It sucks

Wish i could say it doesn't suck, but it does.

I thought that if you get to naturally and comfortably slip from one job to the next, the difference won't be so obvious; a job's a job, right? You go to work, you get paid. But it's not so simple or objective, is it? Everything's subjective, everything's more complex... I feel like i've downfell somehow. I feel like all my potential is going to waste. I don't like what i do not because it's new, not because it's necessarily boring, but because it's not what i did. I don't like the people there. Not because they're not nice, not because they're cold, but just for the fact that they can not compensate for the ones i've left behind. The place is cheaper, rudimentary, the whole work flows and system are rudimentary. I feel like i've been exploring only 10 percent of our Universe just to get dragged back on a filthy used-to-be-blue planet.

But hey, i' so much better paid.............

I thought that if you get to naturally and comfortably slip from one relationship to another, you won't notice all your memories crumble to the ground, dying one by one, leaving you emptied and dry and bitter. You fuck one guy, you've fucked them all, right? But love's not so simple and objective, is it? All i know now is that there used to be a time when I made love, when someone used to love me more than words or life itself, and in return, i fell in love with being in love.

But hey, 'least this guy can conceive a baby with me.............

What if you naturally and comfortably slip from one life to another through death? Would that make it simple and objective? Yes. It would. It so would. But not for them. They'll have to learn to live with that subjective pain, in that emtied shell of their being, while my body would rot in a coffin somewhere.

But hey, if i die how many people would actually notice............

So no... new jobs can't make up for old ones, new boyfriends can't make up for loved ones and new chapters can definetly not make up for old ones. You lose some, you learn some. And then you lose some more. Ain't it a bitch we get to be scholar life geniuses just before we die?

To what I've lost, i can only regretfully say:

Thank you for teaching me the meaning...

To what i've yet to gain:

What's the bloody use, mate?!!!

Death Cab for Cutie

Ma reindragostesc de formatia asta de fiecare data cand reascult orice cantec compus de ei. Compozitia asta e una din cele mai bune compozitii instrumentale progresive pe care le-am auzit: simpla, ambientala, profi. Cantecul... vampiric. :)
">

Cand trecutul face cunostinta cu prezentul

Am avut un soc ieri, am avut un soc si mai mare azi. Facebook-ul, tuca-l mama, e prietenul tuturor. Lumea se joaca pe facebook, chatuie pe facebook, reintalneste fosti colegi de scoala pe facebook. Si fosti prieteni...

Stiam deja ca dragostea mea prima m-a lasat pentru fosta lui prietena pentru a se casatori cu ea si a face un copil cu alta. Stiam ca majoritatea fostelor colege din scoala sau casatorit si-au facut copii. Dar tipul asta.... acest individ care, rascolindu-mi amintirile, nu-mi aduce niciun regret si nu m-a rascolit... tipul asta de acum ani buni are o fetita. si e un inger. e frumoasa foc. am reluat legatura scurt, atat pentru a fi la curent unul cu viata celuilalt, asa cum parasind un vechi loc de munca te mai intereseaza din atasamentul ce a mai ramas pentru acel job viata fostilor colegi: cine ce-a mai facut ce, cine a mai avansat, cine a plecat...

Socul meu se reduce la ceva mult mai abstract si concret in acelasi timp. Fetita. Nu pentru ca e a lui, nu pentru ca e o bomboana, nu pentru ca as fi vrut sa fie si a mea. Pentru ca... insumez in mine niste sentimente care ma rascolesc de fiecare data cand le vad copiii. Nu ma rascoleste casnicia lor sau familia pe care ei au fost in stare sa o formeze si eu nu. Ci copiii. Tanjesc si mi-e dor in acelasi timp, ca si cand as stii dintr-o alta viata oarca ce inseamna sa fi parinte, ce inseamna sa privesti niste ochi ce te iubesc neconditionat, ce inseamna sa te reinvie din morti zambetul acela inocent pe care tu, un simplu om ai fost in stare sa-l creezi.

Socul meu e realizarea faptului ca sunt pregatita sa fiu mama. Si vreau sa fiu mama. Si tanjesc la acel moment, acea clipa a inceputului statutului de a fi mama.

Ironia e ca nu am cu cine sa-l fac. A avea un prieten, un logodnic sau un sot nu-ti garanteaza acest aspect nici macar in teorie. Si ma rupe in doua constientizarea ca am nevoie clara de un barbat pentru a-l concepe, iar eu... eu am inceput sa urasc barbatii de peste un an de zile. Sansele mele oricum reduse au descrescut drastic. Poate ca unii dintre noi nu trebuie sa avem copii... nu stiu.

Copil razgaiat ce sunt!

Revelatie: oamenii sunt niste vesnici copii razgaiati.

La job: comportamente de gradinita - cine mananca in cantina cu cinem cine iese la tigara cu cine, cine pe cine barfeste, ce bisericute s-au mai destramat sau format. Pare ca indiferent cat de complicata e industria in care iti desfasori activitatea profesionala, esti singurul incompetent in a-ti desfasura munca cotidiana, pentru ca tu iti termini cel mai tarziu jobul, pe cand altii au timp berechet sa mai si barfeasca, sa mai traga cu ochiul si la tine pe monitor si nu in ultimul rand, sa scurme c***ul atunci cand chiar nu trebuie.

