu ramai pe zi ce trece mai degradat si mai inchis in propria-ti carapace. Asta e povestea mea. Asta e si povestea lui. Ironia face ca trecand prin aceleasi drame sa nu reusim sa ne salvam reciproc. Drama e ca nu vom reusi niciodata sa ne salvam pe noi insine. Ramanem amandoi pe zi ce trece din ce in ce mai degradati, mai posomorati si mai cinici, dar... nu impreuna.

Diferenta dintre el si mine e ca eu inca mai sper cu disperare, pe cand el s-a impacat cu gandul ca va muri singur si singuratic. As vrea ca in acest context sa ma pot multumi cu statutul de "anexa" insa... cum spuneam, inca sper cu disperare ca pot fi mai mult. Intr-un final, femeia ar trebui sa fie totul sau nimic pentru un barbat. Decat anexa-de-weekend mai bine nimic!

Miss Alone-not-lonely

Curatenie printre hartoage. Mari descoperiri:

21.11.08

"She gets dragged out of the house by the few so called friends she has. They probably mostly hate her. They only love her for the altruistic soul she's always had for them - easier to take advantage of people like her. In return they drag her out of her shell so she could have fun. So she lets them. And she's out. Drinking a cup of coffee before the big gathering. She came early. She always does, hates being late. It helps to get her senses together, put on a mask, be fun, be the heart and soul of the party. It's a dirty job, but she has to do it. She needs to do it. She needs to practice her good acting skills. And she will be perfect. They'll think she had fun, they'll have fun. Everybody's gonna be happy. And then, when the alcohol is gone she'll wake up the next day only to find out that role-playing does not change you into the character you've performed. Why am I here?... Coffee tastes like shit!"

plm, ultima fraza face toti banii =)) se pare ca aveam umor (negru) si cand eram depresiva...

Lorry

Curatenie printre hartoage. Mari descoperiri:

"Catre Lorry:

Mi-e dor de tine asa cum cateodata ti-e dor de un prieten raposat. Iti jelesc prezenta in viata mea precum iarna isi deplange vara. Paradoxal, mi-a fost dat sa-ti cunosc sufletul inainte de toate. Probabil ca esti o fiinta foarte enervanta si plina de ticuri. Un mar cu tumori ca si noi. Un sfant doar prin nume. Si foarte probabil e ca in acest context sunt libera sa zbor printre probabilitati caci te cunosc prea bine doar in abstract. Situatia concreta ma depaseste precum si tu o faci din nou si din nou."

***

Si tot din colectie...

"Catre Lorry:

Privesc viata ca pe un esec gravitational al chimio-fizicii in care contextul existentei a doua celule impreunate ne apropie mai repede, inevitabil de moarte; dar in toata aceasta eroare existentiala scanteia ce poate prinde culori in conturul vietii este Destinul. O intrepatrundere de panze de paianjeni, de fire pe care le cream, intindem, tragem si distrugem prin propriul nostru liber-arbitru: Destinul.

Te-am intalnit astfel. Si te pierd astfel. Si desi si aceasta este o eroare existentiala de care voi fi sigura intreaga viata pana la moarte, curcubeul pe care mi-l lasi in urma e El: sansa pe care am luat-o in batjocura cu el si care m-a dus spre a-l iubi, pierzand totodata speranta in tine. Nu mai sper ca existi, ca esti... Nu mai pot sa te simt empatic sau sa te cunosc abstract. Mi-am impus sa te astept intr-un timp si spatiu dilatat, in iubirea - am descoperit - e un viscol ce zdruncina relativitatea acestora propulsandu-te in concretul zilei de azi si spatiul propriului trup ce razbate prin rasuflul si bataia regulata a inimii.

Daca itele noastre sunt oamenii nostrii intalniti peste tot in viata, sa fie oare posibil ca tu, Destin cu chip de om, sa ma fi ghidat spre el in mod deliberat si totodata (ne)stiut de tine?

Permite-mi sa-mi iau ramas-bun de la tine printre lacrimile in culori-curcubeu ce curg din mine. Si sa-ti multumesc. Adio, Lorry!"

E cel putin ciudat cum rezoneaza unele randuri scrise parca in alta viata. E si mai ciudat cum iti rezoneaza in urechi numele unor persoane care candva reprezentau totul. Ce mult inseamna sentimentul cand scrii! De-as fi scris o carte atunci, de talentul mi-ar fi fost apreciat la profunzimea sentimentului, acum as fi fost mai bogata decat Gates. :)

Relatia "de dragul relatiei"

Cu siguranta am avut-o cu totii, macar una, pana acum in viata: relatia pe care o ai "de dragul relatiei"; in alte cuvinte, prietenul sau prietena cu care te intalnesti pentru ca asa te-ai obisnuit, e comod, trebuie, samd. Iubitul sau iubita cu care ti-o tragi pentru ca te-ai obisnuit, e comod, trebuie, samd. Si multi dintre noi facem greseala de a ramane in astfel de relatii pe care nu ne aducem aminte de ce le-am inceput sau de ce si cand s-au irosit de fapt doar pentru ca ne-am obisnuit, e comod, trebuie, samd.

