Nu am o reteta sau strategie prestabilita. Si nu detin Universul in palma pentru a face dintr-un blog o pagina memorabila in timp si spatiu. Dar e amprenta mea cu care pictez stangaci flori si curcubee, asemeni unui copil fara de talent, dar cu un sir neastamparat de imaginatie.
Sta singura la masa. Sta singura in camera. In fata ei, un geam. Langa ea, vinul fierbinte si aromat. E innorat afara… Asteapta. Semnul intarzie sa apara si desi sperantele ei sunt marete, stie adanc in fiinta ei ca un miracol i-ar fi necesar ca semnul sa schimbe vremea ei innorata. Va plati vinul. Se va ridica stingand ultima tigara din pachetul pe jumatate plin (sau gol?) si va pleca. Unde? Unde apartine. Oriunde, dar nu in bratele lui… Umbra lui sobra pare ca s-a claustrat de mult acolo, refuzand culoarea, asteptand sa se stearga in neantul amintirilor a ce putea sa fie, a ce nu a fost. A ce nu e… inca?
Poate ca… mai exista credinta inocenta in minuni, undeva in sufletul copilului adancit, in zambetul amar ce-i infrumuseteaza aura in linii groase si sure. Privire fugara asternuta pe telefon. Nu. Nu suna. Nu suna…
Stie ca zambetele nu se vand. Sarutarile nu se dau pentru caritatea sufletelor. Iar sentimentele nu se schimba ca o valuta, pe un orgasm trecator; si actul imperecherii umane nu echivaleaza cu masturbarea onanica ajutata de niste organe sexuale. Stie asta. Si el stie asta. Au invatat amandoi, singuri, ca iubirea pretuieste sorocul durerii. Dar el inca sufera. El inca iubeste. O alta. Nu pe ea.
Inca o tigara stinsa. Inca o gura de vin. Inca o privire fugara risipita pe acel obiect. Functioneaza? Da. Simpla verificare de rutina. E disperata. Stie. Se simte atat de vinovata. E femeie, la naiba! O femeie ce asteapta un semn, in loc sa fuga! In orice directie – stanga, dreapta, spre el, spre casa, departe de el, departe de suferinta, spre el… Nu, nu spre el! nu… Va astepta. Si azi. Ca si ieri… Ca si maine.
Inca o tigara aprinsa. Inca o gura de vin. Dulce ameteala amara! Cartea nou cumparata asteapta pe masa, langa ea, sa fie citita. Nu? Macar rasfoita? Nu. Fonduri materiale desuete. Esente spirituale se zbenguie la aceasta masa! Veniti cu totii, va rog, aruncati un ochi pe aceasta taraba, probati o frustrare? O alta? Cumparati sentimente! Sau plecati mai departe!...
De nu s-ar mai uita!!! De ce acum? Le simte privirile… Cand sa fi rasarit cele trei siluete la masa de langa ea? De cand o cerceteaza atat de abuziv? De ce pretind ca poarta conversatii mai interesante decat deliciul inspectiei adresat ei? Nu mai conteaza!... se va intoarce spre universul ei stingher, balacindu-se in bazinul durerii surde a unei lacrimi ce sta sa cada din ochiul drept.
Se insereaza afara. Atat de repde… atat de incet… Regrete si iluzii apun si ele odata cu soarele invizibil al unei zile pribegi de iarna. Duca-se… Ma duc si eu.
Ultima tigara. Ultima gura de vin. Ma duc si eu in noapte... rece.
Walls. Just walls. Walls beyond other walls, nothing but walls. Sealing nothing but emptiness of hope. Guarding terror, misery and despair. Does anyone offer freedom? Does anyone actually know what freedom is? Do they have a spare? May my soul profit from it? Will it cure me? Will it drown me? Would it matter?
I'll never be worth it. And i don't have the power to fight for it. The only possession i have are my chains.