De suflet: comportament de adolescenti - dupa orice relatie, fie ea buna sau mai putin buna, de prietenie sau iubire, unul se va gasi intotdeauna sa dea replica acida care-ti creste tensiunea la 200, sa inchida telefonul in nas, sa gaseasca orice nod in orice papura de dragul resentimentului.

Cu parintii: comportamentul copilului vesnic. Indiferent ce varsta ai, niciodata nu vei reusi sa stai de povesti cu ai tai ca de la egal la egal; te vei simti intotdeauna incoltit de orice intrebare, replica sau parere, si nici ei nu te ajuta, luandu-si intotdeauna rolul de parinti supremi in lume.

Si ne mai intrebam de ce pierdem oameni, de ce ne inconjuram de altii de rahat, de ce pierdem joburi, timp si nervi aiurea, doar de dragul de a pierde ceva in viata, pentru a dramatiza totul apoi! Atunci cand nu suntem noi razgaiatii, se gasesc altii sa fie in locul nostru, atunci cand se gasesc altii sa fie maturi, dam noi cu bata-n balta oricarui succes. Murim singuri pe patul de moarte, regratandu-ne tineretea. Intr-un final, in lumea de azi e cam greu sa mai pastrezi ceva mai mult decat razgaierea din copilul din tine.

Urata si proasta, caut glont.

Anul asta se dovedeste a fi din ce in ce mai productiv. Nu doar ca am ramas fara job, dar dupa valurile de aplicatii si interviuri la care am fost, nimic n-a rasarit. Pe langa asta reteta mea de "loser" trebuia sa implice si pierderea celei mai dragi fiinte - impreuna sau straini pe strada - dar si reamintirea tuturor esecurilor de peste un an in absolut orice initiativa asupra propriei vieti pe care am luat-o: carnetul de conducere, greutatea, lipsa acuta a instinctului de supravietuire (inca am ganduri reale sinucigase) si de indragostire: as she put it, "YOU had just a crush that broke MY heart". Fie asa: sunt o scorpie fara de suflet sau viitor, intr-o lume prea anosta si groaznica sa merite viata in ea. Sunt o proasta, si-o urata. Caut glont.

Imi pare sincer rau ca traiesc. Se pare ca orice fac nu iese. Nimic nu rasare, nimic nu se leaga. Totul se reduce la un sir de zile fara sens si-o armata de suflete ranite. Pacat ca nu mai exista colt de rai pe pamant in care sa te retragi sa-ti traiesti singur amarul de viata cu o gaina si-un porc, pe un petec de padure. Mai degraba acolo, decat rpintre voi!

Alt sut in fund...

era o perioada in viata mea cand credeam ca sunt buricul pamantului. cu totii trecem prin ea, suntem tineri si creduli, imbatati de propria noastra persoana. sunt o groaza de motive care iti dau acest sentiment. unii se simt astfel datorita banilor parintilor, altii datorita faimei bunicilor... eu datorita succeselor scolare. nu-mi picasem niciun examen, nu puscasem niciodata vreun 4 si invatam cu o naturalete incredibila. prindeam orice informatie din zbor, o intelegeam din zbor si o puteam aplica si reaplica cu brio. terminasem liceul pe podiumul podiumurilor, eram tanara, frumoasa, desteapta si cu un viitor ce-mi suradea. asa-mi spuneau profesorii. ma adorau si-si doreau probabil acest lucru retraindu-si tineretea pesemne prin mine. facultatea a fost o briza continua de aer de vara - examenele usoare, cursurile inexistente, seminariile interesante - o ocazie de a socializa cu toata lumea. pe cand alte studente lucrau in birturi jegoase luand palme peste fund in semn de apreciere de la clienti seculari ce duhneau a tutun ieftin si vodca, eu lucram in mediul academic, redactam reviste educationale si participam la conferinte de nivel inalt.

scoala a fost intotdeauna punctul meu forte. dar scoala se termina la un moment dat. si dai de viata. acea parte a ei care nu-ti lasa loc de reascultari la mate, negocieri de note cu profesorii si invoiri medicale false. ma refer la partea aceea capitalista, pesimista, intunecata - la jungla vietii. in jungla vietii mele, cunostiintele dobandite in trecut nu prea te ajuta. te ajuta banii, relatiile bine amplasate pe care le ai, reputatia celor ce te-au precedat in domeniu si carora le esti drag, iar pe ultimul loc poate - cunostiintele actuale si actualizate constant.

poporul nostru e oricum, ne place sau nu, prost - o prostie ce se naste si se perpetueaza din ura noastra pentru carte si tot ce reprezinta ea. nimanui nu-i va pasa in lumea de azi si tara asta ca Cea care scrie aceste randuri a citit sute de carti pe care le detine in biblioteca personala, ca stie mai multe cuvinte ce apartin vocabularului roman si strain decat omul de rand, ca empatizeaza cu spiritul globului nostru si mai presus de toate, e constienta de scopul ei metafizic pe aceasta scoarta de pamant.

cand se trage bilantul, daca vrei sa supravietuiesti ai nevoie de urmatoarele:

1. banii/relatii/buze de pupat cururi

2. potential SI noroc. nota: cei doi piloni mai devreme mentionati nu sunt valizi de sine statatori.

eu... nu am buze de pupat cururi. si nici bani de mite. si nici relatii.

eu... nu sunt construita genetic pentru a ma folosi de ele si cand le am. sunt o idioata, probabil, fiind constienta ca si in situatia de fata in care ma aflu as fi putut pasi victorioasa daca as fi renuntat macar odata in viata la principiile mele pentru una dintre cele 3 variante de mai sus. dar nu pot. ceva din mine nu ma lasa.