Sfatul meu pentru mine si pentru voi e: stop. Am trecut prin destule rahaturi si experiente pana acum sa pot afirma cu mana pe suflet ca timpul e realmente pretios si ca unele relatii nu-l merita a fi irosit pe ele. Cred cu putere ca suntem sociali prin definitia noastra, insa am ajuns sa marsaluiesc pentru ideea de a mentine si pastra relatiile care merita cu adevarat. Este vorba de acele relatii din care castigi ceva mai mult decat niste informatii sociale de care poti afla si de la radio sau niste barfe legate de terti cunoscuti de care "at the end of the day" chiar nu-ti pasa. Oamenii au ajuns sa nu mai aiba standarde legate de prieteni si prietenii. Suntem atat de ocupati cu altele incat nu mai stim sa mentinem relatii putine si profunde, ci multe si superficiale. Parca ne imbatam cu ideea ca vreunul din multii cunoscuti chiar ne va ajuta cu un post sau cu o "shusta" candva, de parca nu am fi destul de buni pentru orice batalie cu viata, dar suntem!

Romanii sunt plini de vorbe de duh, iar una din ele suna asa: decat inconjurat de 100 de prieteni falsi, mai bine legat de unul adevarat.

Am decis de ceva vreme sa-mi traiesc viata conform standardelor MELE, si nu ale societatii, drept pentru care de vreo doi ani am "sacrificat" lucruri dragi si principii vechi, am pierdut oameni si asa-zisi prieteni. Katze, John, Sab, Alice. In doi ani. Oameni foarte ok per total, oameni... doar oameni. Prieteni... nu stiu. Presupun ca prietenii ti-i alegi pentru niste motive clare, sub niste standarde clare. Unii ii aleg pentru ca asculta acelasi gen de muzica, eu ii alegeam pentru ca pareau sa aiba caracter; nu ca EU una as fi impecabila - cred totusi ca ia ceva caracter sa recunosti ca nu ai cea mai tare esenta de caracter si ca mai trebuie sa lucrezi la ea. Insa pretentiile intr-o relatie de prietenie trebuie sa gaseasca un numitor comun, iar atunci cand acest numitor comun devine nenegociabil lucrurile scapa incet si sigur de sub control. Astfel, iau nastere relatiile de dragul relatiilor.

Nu cred ca prietenia adevarata necesita prezenta fizica si programata a prietenului adevarat, nu cred ca prietenia adevarata se construieste pe barfe si aceleasi preferinte muzicale, nu cred ca prietenia adevarata se cladeste pe beneficiul unuia in detrimentul celuilalt si cu siguranta nu cred ca prietenia adevarata inseamna sa uiti de ziua de nastere a celuilalt. Eu am uitat. Daca asta ma face lipsita de caracter, fie asa. Daca ma face lipsita de suflet, ocupata, nesimtita, retardata, fie toate asa. Cert e ca am uitat zile de nastere ale prietenilor. S-au suparat pe mine pentru asta, le-am spus ca am uitat, s-au suparat si mai tare, le-am explicat de ce: eu cand uit o zi de nastere, inseamna ca persoana aceea nu mi-e destul de apropiata incat sa o tin minte. In concluzie, nu o simt suficient de apropiata sa o pot numi prieten. Si oare e o crima? E o stare de fapt. E o relatie de dragul de a fi. La ce folos sa mai fie, atunci?

Hai sa fim seriosi: oamenii se schimba. Cresc, absolvesc scoli, se angajeaza, se casatoresc, fac copii, au nepoti, se pensioneaza si mor. Mi-as dori sincer ca pana la inmormantare sa nu uit ce e cu adevarat important, sa mentin relatiile cu adevarat importante, sa apreciez oamenii cu adevarat de apreciat, sa respect oamenii care o merita, iar cand voi ajunge in sicriu sa pot privi de undeva de sus un grup mic de haine cenusii care acopera doar cateva trupuri. Doar cateva trupuri care nu ma barfesc in timp ce popa tine slujba, care nu vin pentru mancare si bautura, care nu vin din obligatie. Un grup mic de oameni care ma deplang cu adevarat.

Catching up...

Dupa o perioada de timp in care nu-ti mai asterni gandurile si frustrarile pe foaie iti vine greu (si-ti vine rau, cateodata) sa-ti reamintesti, sa iti structurezi si sa-ti insiri viata cu talent si arta, de parca cineva chiar e interesat de floricele de popcorn ce-ti pocnesc prin minte.