… este aceea de a fii capabil de a te ridica deasupra multimii fara urma de rusine si de a afirma: “Da, sunt confuz. Si da, ma simt singur. Si da, am atat de multa nevoie de dragoste!!!”… este aceea de a-ti admite tie in primul rand ca aceasta este conditia umana si pe deasupra, sa te mandresti ca faci parte din aceasta specie incredibila… este de a realiza profund si a-ti admite acel important “Am nevoie de Tine!” colectand in acea a doua persoana constiinta colectiva a celor care te inconjoara in fiecare zi. Viata noastra se bazeaza pe impartasiri – o forma simplificata a psihoterapiei practice ce are loc la nivelul fiecarui individ. Constituim o intreaga retea de suflete, fiecare purtandu-si propria cruce, propriile probleme, propriile bucurii si experiente. De ce nu ai profita din plin de acest lucru? Cand reusesti sa-ti aduni taria necesara sa iesi din cochilie si sa privesti un om in ochi, sa-i cauti sufletul si sa-i gasesti punctul de echilibru vei realiza cat de simplu e sa construiesti o relatie, de orice tip. Pentru ca stii ca intr-un final, alternativa nu-ti va oferi niciodata nimic mai mult decat singuratate si disperare. Si aceste relatii tind sa prinda aripi frumoase datorita faptului ca ele se nasc din dorinta ta de a fugi de tine, concentrandu-te deplin pe celalalt. Majoritatea din noi e paralizata de frica de a risca, si deci de a suferi. Preferam sa alegem nimicul, lipsa de orice, in locul durerii. Ne e frica sa mai lasam pe cineva sa ne inspecteze sufletul si visele. Ne consideram niste monstrii tocmai pentru ca suntem constienti de capacitatea noastra aberanta de a darui sentimental si afectiv totul. Alegem deci izolarea si singuratatea, o forma activa a mortii.
O noapte fara luna. Ma uitam timid pe geam, cautand acea lumina stralucitoare de la capatul cerului, mare si iluzorie a ideii ca poate - doar poate - daca vei intinde mana, ridicandu-te pe varfuri vei putea atinge Edenul.
Dar nu... astazi nici speranta Tarii Minunilor nu exista. Astazi Alice doarme in tine, iepurasul grabit leneveste, iar ceainicarul s-a decis sa bea cafea acompaniand gustul unui trabuc savurat in tihna. Esti singur pe lume azi. Intr-o noapte fara de lumina si de sperante. Singur si tacut.
Privesti neantul negru si analogia intunericului precum scrumul inmuiat in apa de ploaie de langa o tigara moarta pe asfalt te sfasie ridicandu-ti parul de pe brate. Scrum. Moarte. Nicaieri. Unde-i? De-ar fi! Caci ce forma si fond poti atribui taramului de nicaieri? Vidului? Inexistentei? Neantului? Nimicniciei? Sau formei bizare de spleen ce se naste acum in tine?
O, Luna Neagra, asa-i ca maine vei fi? Ia-ti hainele luminate pe tine si hai, lasa-ma sa zbor pe varfuri spre taramul din tine!
Un alt prieten pierdut. Am reusit performanta acida de a imi determina ego-ul sa iasa la suprafata, pierzand 3 oameni dragi in 6 luni. Performanta de a nu ma mai eclipsa de temeri si de a nu ma mai teme de eclipsele vietii.
Am reusit intr-un final succesul de a fi eu, asa cum sunt si de a striga intregii lumi acest fapt divers. Eu sunt! Si intr-adevar sunt o femeie aflata la sfarsitul unui sfert de veac de viata si doamne, mi-a trebuit acest timp incredibil de pretios si lung pentru a ajunge sa imi urmaresc principiile pana la pragul de a-mi dispera semenii si de a-i determina sa ma dea la o parte din viata lor. O pierdere. De semeni, doar. De indivizi ai aceleasi specii, asemeni mie, indivizi ce poseda doar un cap pe umeri, doar doua maini si doua picioare prelungind trunchiul. Doar semeni. Dar similari, se pare ca nu.