eu... nu am avut niciodata noroc. nu am castigaat in viata mea nimic. nici macar o bomboana. a trebuit sa-mi muncesc castigul de mica. si nu m-a deranjat niciodata asta. pentru ca eu... aveam potential. si pana azi credeam ca potentialul e suficient pentru a demonstra oricui ca merit sansa. iti mai trebuie si noroc, si mult din el cateodata.

cazul concret: plec. dupa un an de contracte pe perioade determinate, plec. plec cu mai multe reusite decat esecuri, plec cu sansa de a fi venit, vazut si schimbat sisteme de lucru, si procese de munca in sisteme, plec cu regretul de a pleca de la un job fata de care pentru prima data in viata ma sculam dimineata zambind, lucram zambind si nu mai mai lasam plecata de acolo. plec cu regretul de a nu fi demonstrat suficient cat de multe pot face si cu parerea de rau pe care o ai atunci cand esuezi lamentabil.

sa dau vina pe sistem? pe mine? pe altii? ar fi atat de usor sa spui da, dom'le - capitalismul e de vina, criza asta financiara e de vina, boc e de vina, toti sunt de vina! ar fi fost cumva impaciuitor sa fi avut convingerea ca am fost injunghita pe la spate de vreunul din viitorii fosti colegi, ca viitorul fost sef nu ma avea la inima, ca insusi managerul managerilor ma vroia exterminata. dar intr-un final... nu e vina nimanui, nu e castigul nimanui. e doar pierderea mea si vina mea. vinovata ca exist in aceste timpuri, ca posed fizionomia si temperamentul pe care le posed, ca nu am fost mai buna, mai cizelata, mai capabila, mai in stare.

iar ironia amara e ca ... am preferat sa fiu loiala cu inocenta unui caine caruia ii arunci din cand in cand un colt amar de paine, caci mai mult nu cunosteam. am refuzat interviuri, posturi, oferte. am sperat cu o convingere fanatica in compania asta. nu cred ca ma asteptam realmente la acest raspuns nu doar negativ, dar si definitiv. fara negocieri, fara portite, fara loc de subiectivism. si halal motiv - restructurari.

si-mi tot bat capul, incerc din rasputeri sa inteleg: de ce? de ce sa investesti intr-un om timp si bani cand nu-ti poate fi de folos decat o infima parte din timpul ce i-l aloci? daca intervalul meu acolo s-ar asemana unei placinte, jumate din ea le-am mancat-o eu doar cu investitia lor de timp si bani in a ma invata conceptele de baza si de sistem prin toate trainingurile, un sfert s-ar duce pe salariul pe care mi l-au dat si doar un sfert pe munca mea ce fiind facuta le-a adus niste profit. cu siguranta mult mai mare decat investitia facuta. si totusi... cum sa renunti la un om pe care l-ai luat de la 0 si l-ai adus intr-un punct in care iti aduce solutii fezabile?

un sut dureros in fund. gratuit. si nici un pas inainte... doar stagnarea si tacerea mormantala a copilului din mine pe care l-au ucis.

Un sfert de veac...

Mi-aduc aminte sentimentul pe care il aveam pe 5 mai acum 7 ani. Implineam 18 ani cu Vama Veche in urechi si in suflet. E nebunie sa canti "Am doar optispe ani". E deja infiorator sa te gandesti ca ai 25. Fire albe, un ten obosit, inceputuri de riduri, jobul, planuri de a-ti lua masina, de-ati cumpara apartament, credite la banca, casnicie, relatii bune, rele sau inexistente - oricum ti-ar fi statutul, frustrari exista - iar mai presus de toate constientizarea unei stari de fapt: ai un sfert de secol. Un gand te apasa, cunoscandu-ti stresul de fiecare zi, responsabilitatile si stilul ingrozitor de viata pe care esti supus sa ti-l insusesti de ceva vreme incoace datorita capitalismului in care traiesti (mancare de plastic, ore peste program, viata sedentara, kilograme in plus, abuz de nesomn) - un gand ce prinde conturul unei doamne cu coasa: peste inca un sfert de secol Ea isi va anunta prezenta in mod natural in viata ta, va fi din ce in ce mai prezenta in spatele tau, suflandu-ti in ceafa prin osteoporoze, artrite, tensiune ridicata, poate diabet... Un gand trist si cenusiu - esti undeva pe la jumatatea vietii. Apoi altul, si mai tragic - dar daca esti mai departe de atat? Daca maine vei muri, fara sa fi apucat sa te duci inca in Vama Veche, la concertul trupei favorite, la muntele ALA, la marea AIA, in concediul nu-stiu-de-cand planificat, fara sa-ti vezi copilul inca nenascut sau copilul crescut si cu familie?

Un sfert de veac si ce efemer e omul! Te uiti in retrospectiva propriei tale vieti fara sa o constientizezi; o faci instinctiv, asemeni unui manifest de supravietuire. Ce-am oferit lumii pana acum? Ce-am castigat? Ce-am pierdut? Ce avere am si mai ales, ce regrete am? Sunt fericit? Sunt suficient insumi? Dar celorlalti? Tragi linie, faci bilantul. Intr-un final, faci planurile de viitor. Pornesti de la premisa ca mai ai niste ani in desaga si ai de gand sa profiti de ei pana la ultima clipa. Pacat ca maine iar e luni si trebuie sa mergi la lucru, si marti ai o intalnire pentru credit la banca, dar poate miercuri, daca scapi mai repede din sedinta cu sefii... Poate de joi vei incepe sa traiesti.