Rezumatul, nu? A devenit un ritual...
1. m-am angajat, cum spuneam... la alta firma. mai mica, mai haotica, mai pe langa bussiness decat calare pe el. salariu mai mare, contract pe perioada determinata. fix in celalat fund al orasului, la o distanta de vreo 20 de km de usa casei mele, total alt domeniu de activitate. e deprimant sa le schimbi in cautarea unui job perfect de care ti-e dor dar care a murit realmente, fiind desfiintat. e deprimant sa trebuiasca sa lucrezi 8 ore jumatate si sa-ti mai petreci inca 3 ore pe drum, din dorinta de a nu-ti da 4-5 milioane din salariul lunar pe alimentarea cu banzina.
2. ... si ca tot veni vorba de alimentari cu benzina - am luat carnetul. da, primul examen al vietii la care am picat cu gratie suprema (la sala) si dupa care mi-au trebuit 8 luni sa-mi revin sa give it another shot. luckily it worked. Azi tocmai mi-a ajuns prin curier. Mica mea diploma... :">
3. Got boyfriend. Neah.. nu, azi nu. chiar nu vreau acum sa ma bag in monologul despre relatia perfecta plina de viermi.

Hey... au trecut 2 luni doar. Nici Roma nu a fost construita in 2 luni.

It sucks

Wish i could say it doesn't suck, but it does.

I thought that if you get to naturally and comfortably slip from one job to the next, the difference won't be so obvious; a job's a job, right? You go to work, you get paid. But it's not so simple or objective, is it? Everything's subjective, everything's more complex... I feel like i've downfell somehow. I feel like all my potential is going to waste. I don't like what i do not because it's new, not because it's necessarily boring, but because it's not what i did. I don't like the people there. Not because they're not nice, not because they're cold, but just for the fact that they can not compensate for the ones i've left behind. The place is cheaper, rudimentary, the whole work flows and system are rudimentary. I feel like i've been exploring only 10 percent of our Universe just to get dragged back on a filthy used-to-be-blue planet.

But hey, i' so much better paid.............

I thought that if you get to naturally and comfortably slip from one relationship to another, you won't notice all your memories crumble to the ground, dying one by one, leaving you emptied and dry and bitter. You fuck one guy, you've fucked them all, right? But love's not so simple and objective, is it? All i know now is that there used to be a time when I made love, when someone used to love me more than words or life itself, and in return, i fell in love with being in love.

But hey, 'least this guy can conceive a baby with me.............

What if you naturally and comfortably slip from one life to another through death? Would that make it simple and objective? Yes. It would. It so would. But not for them. They'll have to learn to live with that subjective pain, in that emtied shell of their being, while my body would rot in a coffin somewhere.

But hey, if i die how many people would actually notice............

So no... new jobs can't make up for old ones, new boyfriends can't make up for loved ones and new chapters can definetly not make up for old ones. You lose some, you learn some. And then you lose some more. Ain't it a bitch we get to be scholar life geniuses just before we die?

To what I've lost, i can only regretfully say:

Thank you for teaching me the meaning...

To what i've yet to gain:

What's the bloody use, mate?!!!

Death Cab for Cutie

Ma reindragostesc de formatia asta de fiecare data cand reascult orice cantec compus de ei. Compozitia asta e una din cele mai bune compozitii instrumentale progresive pe care le-am auzit: simpla, ambientala, profi. Cantecul... vampiric. :)
">

Cand trecutul face cunostinta cu prezentul

Am avut un soc ieri, am avut un soc si mai mare azi. Facebook-ul, tuca-l mama, e prietenul tuturor. Lumea se joaca pe facebook, chatuie pe facebook, reintalneste fosti colegi de scoala pe facebook. Si fosti prieteni...

Stiam deja ca dragostea mea prima m-a lasat pentru fosta lui prietena pentru a se casatori cu ea si a face un copil cu alta. Stiam ca majoritatea fostelor colege din scoala sau casatorit si-au facut copii. Dar tipul asta.... acest individ care, rascolindu-mi amintirile, nu-mi aduce niciun regret si nu m-a rascolit... tipul asta de acum ani buni are o fetita. si e un inger. e frumoasa foc. am reluat legatura scurt, atat pentru a fi la curent unul cu viata celuilalt, asa cum parasind un vechi loc de munca te mai intereseaza din atasamentul ce a mai ramas pentru acel job viata fostilor colegi: cine ce-a mai facut ce, cine a mai avansat, cine a plecat...

Socul meu se reduce la ceva mult mai abstract si concret in acelasi timp. Fetita. Nu pentru ca e a lui, nu pentru ca e o bomboana, nu pentru ca as fi vrut sa fie si a mea. Pentru ca... insumez in mine niste sentimente care ma rascolesc de fiecare data cand le vad copiii. Nu ma rascoleste casnicia lor sau familia pe care ei au fost in stare sa o formeze si eu nu. Ci copiii. Tanjesc si mi-e dor in acelasi timp, ca si cand as stii dintr-o alta viata oarca ce inseamna sa fi parinte, ce inseamna sa privesti niste ochi ce te iubesc neconditionat, ce inseamna sa te reinvie din morti zambetul acela inocent pe care tu, un simplu om ai fost in stare sa-l creezi.