Un castig, deci. Caci la ce folos sa iti inconjori sufletul cu potentiale ancore ce-ti ameninta fiinta in orice moment prin simpla potenta de a ti-o trage in jos, spre a o ineca pentru vecie? Duca-se deci, cu totii. O vesnicie in singuratate e mai dulce decat o clipa petrecuta in compania a 1000 de suflete haine si fade, superficiale si neinitiate in arta de a trai etic.
Si dragii mei raposati, un singur gand catre voi: Atunci cand apuneti din propria-mi viata si rasariti pe poteca altor vieti noi, rog o retrospectiva asupra capitolelor incheiate din cand in cand, caci ele pot oferi lectii de viata cand te astepti mai putin!
Just like a supernova. Flying in other universes, but never on your own… Bursting into rainbow-colored flames only once, just before your sunset, just to die in fading sparkles. Your glitter shivers. A smile in sadness and the agitated wrap of your nova heart in oblivion for all time. How many souls have seen you up there, between stars and galaxies before you died?
Like a candle burning. You place your fingertips just above the luminescent butterfly of it’s shinning gaze and you feel your skin pulsating. Burn. Deep, mourned out flesh eating burns, with blisters full of acid. Pain. Fire. Sweet pain inflames your conscience screaming at you: You’re alive! Embrace your life! And hurt through this bitter burn, baby! Come on, you can do it! Just one more second! Taste that smell of your corpse. Realize your nature. Your instinct. Fight it! You’re just like your candle… burning.
... am trait. Bune si rele, albastre si roz, ce mai! Curcubeeeee... Si nu stiu cum a trecut vremea. Parca ieri era mai. Si peste 3 zile - "septembre", toamna lina, toamna vie... plina de galben si rosu si portocaliu. Si eu nici acum nu stiu unde ma indrept, de unde am venit... Si care naiba e drumul meu, pana la urma?
Lumea mea e mica. E limitata de putinul timpului si spatiului intotdeauna redus si schimbator. Dar e a mea. Si acolo... in acel univers infim a pasit el. Si da, trebuie sa recunosc, nu inotam foarte confortabil printre astre si nori, printre stele si flori, insa... lumea mea cea mica e a noastra. Si dintr-o data spatiul infim si timpul putin se dilata, se contracta si marindu-si felinarul, deschid o vaga luminita ce razbeste mai clar ca niciodata undeva, acolo, la capatul acestui tunel, mic si el, dar al nostru!
I give you an onion. It is a moon wrapped in brown paper. It promises light like the careful undressing of love. Here. It will blind you with tears like a lover. It will make your reflection a wobbling photo of grief.
I am trying to be truthful.
Not a cute card or kissogram.
I give you an onion. Its fierce kiss will stay on your lips, possessive and faithful as we are, for as long as we are.
Take it. Its platinum loops shrink to a wedding ring, if you like. Lethal. Its scent will cling to your fingers, cling to your knife.
Se intampla cateodata sa pici victima unei iluzii frumoase. Despartirile dure si reci tind sa te slabeasca emotional. Vrei sa fii iubita, sa fii apreciata. Dar in mod paradoxal, vei vedea – nu poti accepta admiratia oricui. Stii deja ce cauti, despartirile repetate ti-au creat acest beneficiu, acela al standardelor conturate perfect fata de ce iti doresti de la cel de langa tine. Ei bine, acela poate aparea de nenumarate ori iluzoriu. Sub o serie de forme si nenumarate fete si personalitati. Nu aceste aspecte te vor interesa, dimpotriva... vei vedea ca toti se incadreaza intr-un sablon ales de tine. De ce nu va merge? Simplu: ca si un catel batut si brutalizat din pruncie, vei reactiona placandu-ti corpul intr-o parte, tinandu-ti respiratia si asteptand lovitura de gratie la orice gest de tandrete. Poate vei si musca doar pentru a contracara o posibila lovitura. Majoritatea admiratorilor si adoratorilor tai vor suporta o muscatura din partea ta. Dar mai sunt si aceia care te simt empatic, detin cunoasterea intuitiva si instinctiva de a imblanzi salbaticiunile. Multi din ei nici nu-si realizeaza talentele, iar cativa profita de ele cateodata in mod constient.