In curand a trecut o luna de la aniversare. Gandurile parca incep sa se risipeasca si nu ai murit inca. Dinpotriva, te mai despart 11 luni pana la urmatoarea aniversare in care vei avea o noua ocazie sa-ti constientizezi existenta pe acest glob albastru si difuz.

Mitul prieteniei de „dupa”

Nu exista prietenie de “dupa” iubire. A nu se intelege gresit: exista prietenii lungi si sincere dupa o relatie platonica. Insa nu exista si nu va exista niciodata prietenie de „dupa” iubire. Indiferent cat de mult s-ar stradui, cat de tare ar incerca, din momentul ultimului sarut pana in momentul uitarii complete, cel ranit va avea intoteauna de suferit pentru ca s-a abatut in calea necrutatoare a dragostei. Prietenia propriu-zisa intre doua persoane care au trecut nu demult printr-o experienta intima - de orice natura si calibru, din urma careia unul din indivizi si-a pierdut echilibrul cautand echilibrul celuilalt – acea prietenie e iluzorie.

Sexul uneste si destrama, indiferent cat de carnal ar fi el, indiferent cat de salbatic il purtam; suntem, la urma urmelor, rationali si insasi prin acea ratiune deschidem poarta celui mai mare val de irationalism pur – pasiunea. Sau dragostea . Si-atunci intervine un alt act, mai presus de toate, sacru – oferirea pura a dragostei prin actul reproducerii; in alte cuvinte, a face dragoste.

Cum poate oare sa reziste o relatie care a cunoscut Totul odata, transformandu-se nu din omida in future, ci invers? Cum poti trai fiind alimentat cu o dragoste ce cunoaste transformari inferioare, de la iubiea erotica la cea amicala? Nu poti. Si atunci supravietuesti fiecare clipa de agonie atunci cand il vezi, atunci cand saruta alte buze de femeie decat pe ale tale, atunci cand bratul de care te prindeai tu se incolaceste alta. Instinctul primar e sa-i ramai in preajma din dorinta de a nu uita perfectiunea sentimentului si poate chiar de a-l readuce in prezent. In scurt timp iti realizezi impotenta erotico-emotionala fata de el, iar tot ce mai ramane e sa fugi, sa te conservi pe tine sau ce a mai ramas din tine pentru a vindeca ce mai poti.

Rad cu lacrimi cand ascult iubiti povestindu-mi cum au facut un pact de a ramane in relatii chiar de ar fi sa se desparta. Afirma aceste lucruri marete iubind, traind momentul, gandindu-se la un viitor optimist: o casnicie, un copil, o casa, o masina – viata normala de cuplu. Cand insa visul se destrama tot ce mai raman in locul lui sunt dezamagirea si implicit reactia adversa a sentimentului – resentimentul.

Resentimentul e orb si puternic. Va macelari comunicarea perfecta de pana atunci prin cuvinte dureroase, va omori orice activitate de care va bucurati odata, inrobindu-te individualismului anti-social. Va sterge orice zambet prin lacrimi de doliu. Singurul mod in care ai putea invinge lupta cu rautatea puerila pentru celalalt ar fi sa te maturizezi peste noapte, dar in fond, toti murim niste copii adulti. Cum sa poti sa nu te superi cand un idiot iti sparge masina, cand o fufa iti fura iubitul, cand casa iti arde in flacari, cand iti pierzi slujba? Cineva ti-a luat CEVA. O proprietate. La fel ca niste copii, plangem, dramatizam, scriem tragedii din experientele noastre atunci cand cineva ne-a furat jucaria cu care vroiam sa ne jucam noi in exact acel moment. Am investit timp pentru a ne juca cu ea. Am investit si bani cateodata. E dreptul nostru si doar al nostru, e proprietatea noastra si doar a noastra. Si da, e de inteles.

Ceea ce nu putem concepe e ca un individ prin definitia lui inglobeaza o serie de trairi, experiente, concepte, schimbari de stare, fluctuatii. Un individ respira si nu se va putea compara niciodata cu o masinuta rosie din plastic. Un individ e menit sa-si schimbe traiectoria cel putin odata (oricat de constanta in viata) la un moment dat. Ca si tine, individul isi traieste viata dupa filosofia maximizarii si potentializarii oricarei idei, situatii si actiuni. Va cauta intotdeauna ceva mai bun, ceva suficient dorintelor si (pre)conceptiilor sale despre lume si sine. Individul acela niciodata nu-ti va apartine; el isi va apartine siesi. Din pacate nu putem intelege aceste lucruri atunci cand noi suntem cei ce-si pierd partenerii. Totul insa devinde clar ca lacrima atunci cand noi lasam in urma o relatie, cand noi alegem sa ne continuam viata singuri departe de o relatie in care ne chinuim sau in alt cuplu pe care il consideram mai productiv. Intr-un final, totul e un joc de „a da sau a ti se da papucii” pana in momentul final al intalnirii predestinate ce dureaza o viata de om.