Socul meu e realizarea faptului ca sunt pregatita sa fiu mama. Si vreau sa fiu mama. Si tanjesc la acel moment, acea clipa a inceputului statutului de a fi mama.

Ironia e ca nu am cu cine sa-l fac. A avea un prieten, un logodnic sau un sot nu-ti garanteaza acest aspect nici macar in teorie. Si ma rupe in doua constientizarea ca am nevoie clara de un barbat pentru a-l concepe, iar eu... eu am inceput sa urasc barbatii de peste un an de zile. Sansele mele oricum reduse au descrescut drastic. Poate ca unii dintre noi nu trebuie sa avem copii... nu stiu.

Copil razgaiat ce sunt!

Revelatie: oamenii sunt niste vesnici copii razgaiati.

La job: comportamente de gradinita - cine mananca in cantina cu cinem cine iese la tigara cu cine, cine pe cine barfeste, ce bisericute s-au mai destramat sau format. Pare ca indiferent cat de complicata e industria in care iti desfasori activitatea profesionala, esti singurul incompetent in a-ti desfasura munca cotidiana, pentru ca tu iti termini cel mai tarziu jobul, pe cand altii au timp berechet sa mai si barfeasca, sa mai traga cu ochiul si la tine pe monitor si nu in ultimul rand, sa scurme c***ul atunci cand chiar nu trebuie.

De suflet: comportament de adolescenti - dupa orice relatie, fie ea buna sau mai putin buna, de prietenie sau iubire, unul se va gasi intotdeauna sa dea replica acida care-ti creste tensiunea la 200, sa inchida telefonul in nas, sa gaseasca orice nod in orice papura de dragul resentimentului.

Cu parintii: comportamentul copilului vesnic. Indiferent ce varsta ai, niciodata nu vei reusi sa stai de povesti cu ai tai ca de la egal la egal; te vei simti intotdeauna incoltit de orice intrebare, replica sau parere, si nici ei nu te ajuta, luandu-si intotdeauna rolul de parinti supremi in lume.

Si ne mai intrebam de ce pierdem oameni, de ce ne inconjuram de altii de rahat, de ce pierdem joburi, timp si nervi aiurea, doar de dragul de a pierde ceva in viata, pentru a dramatiza totul apoi! Atunci cand nu suntem noi razgaiatii, se gasesc altii sa fie in locul nostru, atunci cand se gasesc altii sa fie maturi, dam noi cu bata-n balta oricarui succes. Murim singuri pe patul de moarte, regratandu-ne tineretea. Intr-un final, in lumea de azi e cam greu sa mai pastrezi ceva mai mult decat razgaierea din copilul din tine.

Urata si proasta, caut glont.

Anul asta se dovedeste a fi din ce in ce mai productiv. Nu doar ca am ramas fara job, dar dupa valurile de aplicatii si interviuri la care am fost, nimic n-a rasarit. Pe langa asta reteta mea de "loser" trebuia sa implice si pierderea celei mai dragi fiinte - impreuna sau straini pe strada - dar si reamintirea tuturor esecurilor de peste un an in absolut orice initiativa asupra propriei vieti pe care am luat-o: carnetul de conducere, greutatea, lipsa acuta a instinctului de supravietuire (inca am ganduri reale sinucigase) si de indragostire: as she put it, "YOU had just a crush that broke MY heart". Fie asa: sunt o scorpie fara de suflet sau viitor, intr-o lume prea anosta si groaznica sa merite viata in ea. Sunt o proasta, si-o urata. Caut glont.

Imi pare sincer rau ca traiesc. Se pare ca orice fac nu iese. Nimic nu rasare, nimic nu se leaga. Totul se reduce la un sir de zile fara sens si-o armata de suflete ranite. Pacat ca nu mai exista colt de rai pe pamant in care sa te retragi sa-ti traiesti singur amarul de viata cu o gaina si-un porc, pe un petec de padure. Mai degraba acolo, decat rpintre voi!

Alt sut in fund...

era o perioada in viata mea cand credeam ca sunt buricul pamantului. cu totii trecem prin ea, suntem tineri si creduli, imbatati de propria noastra persoana. sunt o groaza de motive care iti dau acest sentiment. unii se simt astfel datorita banilor parintilor, altii datorita faimei bunicilor... eu datorita succeselor scolare. nu-mi picasem niciun examen, nu puscasem niciodata vreun 4 si invatam cu o naturalete incredibila. prindeam orice informatie din zbor, o intelegeam din zbor si o puteam aplica si reaplica cu brio. terminasem liceul pe podiumul podiumurilor, eram tanara, frumoasa, desteapta si cu un viitor ce-mi suradea. asa-mi spuneau profesorii. ma adorau si-si doreau probabil acest lucru retraindu-si tineretea pesemne prin mine. facultatea a fost o briza continua de aer de vara - examenele usoare, cursurile inexistente, seminariile interesante - o ocazie de a socializa cu toata lumea. pe cand alte studente lucrau in birturi jegoase luand palme peste fund in semn de apreciere de la clienti seculari ce duhneau a tutun ieftin si vodca, eu lucram in mediul academic, redactam reviste educationale si participam la conferinte de nivel inalt.