Indiferent ca vei reprezenta un trofeu sau o eroare pentru ei, vei fi intotdeauna o catelusa adorabila, buna de mangaiat in trecere pe drumul lor, doar pentru ca te aflai in calea lor, aveau catva timp de aruncat pe un gest de afectivitate si tandrete aruncat si el la randul lui spre tine din purul egoism de a-si recunoaste inca odata asa zisa umanitate din ei: aceea de a fi placut impresionati si atinsi pana in corzile cele mai adanci ale sufletului lor de un biet catel lesinat pe o margine de drum, lihnit, infrigurat si fara de stapan si iubire. Pentru astfel de oameni, o mangaiere in treacat este suficienta. Vor considera ca ti-au facut un bine prin simplul lor gest de afectiune. Dar gresesc major. Astfel de catei prefera singuratatea salbatica in locul unui fugar „vai, ce adorabil eeee!”. Astfel de catei prefera un camin stabil, stiind sa aprecieze nesfarsit stapanul ce se va incumeta sa ii adopte. Dar nu, niciodata nu vor prefera o mana neutra in esenta, care ii lovi si ea, prin mangaieri insa, cu indiferenta rece si taioasa a pasilor ce se indeparteaza ulterior de ei.
Pe o nota mai ironica acum, presupun ca toate suntem niste bitches. De ce am avea vreodata naivitatea copilaroasa sa mai speram in vreun barbat non-pig? De ce ne-am mai obosi cautand un uman, si nu un om? Un cavaler, un mizantrop neinteles si el, la fel ca noi de catre societate? Un individ cu pareri despre absolut orice, cu care poti discuta pana la cele mai mici ore ale diminetii fara a simti un strop de oboseala? Un barbat adevarat, adica un barbat cu principii, caracter, cu demnitate si onoare mai presus de orice, chiar si mai presus de o marime a penisului sau o marca a masinii pe care o conduce? Pai, nu prea mai o facem, majoritatea dintre noi. Ne-am complacut de o vreme buna in stereotipia de „curva” pentru ca era mai usor astfel. Ne-a convenit mai degraba sa luptam cu arme josnice pentru suprematia asupra barbatului, apeland la „calcaiele” sale slabe, lovind prin contur si forme, machiaj si culoare de par in instinctul sau de bruta sexuala. Majoritatea din noi s-a multumit doar cu atat, fara a dori sa mai exploateze si alte calitati. Si ne-am vandut. Si cat de ieftin! Pentru un Mercedes, pentru un statut social sau o promovare, pentru o vila in Sinaia sau un cont grasut intr-o oarecare banca fata de care nu vom avea vreo certitudine de posesie vreodata. Iar cele dintre noi care inca spera cu ochi de copil, spera in van.