Exista uneori si un compromis existential al unei astfel de prietenii; el dainuie atata timp cat cel care abandoneaza nava nu-si gaseste colacul de salvare in bratele unei terte persoane. Statutul de burlac al individului ce a decis sa-si ia viata in piept departe de identitatea ta de partener iti confera un echilibru iluzoriu din prisma sperantei de reimpacare si lipsa unei gelozii acute, insa si acest echilibru precar e amenitat constant de posibilitatea ca fostul partener sa-si gaseasca pereche. In momentul producerii acestui act, abandonatul va intelege gestul ca o afirmatie a lipsei sale acute de orice utilitate in viata celuilalt, resentimentele apeland la orgoliul narcisist ce extermina orice legatura cu celalalt.

“Te iubesc.” Si-atunci, plecand de la afirmatia asta, cum de nu-l poti iubi suficient pentrua te bucura de succesele lui posterioare relatiei romantice dintre voi? “Vreau sa ramanem prieteni.” De ce insa lovesti cu cuvinte grele in el cu orice ocazie oferita, victimizandu-ti singuratatea pe de-o parte, blamandu-i noua iubire pe de alta? “Cred ca ar fi mai bine sa nu ne mai vedem si sa intrerupem orice legatura.” De ce? Pentru ca sinele tau e egoist. Iubirea simtita e egoista. Sentimentele noastre se nasc adesea cu acest stigmat. Iubesti pentru ca persoana iubita prezinta interes prin faptul ca-ti poate indeplini standardele personale legate de viata in doi. Dar asta nu inseamna ca o va face vreodata sau la nesfarsit. Nu vei putea iubi niciodata un individ ale carui conceptii nu se conformeaza conceptiilor tale asa cum nu vei mai putea iubi persoana ce s-a debarasat de ele, odata ce ranile ti-au fost vindecate de timp.

Tot ce-ti mai ramane la finele zilei esti tu. Tu esti singurul care stie ce vrea, zeul atotputernic al propriei tale vieti. Tu iti decizi singur destinul si-ti alegi singur oamenii pe care vrei sa-i ai in jur. Iar mai presus de toate, atunci cand dragostea-si va fi ofilit ultima petala, tu ramai vesnic prima, ultima si cea mai mare iubire a vietii tale.

Trandafir

In mod ciudat, mie nu-mi plac florile. Ma dezoleaza frumusetea lor atat de atipic pamanteana, dar atat de trecatoare. Azi insa am primit un trandafir. Primul instinct a fost sa-l arunc cat mai departe de mine pentru a nu ma chinui ofilirea lui inceata, dar sigura. Si totusi, e langa mine, pe birou. Floarea in sine nu imi spune nimic. E o fiinta ce sangereaza spre moarte; odata ce ii este taiata tulpina o floare devine jumatate a ce a fost odata, o umbra a gloriei unei frumuseti. Gestul insa... gestul privit profund inseamna mai mult decat o oferta publicitara pentru a tenta potentialul cumparator de a semna un contract. Inseamna mai mult decat o previziune sexuala. Gestul inseamna apreciere - o declaratie a deschiderii unui suflet pentru si fata de celalalt. Nu orice afirmatie de acest tip e apreciata intotdeauna. Am aruncat multe flori in viata. Sunt doar cateva pe care le pastrez inca cu sfintenie intr-o carte scrisa de clasici - dezhidratate, uscate, schelete a ce au fost vreodata - din aceeasi apreciere fata de mana ce mi-a oferit darul. Nu stiu inca daca-l voi pastra. Stiu doar ca a trecut ceva vreme de cand am mai primit o floare. Mi-e inca dor de acea persoana. Pastrez inca floarea. Si mi-e tare greu sa inteleg sentimentul ce ma apasa acum - vinovatia si mustrarile de constiinta la gandul de a tine spre pastrare suflul acesta rosu ce moare acum incet pe birou, langa mine.

just to be writing somethin'

lol pentru ultima debitare. de o luna tot sper sa-mi iau carnetul. de invatat insa niciodata nu am timp, pentru ca nu imi fac timp. pentru ca mi-e frica de un al doilea esec. cine ar citi asta si-ar face cruce, dar uite o sincera confesiune: examenul de carnet este primul examen pe care l-am picat in viata. nu am luat in viata mea un patru, nu am avut niciodata o restanta. nu stiu nici macar ce inseamna sa te duci la interviul pentru jobul dorit si sa nu-l iei. eu am intrat pe luptate si invatate peste tot toata viata mea. mi-am rupt coatele pentru ce am vrut, dar am castigat cauza. intotdeauna. mai putin cu carnetul. 20 de puncte din 26. la un calcul procentual 20 e o nota mediocra. nici nu-i de mirare ca l-am picat. taica-meu imi spunea intotdeauna in gluma: "decat 7, mai bine pici." dar niciodata nu l-am luat in serios sa fac asta. ce gluma! incepusem sa-mi pun bani la banca pentru masina pe care urma sa mi-o cumpar dupa ce as fi luat carnetul. acum am doar bani la banca. fara rost, doar ca sa-i am. sa pot afirma mandra ca sunt o tanara responsabila, ca ma gandesc la ziua de maine, ca am indiferent de planurile vietii mele, bani pentru ele (frankly, not yet, mai e mult pana sa ajung sa strang si de-un laptop, dar hei.. pretindem ca nu stim suma).

a mai trecut o luna de cand nu am mai scris aici... dupa cum se vede si mai sus, nimic nou in viata mea. just filling in the gaps on a monthly basis. still dating, nothing new in that perspective. still living with my parents. still at crossroads... haven't yet found the ultimate truth. be writing again in one month, i guess...........