scoala a fost intotdeauna punctul meu forte. dar scoala se termina la un moment dat. si dai de viata. acea parte a ei care nu-ti lasa loc de reascultari la mate, negocieri de note cu profesorii si invoiri medicale false. ma refer la partea aceea capitalista, pesimista, intunecata - la jungla vietii. in jungla vietii mele, cunostiintele dobandite in trecut nu prea te ajuta. te ajuta banii, relatiile bine amplasate pe care le ai, reputatia celor ce te-au precedat in domeniu si carora le esti drag, iar pe ultimul loc poate - cunostiintele actuale si actualizate constant.

poporul nostru e oricum, ne place sau nu, prost - o prostie ce se naste si se perpetueaza din ura noastra pentru carte si tot ce reprezinta ea. nimanui nu-i va pasa in lumea de azi si tara asta ca Cea care scrie aceste randuri a citit sute de carti pe care le detine in biblioteca personala, ca stie mai multe cuvinte ce apartin vocabularului roman si strain decat omul de rand, ca empatizeaza cu spiritul globului nostru si mai presus de toate, e constienta de scopul ei metafizic pe aceasta scoarta de pamant.

cand se trage bilantul, daca vrei sa supravietuiesti ai nevoie de urmatoarele:

1. banii/relatii/buze de pupat cururi

2. potential SI noroc. nota: cei doi piloni mai devreme mentionati nu sunt valizi de sine statatori.

eu... nu am buze de pupat cururi. si nici bani de mite. si nici relatii.

eu... nu sunt construita genetic pentru a ma folosi de ele si cand le am. sunt o idioata, probabil, fiind constienta ca si in situatia de fata in care ma aflu as fi putut pasi victorioasa daca as fi renuntat macar odata in viata la principiile mele pentru una dintre cele 3 variante de mai sus. dar nu pot. ceva din mine nu ma lasa.

eu... nu am avut niciodata noroc. nu am castigaat in viata mea nimic. nici macar o bomboana. a trebuit sa-mi muncesc castigul de mica. si nu m-a deranjat niciodata asta. pentru ca eu... aveam potential. si pana azi credeam ca potentialul e suficient pentru a demonstra oricui ca merit sansa. iti mai trebuie si noroc, si mult din el cateodata.

cazul concret: plec. dupa un an de contracte pe perioade determinate, plec. plec cu mai multe reusite decat esecuri, plec cu sansa de a fi venit, vazut si schimbat sisteme de lucru, si procese de munca in sisteme, plec cu regretul de a pleca de la un job fata de care pentru prima data in viata ma sculam dimineata zambind, lucram zambind si nu mai mai lasam plecata de acolo. plec cu regretul de a nu fi demonstrat suficient cat de multe pot face si cu parerea de rau pe care o ai atunci cand esuezi lamentabil.

sa dau vina pe sistem? pe mine? pe altii? ar fi atat de usor sa spui da, dom'le - capitalismul e de vina, criza asta financiara e de vina, boc e de vina, toti sunt de vina! ar fi fost cumva impaciuitor sa fi avut convingerea ca am fost injunghita pe la spate de vreunul din viitorii fosti colegi, ca viitorul fost sef nu ma avea la inima, ca insusi managerul managerilor ma vroia exterminata. dar intr-un final... nu e vina nimanui, nu e castigul nimanui. e doar pierderea mea si vina mea. vinovata ca exist in aceste timpuri, ca posed fizionomia si temperamentul pe care le posed, ca nu am fost mai buna, mai cizelata, mai capabila, mai in stare.

iar ironia amara e ca ... am preferat sa fiu loiala cu inocenta unui caine caruia ii arunci din cand in cand un colt amar de paine, caci mai mult nu cunosteam. am refuzat interviuri, posturi, oferte. am sperat cu o convingere fanatica in compania asta. nu cred ca ma asteptam realmente la acest raspuns nu doar negativ, dar si definitiv. fara negocieri, fara portite, fara loc de subiectivism. si halal motiv - restructurari.

si-mi tot bat capul, incerc din rasputeri sa inteleg: de ce? de ce sa investesti intr-un om timp si bani cand nu-ti poate fi de folos decat o infima parte din timpul ce i-l aloci? daca intervalul meu acolo s-ar asemana unei placinte, jumate din ea le-am mancat-o eu doar cu investitia lor de timp si bani in a ma invata conceptele de baza si de sistem prin toate trainingurile, un sfert s-ar duce pe salariul pe care mi l-au dat si doar un sfert pe munca mea ce fiind facuta le-a adus niste profit. cu siguranta mult mai mare decat investitia facuta. si totusi... cum sa renunti la un om pe care l-ai luat de la 0 si l-ai adus intr-un punct in care iti aduce solutii fezabile?

un sut dureros in fund. gratuit. si nici un pas inainte... doar stagnarea si tacerea mormantala a copilului din mine pe care l-au ucis.