Acele iluzii efemere incarnate in barbatul-perfect, cei imblanzitori, acele fiinte masculine ce dau impresia eronata a fi capabili de mai mult, se afla si ei intotdeauna la o cotitura de drumuri, implicit. Si ei au de facut o alegere: a adopta sau nu; a iubi cainii sau a-i intelege. Presupun ca nu ii poti condamna. La urma urmelor, cati oameni pe aceasta lume ar adopta o javra, un maidanez fara acte, cu dumnezeu stie cati pureci? Poate chiar si voi, cititorilor/lor, ati preferat un caine de rasa, cumparat dintr-un mall. De ce i-ati condamna tocmai pe ei? Stim careva din noi cati caini maidanezi mor anual pe strazile gri si ude ale orasului poleit cu nea? Ne pasa intr-atat incat sa accesam pe internet vreo statistica imediat dupa ce vom citi aceasta fraza? Filtrul ratiune-pragmatism ne acceseaza constiinta in timp ce mangaiem doi ochi tristi: „Cainii au pureci. Trebuiesc plimbati frecvent. Sunt o investitie in plus la buget. Ulterior, te indragostesti de ei si iti mor cand ti-e lumea mai draga, avand o durata de viata mai redusa decat a ta. Iti vor roade papucii. Iar mogaldeata asta din fata ta pe care o mangai cu o bucurie trecatoare mai are si vizibile probleme de adaptare”. Rezultatul nu poate fi mai simplu: Abandonul. Traiasca ratiunea in detrimentul umanismului. Traiasca instinctul: de conservare, sexual, de aparare, ce mai conteaza? Traisca! De trei ori Ura!
Spleenul nu poate trai si el o vesnicie. Uite asa, din cand in cand, politica de doi lei a Romaniei ce apasa orice muritor de rand, crimele si violurile de babe de la stirile Pro TV si chiar si artagosul tau de sef, toate-toate se evapora in neantul unei noi emotii - pasiunea: de viata, de iubire, de vise si visuri, de natura, de discutii, de zambet si lumina! Pasiunea de pasiune, de fapt!
Mergi pe strada si plutesti. Zambesti ca un nebun si lumea se uita chioras la tine. Si nu te deranjeaza. Tu stii de ce. Si doar cei care iti pot zambi inapoi pot intelege. Si e superb. Si te simti incredibil.
Sa iti poata auzi urechile in viata asta "Tu esti motivul pentru care sunt fericit" sau "nu am mai fost atat de impacat si fericit niciodata in viata asta ca acum"... e o viata pe care stii ca a meritat sa o traiesti cu toate bune si rele pentru a ajunge aici, in punctul asta in care cineva chiar... are nevoie de tine pentru ca tu esti tu si nimeni altcineva. Pentru ca tu esti balansul.
Iti iubeste sufletul.Poate ca nu te iubeste inca, si... chiar de simte asta, poate confunda usor un suflet gol cu unul imbracat in temperament si personalitate. Insa ce poate fi mai frumos de atat? Ce poate fi mai inaltator decat oglindirea ta in ochii celuilalt, in culoriile irisilor sai si in luciul si sclipirea de satin a freamatului sau pentru tine?
Do you know how it feels like to know all your features without being able to touch you? Or not to quit smoking because I'm waiting for the moment we'd share a cigarette together along with some wine and a hug? How every guy that wants me sickens me because he's not you? Have you ever sacrificed your last moments before you fell asleep to think of me or spent the first thoughts of a fresh morning wondering how I've slept? Have you thought of moving to another time or place out of love? Do you ever feel you'd breathe in vain if I'd die tomorrow? Or do you feel anxious if you ever get to spend more than two days without hearing from me? Am I the first person you call when you're happy or when you're sad? Am I the last person you'd ever want to hurt? Did you ever fantasize about our future together? Did you ever wonder how it would be like? How our kids would look like? How we'd look like together when we're grey and old? How my hair would feel on your skin? How your fingers would feel as they would be touching my face? And how your lips would feel on mine? Have you ever wondered how my shoulders smell like in the summer? Or how I like to drink my coffee in the morning? Ever thought your life is cursed with impossible desires?
As faith would have it... I did. So many times I did. And I still do. But I'm still addicted to you.
tul pe jumatate plin (sau gol?) si va pleca. Unde? Unde apartine. Oriunde, dar nu in bratele lui… Umbra lui sobra pare ca s-a claustrat de mult acolo, refuzand culoarea, asteptand sa se stearga in neantul amintirilor a ce putea sa fie, a ce nu a fost. A ce nu e… inca?