Catching up...

Benn a while since i wrote here. Nothing much to say, really. Am inceput anul cu un esec - mi-am picat examenul scris pentru carnet. L-am continuat cu 3 reusite la job, printre care una ne-ar aduce o nota mai buna la audit, a doua mi-a demonstrat ca pot reusi ce-mi pun in cap, iar a treia prelungirea contractului. Presupun ca voi lucra mult si bine aici. Imi place ce fac. Imi place cultura companiei. Ma simt parte din ceva mai mare, o comunitate. It's like... i finally belong somewhere profesionally. It's a good vibe. Sentimentally, still restless. Like i give a shit anymore. M-am obisnuit cu ideea ca voi muri singura, inchisa in casa cu 12 pisici ce ma vor devora pe jumatate ulterior. I'm just taking it one day at a time. Still hoping in something big and unprecedented before in my life. Unfortunately, i have to fall out of love first. And that's gonna be hard to do. Virtually impossible. But I'm still hoping I'll finally get to have a normal perfect life for everyone to like. Maybe, just maybe, i will. Pana atunci...
1. luat carner odata!!
2. promovat vreodata
3. slabit cumva kilele in plus (doamne, cum?! sunt la a 3a cura, la naiba!)

Rupta din jurnal... iarasi

o ora pe mess. pierduta. discutii de dragul artei de a conversa cu oameni total necunoscutii, te miri de pe unde, te miri de ce etate si cu ce conceptii de viata. dar hei... am socializat! alternativa ar fi stat in a-mi pierde vremea inchisa in casa oricum. iarasi ma vor prinde ore mici ale diminetii belind ochi pe tavan si risipind timp pe ganduri sinucigase. iar voi adormi framantata de propria-mi singuratate mentala. printre atat de multi omaeni in fiecare zi... si nu ma gandesc odata ce probleme are pe suflet vreunul din ei. nu ma astept ca ei s-o faca. analizez doar socata situatia: cat de straini suntem unii de altii! cat de lipsiti de scrupule fata de niste indivizi pe care de multe ori ni imaginam ca dusmani pentru ca se intampla sa detina o functie la care tanjim sau o femeie pe care o dorim sau... te miri ce. in multe cazuri ne-am fi inteles de minune cu ei in alte contexte. in contextul in care am fi luptat pentru aceasi cauza, nu ne-am fi indragostit de acelasi barbat, nu am fi fost doar niste straini asteptand in aceasi statie acelasi tramvai. nici nu-i de mirare ca cred ca sunt singulara pe lume si-n perceptia mea de viata. e posibil sa trec pe langa oameni asemeni mie in fiecare zi si nici sa nu stiu. sau nu...? statutul social tinde sa ma contrazica. singura de aproape un an, in relatii nedefinite inca de societate sau fara viitor sau limitate temporal. dar singura, never the less. chiar si proprii-mi parinti tind sa ma contrazica caci oricat s-ar fi straduit in situatia lor, nu le-am facut drumul spre intelegerea propriului copil usor. dimpotriva, le-am inchis orice usa si poarta spre suflet. fostii probabil se intreaba cum de-au putut fi atat de naivi sa ma aleaga, felicitandu-se pentru alegerea de a ma abandona. jobul meu e singura mea constanta. singura stare de fapt care lupta cu mine, de partea mea. oi fi capabila macar acolo de-o anume intelegere. la orice nivel, oricat de mic si fragil.

sper sa iau carnetul de conducere. apoi... cred ca ma voi reapuca de germana. vreau sa imi dau atestatul. nu de alta, dar viata e plictisitoare fara posibilitatea unui esec. hell, chiar si esecurile sunt mai putin plictisitoare decat viata mea momentan. ma duc in pat. sper sa adorm in urmatoarea ora!

Rupta din jurnal...

E tarziu. Ascult muzica. Scriu. Scriu tot timpul, de fiecare data cand gura mi-e astupata de oameni, de contexte, de acel "trebuie" al diverselor motive. Scriu pentru ca zbier, scriu pentru ca cer... ceva, un ceva ce nu mi se ofera caci mi-e si mie insasi doritoarei primare un necunoscut. Ce naiba vreau? De ce nu ma odihnesc noaptea in patul ala groaznic de gol si incomod? De ce imi sare tandara atat de usor la auzul unui singur sunet, unei singure voci sau cuvant? De ce tind sa iau asupra mea suferinta intregii planete? De ce ma deranjeaza oamenii strazii pe langa care trec care duhnesc de alcool si urina? De ce ma deranjeaza mama care-si pocneste copilul injurandu-l ca la usa cortului pentru un simplu "Dar..." spus cu jumatate de gura de acesta? De ce nu-mi inteleg semenii? De ce nu ma intelege nimeni? De ce caut perfectiunea laturii umane in orice individ? De ce fug de mine de cand ma stiu si de ce tot eu ma cunosc mai bine decat oricine? De ce sunt atat de fascinata de luna, dorind sa fug de toate spre ea? De ce caut astralul la infinit? Si de ce nu ppt sa raman acolo vesnic odata ce-l gasesc? De ce oare oamenii de acolo nu sunt aceiasi de aici? De ce a face dragoste inseamna a face sex? De ce a saruta inseamna a te pregati de preludiul spre masturbarea uzand un corp strain? De ce a tine pe cineva de mana inseamna ca-l detii? De ce a te casatori e ceva ce trebuie sa faci pentru ca e normal, pentru ca se asteapta astfel de la tine? De ce trebuie sa feti un prunc si nu sa nasti din pantec lumina, sa cresti viitorul - nu al genelor, gandurilor si sperantelor tale, ci al dorintei de a oferi mediului o farama de salvare si o bruma de viitor benefic? De ce cautam cu privirea atat de departe fara a vedea la un pas distanta de noi? De ce urmarim vise desarte de bani si faima? Cand am invatat sa fim atat de gurmanzi si comozi? De ce naiba mai fumez si acum?!Si de ce naiba am lasat lumina aprinsa in camera? De ce dracu ajung iar si iar si iar... spre un infinit nesfarsit de ori sa ma gandesc la astfel de tampenii? Vreau sa dorm! Vreau sa pot inchide PC-ul si sa dorm! In liniste. Impacata cu mine...