Un sfert de veac...

Mi-aduc aminte sentimentul pe care il aveam pe 5 mai acum 7 ani. Implineam 18 ani cu Vama Veche in urechi si in suflet. E nebunie sa canti "Am doar optispe ani". E deja infiorator sa te gandesti ca ai 25. Fire albe, un ten obosit, inceputuri de riduri, jobul, planuri de a-ti lua masina, de-ati cumpara apartament, credite la banca, casnicie, relatii bune, rele sau inexistente - oricum ti-ar fi statutul, frustrari exista - iar mai presus de toate constientizarea unei stari de fapt: ai un sfert de secol. Un gand te apasa, cunoscandu-ti stresul de fiecare zi, responsabilitatile si stilul ingrozitor de viata pe care esti supus sa ti-l insusesti de ceva vreme incoace datorita capitalismului in care traiesti (mancare de plastic, ore peste program, viata sedentara, kilograme in plus, abuz de nesomn) - un gand ce prinde conturul unei doamne cu coasa: peste inca un sfert de secol Ea isi va anunta prezenta in mod natural in viata ta, va fi din ce in ce mai prezenta in spatele tau, suflandu-ti in ceafa prin osteoporoze, artrite, tensiune ridicata, poate diabet... Un gand trist si cenusiu - esti undeva pe la jumatatea vietii. Apoi altul, si mai tragic - dar daca esti mai departe de atat? Daca maine vei muri, fara sa fi apucat sa te duci inca in Vama Veche, la concertul trupei favorite, la muntele ALA, la marea AIA, in concediul nu-stiu-de-cand planificat, fara sa-ti vezi copilul inca nenascut sau copilul crescut si cu familie?

Un sfert de veac si ce efemer e omul! Te uiti in retrospectiva propriei tale vieti fara sa o constientizezi; o faci instinctiv, asemeni unui manifest de supravietuire. Ce-am oferit lumii pana acum? Ce-am castigat? Ce-am pierdut? Ce avere am si mai ales, ce regrete am? Sunt fericit? Sunt suficient insumi? Dar celorlalti? Tragi linie, faci bilantul. Intr-un final, faci planurile de viitor. Pornesti de la premisa ca mai ai niste ani in desaga si ai de gand sa profiti de ei pana la ultima clipa. Pacat ca maine iar e luni si trebuie sa mergi la lucru, si marti ai o intalnire pentru credit la banca, dar poate miercuri, daca scapi mai repede din sedinta cu sefii... Poate de joi vei incepe sa traiesti.

In curand a trecut o luna de la aniversare. Gandurile parca incep sa se risipeasca si nu ai murit inca. Dinpotriva, te mai despart 11 luni pana la urmatoarea aniversare in care vei avea o noua ocazie sa-ti constientizezi existenta pe acest glob albastru si difuz.

Mitul prieteniei de „dupa”

Nu exista prietenie de “dupa” iubire. A nu se intelege gresit: exista prietenii lungi si sincere dupa o relatie platonica. Insa nu exista si nu va exista niciodata prietenie de „dupa” iubire. Indiferent cat de mult s-ar stradui, cat de tare ar incerca, din momentul ultimului sarut pana in momentul uitarii complete, cel ranit va avea intoteauna de suferit pentru ca s-a abatut in calea necrutatoare a dragostei. Prietenia propriu-zisa intre doua persoane care au trecut nu demult printr-o experienta intima - de orice natura si calibru, din urma careia unul din indivizi si-a pierdut echilibrul cautand echilibrul celuilalt – acea prietenie e iluzorie.

Sexul uneste si destrama, indiferent cat de carnal ar fi el, indiferent cat de salbatic il purtam; suntem, la urma urmelor, rationali si insasi prin acea ratiune deschidem poarta celui mai mare val de irationalism pur – pasiunea. Sau dragostea . Si-atunci intervine un alt act, mai presus de toate, sacru – oferirea pura a dragostei prin actul reproducerii; in alte cuvinte, a face dragoste.

Cum poate oare sa reziste o relatie care a cunoscut Totul odata, transformandu-se nu din omida in future, ci invers? Cum poti trai fiind alimentat cu o dragoste ce cunoaste transformari inferioare, de la iubiea erotica la cea amicala? Nu poti. Si atunci supravietuesti fiecare clipa de agonie atunci cand il vezi, atunci cand saruta alte buze de femeie decat pe ale tale, atunci cand bratul de care te prindeai tu se incolaceste alta. Instinctul primar e sa-i ramai in preajma din dorinta de a nu uita perfectiunea sentimentului si poate chiar de a-l readuce in prezent. In scurt timp iti realizezi impotenta erotico-emotionala fata de el, iar tot ce mai ramane e sa fugi, sa te conservi pe tine sau ce a mai ramas din tine pentru a vindeca ce mai poti.

