Caini si javre umane

Se intampla cateodata sa pici victima unei iluzii frumoase. Despartirile dure si reci tind sa te slabeasca emotional. Vrei sa fii iubita, sa fii apreciata. Dar in mod paradoxal, vei vedea – nu poti accepta admiratia oricui. Stii deja ce cauti, despartirile repetate ti-au creat acest beneficiu, acela al standardelor conturate perfect fata de ce iti doresti de la cel de langa tine. Ei bine, acela poate aparea de nenumarate ori iluzoriu. Sub o serie de forme si nenumarate fete si personalitati. Nu aceste aspecte te vor interesa, dimpotriva... vei vedea ca toti se incadreaza intr-un sablon ales de tine. De ce nu va merge? Simplu: ca si un catel batut si brutalizat din pruncie, vei reactiona placandu-ti corpul intr-o parte, tinandu-ti respiratia si asteptand lovitura de gratie la orice gest de tandrete. Poate vei si musca doar pentru a contracara o posibila lovitura. Majoritatea admiratorilor si adoratorilor tai vor suporta o muscatura din partea ta. Dar mai sunt si aceia care te simt empatic, detin cunoasterea intuitiva si instinctiva de a imblanzi salbaticiunile. Multi din ei nici nu-si realizeaza talentele, iar cativa profita de ele cateodata in mod constient.

Indiferent ca vei reprezenta un trofeu sau o eroare pentru ei, vei fi intotdeauna o catelusa adorabila, buna de mangaiat in trecere pe drumul lor, doar pentru ca te aflai in calea lor, aveau catva timp de aruncat pe un gest de afectivitate si tandrete aruncat si el la randul lui spre tine din purul egoism de a-si recunoaste inca odata asa zisa umanitate din ei: aceea de a fi placut impresionati si atinsi pana in corzile cele mai adanci ale sufletului lor de un biet catel lesinat pe o margine de drum, lihnit, infrigurat si fara de stapan si iubire. Pentru astfel de oameni, o mangaiere in treacat este suficienta. Vor considera ca ti-au facut un bine prin simplul lor gest de afectiune. Dar gresesc major. Astfel de catei prefera singuratatea salbatica in locul unui fugar „vai, ce adorabil eeee!”. Astfel de catei prefera un camin stabil, stiind sa aprecieze nesfarsit stapanul ce se va incumeta sa ii adopte. Dar nu, niciodata nu vor prefera o mana neutra in esenta, care ii lovi si ea, prin mangaieri insa, cu indiferenta rece si taioasa a pasilor ce se indeparteaza ulterior de ei.

Pe o nota mai ironica acum, presupun ca toate suntem niste bitches. De ce am avea vreodata naivitatea copilaroasa sa mai speram in vreun barbat non-pig? De ce ne-am mai obosi cautand un uman, si nu un om? Un cavaler, un mizantrop neinteles si el, la fel ca noi de catre societate? Un individ cu pareri despre absolut orice, cu care poti discuta pana la cele mai mici ore ale diminetii fara a simti un strop de oboseala? Un barbat adevarat, adica un barbat cu principii, caracter, cu demnitate si onoare mai presus de orice, chiar si mai presus de o marime a penisului sau o marca a masinii pe care o conduce? Pai, nu prea mai o facem, majoritatea dintre noi. Ne-am complacut de o vreme buna in stereotipia de „curva” pentru ca era mai usor astfel. Ne-a convenit mai degraba sa luptam cu arme josnice pentru suprematia asupra barbatului, apeland la „calcaiele” sale slabe, lovind prin contur si forme, machiaj si culoare de par in instinctul sau de bruta sexuala. Majoritatea din noi s-a multumit doar cu atat, fara a dori sa mai exploateze si alte calitati. Si ne-am vandut. Si cat de ieftin! Pentru un Mercedes, pentru un statut social sau o promovare, pentru o vila in Sinaia sau un cont grasut intr-o oarecare banca fata de care nu vom avea vreo certitudine de posesie vreodata. Iar cele dintre noi care inca spera cu ochi de copil, spera in van.

Acele iluzii efemere incarnate in barbatul-perfect, cei imblanzitori, acele fiinte masculine ce dau impresia eronata a fi capabili de mai mult, se afla si ei intotdeauna la o cotitura de drumuri, implicit. Si ei au de facut o alegere: a adopta sau nu; a iubi cainii sau a-i intelege. Presupun ca nu ii poti condamna. La urma urmelor, cati oameni pe aceasta lume ar adopta o javra, un maidanez fara acte, cu dumnezeu stie cati pureci? Poate chiar si voi, cititorilor/lor, ati preferat un caine de rasa, cumparat dintr-un mall. De ce i-ati condamna tocmai pe ei? Stim careva din noi cati caini maidanezi mor anual pe strazile gri si ude ale orasului poleit cu nea? Ne pasa intr-atat incat sa accesam pe internet vreo statistica imediat dupa ce vom citi aceasta fraza? Filtrul ratiune-pragmatism ne acceseaza constiinta in timp ce mangaiem doi ochi tristi: „Cainii au pureci. Trebuiesc plimbati frecvent. Sunt o investitie in plus la buget. Ulterior, te indragostesti de ei si iti mor cand ti-e lumea mai draga, avand o durata de viata mai redusa decat a ta. Iti vor roade papucii. Iar mogaldeata asta din fata ta pe care o mangai cu o bucurie trecatoare mai are si vizibile probleme de adaptare”. Rezultatul nu poate fi mai simplu: Abandonul. Traiasca ratiunea in detrimentul umanismului. Traiasca instinctul: de conservare, sexual, de aparare, ce mai conteaza? Traisca! De trei ori Ura!