Mi-e dor de mine - cea din trecut. Mi-e dor de acea prostanaca naiva care credea ca ingerii zboara cu aripi imaculate deasupra mea, protejandu-ma de napaste, ghidandu-ma spre El, acel El incununat de perfectiune numai pentru mine. Mi-e dor sa simt acel fior al pasiunii si tresaritul momentului in care telefonul suna cu eterna promisiune de iubire vesnica. Mi-e dor de acea idee de cuplu - simpla, atat de simpla, dar atat de sigura si stabila in conceptia ei de viitor de nezdruncinat. Mi-e dor de echipa, de impreuna, de noi, de ne, de noua. Mi-e dor de certuri stupide legate de tacamuri si sosete. Mi-e dor de micile lui ticuri si tabieturi pe care sa i le cunosc pana in cel mai mic detaliu. Mi-e dor sa ascultam muzica impreuna, sa ne uitam la un film impreuna, sa gatim impreuna, sa incercam sa salvam relatia impreuna. Si nu, nu pot spune ca ma pot identifica cu ideea de cuplu si doar prin ideea de cuplu. Adevarul fiind spus, am fost groaznica si raman a fi o incompetenta in ale dragostei. Dar odata, demult... aveam speranta ca voi gasi un print si de nu, macar calul! Caii-s morti, printii si-au luat Harley, iar eu privesc ceata de tonti imbracati in piele calarind cu fufe de doi bani, implantate cu gelatina peste tot (si-n creier, cred, la ce personalitate de doua parale pot avea!) fugarind spre cea mai apropiata camera de motel. De cand ultima printesa a ales sa-si taie pleata blonda si sa-si puna o pereche de blugi taiati in cur lumea s-a schimbat cu susu-n jos. Iar eu... inca stau ca un liliac zapacit privindu-mi prostita semenii. Daca-mi dau drumul, pic?

Ce bine ca eşti

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Ce bine ca eşti – Nichita Stanescu

50 Questions to Ask Yourself

1. How do you really feel about what you are doing right now at this exact moment?
2. What is your fondest childhood memory? Who was there? What was going on?
3. How comfortable are you in your home?
4. How comfortable are you in your town/city? State?
5. What kind of weather do you like?
6. Do you believe you can have your cake and eat it, too? Why or why not?
7. What is one quality about your parent(s) that you really loved?
8. What is one quality about your parent(s) that you really do not like?
9. Do you like what you are doing for money?
10. What do you feel is your greatest skill?
11. What do you feel is your greatest personality trait?
12. Do you feel like anything in your life is holding you back from ultimate joy? List everything.
13. Write a paragraph or two about your ideal weekend/time away from work. Include location, sights, smells, food, activities, and people.
14. How close are you in proximity to the people you absolutely adore the most?
15. What do you want out of life?
16. How do you think people will remember you, when you die?
17. How do you want people to remember you, when you die?
18. Write your epitaph - the sentence you would want to appear on your grave.
19. What is one thing you could do today, this week, this month, or this year to get a step closer to creating the legacy in #17?
20. How do you feel about your home furnishings?
21. Do you have a hobby that you like to do but you don’t get paid for? What is it?
22. Does money hold you back from anything? What does it hold you back from? Be very specific.
23. What do you think of passionate people?
24. Do you know anyone who you feel is living their dream? Who? What do they do all day and night? Be very specific.
25. Do you think you can be completely satisfied living where you do right now?
26. What do you want to accomplish?
27. Do you want to change your career?
28. Do you wish you lived closer to a certain someone or group of people?
29. Do you wish you lived in a foreign country or a far away state?
30. What are three things that you do everyday that make you totally happy?
31. What do you want to pass on to your children?
32. What is something you have never tried but would like to?
33. Are there things in life you wish you could reverse or make right?
34. Do you feel like you have enough money to live the way you want to?
35. Are you happy when you think about the upcoming day and all that it comes with?
36. What do you find challenging?
37. What do you find thrilling?
38. What are three memories you haven’t yet created but you would like to?
39. Do you feel energized when you work?
40. Do you feel creative when you work?
41. Describe what you consider work, and what you consider play. What are the differences?
42. Do you feel blessed or lucky to wake up each day? How can you get to that point?
43. If all of your debt was forgiven tomorrow, and you had a completely clean slate, what is the very FIRST thing you would change about your life?
44. Where are three places you have always thought about living but never did?
45. When do you want to retire?
46. Is there an award or accolade you have always dreamed of winning or being recognized for?
47. If you could learn how and money was not an issue, is there anything else you would do for work besides what you are doing now? Be specific.
48. List three things you would immediately change about your work day if you were the boss (assumes you are not the boss).
49. List three things you would immediately start doing on the weekends if you had the money.
50. Imagine it is a big holiday and you are with your loved ones and you are living what you truly love. When they ask what you have been doing, what do you say in reply?