Rad cu lacrimi cand ascult iubiti povestindu-mi cum au facut un pact de a ramane in relatii chiar de ar fi sa se desparta. Afirma aceste lucruri marete iubind, traind momentul, gandindu-se la un viitor optimist: o casnicie, un copil, o casa, o masina – viata normala de cuplu. Cand insa visul se destrama tot ce mai raman in locul lui sunt dezamagirea si implicit reactia adversa a sentimentului – resentimentul.

Resentimentul e orb si puternic. Va macelari comunicarea perfecta de pana atunci prin cuvinte dureroase, va omori orice activitate de care va bucurati odata, inrobindu-te individualismului anti-social. Va sterge orice zambet prin lacrimi de doliu. Singurul mod in care ai putea invinge lupta cu rautatea puerila pentru celalalt ar fi sa te maturizezi peste noapte, dar in fond, toti murim niste copii adulti. Cum sa poti sa nu te superi cand un idiot iti sparge masina, cand o fufa iti fura iubitul, cand casa iti arde in flacari, cand iti pierzi slujba? Cineva ti-a luat CEVA. O proprietate. La fel ca niste copii, plangem, dramatizam, scriem tragedii din experientele noastre atunci cand cineva ne-a furat jucaria cu care vroiam sa ne jucam noi in exact acel moment. Am investit timp pentru a ne juca cu ea. Am investit si bani cateodata. E dreptul nostru si doar al nostru, e proprietatea noastra si doar a noastra. Si da, e de inteles.

Ceea ce nu putem concepe e ca un individ prin definitia lui inglobeaza o serie de trairi, experiente, concepte, schimbari de stare, fluctuatii. Un individ respira si nu se va putea compara niciodata cu o masinuta rosie din plastic. Un individ e menit sa-si schimbe traiectoria cel putin odata (oricat de constanta in viata) la un moment dat. Ca si tine, individul isi traieste viata dupa filosofia maximizarii si potentializarii oricarei idei, situatii si actiuni. Va cauta intotdeauna ceva mai bun, ceva suficient dorintelor si (pre)conceptiilor sale despre lume si sine. Individul acela niciodata nu-ti va apartine; el isi va apartine siesi. Din pacate nu putem intelege aceste lucruri atunci cand noi suntem cei ce-si pierd partenerii. Totul insa devinde clar ca lacrima atunci cand noi lasam in urma o relatie, cand noi alegem sa ne continuam viata singuri departe de o relatie in care ne chinuim sau in alt cuplu pe care il consideram mai productiv. Intr-un final, totul e un joc de „a da sau a ti se da papucii” pana in momentul final al intalnirii predestinate ce dureaza o viata de om.

Exista uneori si un compromis existential al unei astfel de prietenii; el dainuie atata timp cat cel care abandoneaza nava nu-si gaseste colacul de salvare in bratele unei terte persoane. Statutul de burlac al individului ce a decis sa-si ia viata in piept departe de identitatea ta de partener iti confera un echilibru iluzoriu din prisma sperantei de reimpacare si lipsa unei gelozii acute, insa si acest echilibru precar e amenitat constant de posibilitatea ca fostul partener sa-si gaseasca pereche. In momentul producerii acestui act, abandonatul va intelege gestul ca o afirmatie a lipsei sale acute de orice utilitate in viata celuilalt, resentimentele apeland la orgoliul narcisist ce extermina orice legatura cu celalalt.

“Te iubesc.” Si-atunci, plecand de la afirmatia asta, cum de nu-l poti iubi suficient pentrua te bucura de succesele lui posterioare relatiei romantice dintre voi? “Vreau sa ramanem prieteni.” De ce insa lovesti cu cuvinte grele in el cu orice ocazie oferita, victimizandu-ti singuratatea pe de-o parte, blamandu-i noua iubire pe de alta? “Cred ca ar fi mai bine sa nu ne mai vedem si sa intrerupem orice legatura.” De ce? Pentru ca sinele tau e egoist. Iubirea simtita e egoista. Sentimentele noastre se nasc adesea cu acest stigmat. Iubesti pentru ca persoana iubita prezinta interes prin faptul ca-ti poate indeplini standardele personale legate de viata in doi. Dar asta nu inseamna ca o va face vreodata sau la nesfarsit. Nu vei putea iubi niciodata un individ ale carui conceptii nu se conformeaza conceptiilor tale asa cum nu vei mai putea iubi persoana ce s-a debarasat de ele, odata ce ranile ti-au fost vindecate de timp.

Tot ce-ti mai ramane la finele zilei esti tu. Tu esti singurul care stie ce vrea, zeul atotputernic al propriei tale vieti. Tu iti decizi singur destinul si-ti alegi singur oamenii pe care vrei sa-i ai in jur. Iar mai presus de toate, atunci cand dragostea-si va fi ofilit ultima petala, tu ramai vesnic prima, ultima si cea mai mare iubire a vietii tale.

Trandafir

In mod ciudat, mie nu-mi plac florile. Ma dezoleaza frumusetea lor atat de atipic pamanteana, dar atat de trecatoare. Azi insa am primit un trandafir. Primul instinct a fost sa-l arunc cat mai departe de mine pentru a nu ma chinui ofilirea lui inceata, dar sigura. Si totusi, e langa mine, pe birou. Floarea in sine nu imi spune nimic. E o fiinta ce sangereaza spre moarte; odata ce ii este taiata tulpina o floare devine jumatate a ce a fost odata, o umbra a gloriei unei frumuseti. Gestul insa... gestul privit profund inseamna mai mult decat o oferta publicitara pentru a tenta potentialul cumparator de a semna un contract. Inseamna mai mult decat o previziune sexuala. Gestul inseamna apreciere - o declaratie a deschiderii unui suflet pentru si fata de celalalt. Nu orice afirmatie de acest tip e apreciata intotdeauna. Am aruncat multe flori in viata. Sunt doar cateva pe care le pastrez inca cu sfintenie intr-o carte scrisa de clasici - dezhidratate, uscate, schelete a ce au fost vreodata - din aceeasi apreciere fata de mana ce mi-a oferit darul. Nu stiu inca daca-l voi pastra. Stiu doar ca a trecut ceva vreme de cand am mai primit o floare. Mi-e inca dor de acea persoana. Pastrez inca floarea. Si mi-e tare greu sa inteleg sentimentul ce ma apasa acum - vinovatia si mustrarile de constiinta la gandul de a tine spre pastrare suflul acesta rosu ce moare acum incet pe birou, langa mine.

just to be writing somethin'

lol pentru ultima debitare. de o luna tot sper sa-mi iau carnetul. de invatat insa niciodata nu am timp, pentru ca nu imi fac timp. pentru ca mi-e frica de un al doilea esec. cine ar citi asta si-ar face cruce, dar uite o sincera confesiune: examenul de carnet este primul examen pe care l-am picat in viata. nu am luat in viata mea un patru, nu am avut niciodata o restanta. nu stiu nici macar ce inseamna sa te duci la interviul pentru jobul dorit si sa nu-l iei. eu am intrat pe luptate si invatate peste tot toata viata mea. mi-am rupt coatele pentru ce am vrut, dar am castigat cauza. intotdeauna. mai putin cu carnetul. 20 de puncte din 26. la un calcul procentual 20 e o nota mediocra. nici nu-i de mirare ca l-am picat. taica-meu imi spunea intotdeauna in gluma: "decat 7, mai bine pici." dar niciodata nu l-am luat in serios sa fac asta. ce gluma! incepusem sa-mi pun bani la banca pentru masina pe care urma sa mi-o cumpar dupa ce as fi luat carnetul. acum am doar bani la banca. fara rost, doar ca sa-i am. sa pot afirma mandra ca sunt o tanara responsabila, ca ma gandesc la ziua de maine, ca am indiferent de planurile vietii mele, bani pentru ele (frankly, not yet, mai e mult pana sa ajung sa strang si de-un laptop, dar hei.. pretindem ca nu stim suma).

a mai trecut o luna de cand nu am mai scris aici... dupa cum se vede si mai sus, nimic nou in viata mea. just filling in the gaps on a monthly basis. still dating, nothing new in that perspective. still living with my parents. still at crossroads... haven't yet found the ultimate truth. be writing again in one month, i guess...........

Catching up...

Benn a while since i wrote here. Nothing much to say, really. Am inceput anul cu un esec - mi-am picat examenul scris pentru carnet. L-am continuat cu 3 reusite la job, printre care una ne-ar aduce o nota mai buna la audit, a doua mi-a demonstrat ca pot reusi ce-mi pun in cap, iar a treia prelungirea contractului. Presupun ca voi lucra mult si bine aici. Imi place ce fac. Imi place cultura companiei. Ma simt parte din ceva mai mare, o comunitate. It's like... i finally belong somewhere profesionally. It's a good vibe. Sentimentally, still restless. Like i give a shit anymore. M-am obisnuit cu ideea ca voi muri singura, inchisa in casa cu 12 pisici ce ma vor devora pe jumatate ulterior. I'm just taking it one day at a time. Still hoping in something big and unprecedented before in my life. Unfortunately, i have to fall out of love first. And that's gonna be hard to do. Virtually impossible. But I'm still hoping I'll finally get to have a normal perfect life for everyone to like. Maybe, just maybe, i will. Pana atunci...
1. luat carner odata!!
2. promovat vreodata
3. slabit cumva kilele in plus (doamne, cum?! sunt la a 3a cura, la naiba!)