Monkeys and Bannanas

Start with a cage containing five monkeys.

Inside the cage, hang a banana on a string and place a set of stairs under it. Before long, a monkey will go to the stairs and start to climb towards the banana. As soon as he touches the stairs, spray all of the other monkeys with cold water.

After a while, another monkey makes an attempt with the same result - all the other monkeys are sprayed with cold water. Pretty soon, when another monkey tries to climb the stairs, the other monkeys will try to prevent it.

Now, put away the cold water. Remove one monkey from the cage and replace it with a new one. The new monkey sees the banana and wants to climb the stairs. To his surprise and horror, all of the other monkeys attack him.

After another attempt and attack, he knows that if he tries to climb the stairs, he will be assaulted.

Next, remove another of the original five monkeys and replace it with a new one. The newcomer goes to the stairs and is attacked. The previous newcomer takes part in the punishment with enthusiasm! Likewise, replace a third original monkey with a new one, then a fourth, then the fifth. Every time the newest monkey takes to the stairs, he is attacked.

Most of the monkeys that are beating him have no idea why they were not permitted to climb the stairs or why they are participating in the beating of the newest monkey.

After replacing all the original monkeys, none of the remaining monkeys have ever been sprayed with cold water. Nevertheless, no monkey ever again approaches the stairs to try for the banana. Why not? Because as far as they know that's the way it's always been done round here.

And that, my friends, is how company policies and religion are made.

The new Pornographers

Struck

http://www.struckthefilm.com/

Best short movie I've seen in years. Beautiful!

Zi Nationala sau (Anti)propaganda? 1 decembrie d'un leu!

Azi am constientizat si eu iarna.

De obicei romanii nu-si constientizeaza anotimpul rece decat dupa 1 decembrie. 1 decembrie pare a fi din primii ani post-comunisti nimic altceva decat un prilej de a-ti lua un mini-concediu, de a face curatenie prin casa sau de a te intalnii cu prietenii la un vin fiert. Si spun "vin fiert" pentru ca e sezonul. Sunt prea constienta ca daca ne-am fi aliniat cumva istoric fracezilor si americanilor, sarbatorind-o cu fast vara, fast-ul s-ar fi transformat de mult in "fest"-ival incununat cu mici si bere, caci ce stie romanul sa faca mai bine decat sa bea, sa manance si sa "...". Iar asta ne-au dovedit-o chiar acum cativa ani Asociatia Manelistilor din Romania cantand chiar asa, pe 1 decembrie tocmai imnul sacru al romanului pe miorlaituri de manea, in plin Bucuresti, de fata cu presedintele nostru, nimeni altul decat taranoiul ala cu chelie care e primul la astfel de manifestari diplomatice, de rasunet balcanic si bauturi bachiane.

Anul asta marketing-ul (caci va vine sa credeti, chiar avem un marketing si pentru ziua nationala) a pus in prim-plan o alta problematica a nationalismului: emigrarea masiva a romailor in tarile mai calde si mai stabile financiar. TV-ul era plin de slogane de doi bani in genul "Mai raman? Mai roman!" sau "Romania trebuie sa prinda radacini! Fii tu primul!" presarate printre interviuri cu straini ce uite, domle, au ales sa traiasca in Romania. Noi de ce nu vrem sa le urmam exemplul, noi astia care de abia prindem Vestul de-un picior si zambim prosteste la speranta de a o lua de la capat intr-o tara in care lumea nu te scuipa in fata pe strada, dar iti zambeste, intr-un stat in care politica se intelege macar la nivel de cultura civica pe care cel mai retardat dintre cetateni o are?



Eu una nu vreau. Nu imi vreau tara, nu imi vreau imnul, nu imi vreau oamenii de geniu ce au avut intamplarea de a se naste pe acest teren uzurpat de soarta. Pentru ce le-as vrea? Pentru a ma lauda cu un Eminescu sau Stanescu sau Paunescu care in viata de fiece zi erau niste curvari, betivani, respectiv niste lichele si jeguri umane? Opera unui om nu-l defineste! Caracterul lui, insa da. Iar noi nu am fost niciodata si nu vom fi niciodata o natie cu coloana vertebrala: am fost si vom fi un neam de tradatori lipsiti de cauze, ce-si schimba culoarea politica dupa cum bate vantul sau isi ucide cu sange rece conducatorul sub pretextul unei revolutii spre o viata mai buna. E mai buna, bre, prosti cu mustar pe maieu si bere in mana?

Eu nu vreau sa fiu roman. Si nici european. De prea multe ori nu ma mai pot considera nici macar pamantean. Sunt un extraterestru printre oameni ce nu sunt umani.

Chained to the wall

Walls. Just walls. Walls beyond other walls, nothing but walls. Sealing nothing but emptiness of hope. Guarding terror, misery and despair. Does anyone offer freedom? Does anyone actually know what freedom is? Do they have a spare? May my soul profit from it? Will it cure me? Will it drown me? Would it matter?

I'll never be worth it. And i don't have the power to fight for it.

The only possession i have are my chains.