A fi sau a nu fi workoholic

Ce inseamna practic sa fii un om de cariera? Sa muncesti ca un sclav odata ce te-a anuntat branch managerul pentru candidatura la nu stiu ce post pompos, sa muncesti ca un sclav pe bani buni care iti ajung la sfarsit de luna si pentru investitii intr-o masea, masina sau excursie? Sau sa muncesti ca sclavul (.)?
Stiam de cand eram mica. O simteam in sange. Dorinta de a ma propulsa si distanta ca nivel de turma, de restul, de mediocritate. Asa a fost prin scoala, asa a fost si la lucru... Dar aici... cu toate schimbarile, cu tot mediul asta care ar cere prea mult spatiu pe "hartie" sa-l descriu, cu fisa postului in sine, cu responsabilitatile proportionate drepturilor si beneficiilor... parca nu. Si nu ma recunosc. Ma defineam ca fiind prima in linie pentru orice provocare, atata vreme cat imi placea ceea ce faceam. Dar aici nu-mi place. E haotic, fiecare rezolva cat, si ce poate sau place, in unele cazuri. Iar eu sunt calul de bataie. Eu imi iau toate pu...le... le... atunci cand ceva nu e bine, altii laurii. Eu muncesc pana la ora 21 de cand a plecat Nicu, altii pe vremea asta se fut.
Am fost la un interviu azi. Altul. Incerc sa-mi ridic sansele, dar stiu ca orice ora in care lipsesc de la lucru compenseaza cu doua lucrate acasa (internet connection-ul, switch-ul de pe pc pe laptop si FN+F-urile, si degetele mele de lemn ca nu degeaba imi spunea lumea "butter fingers")...
Am sa prind Craciunul aici. Probabil si o parte buna din anul care vine. Nu simt ca pornesc deloc cu dreptul in 2012. Dar hey... fara chestii nasoale nu stii sa apreciezi lucrurile bune. Trebuia sa dau de jobul asta ca sa apreciez cu adevarat fostul loc de munca. Daca inainte imi placea, acum ma doboara dorul de el.
Azi la fel ca in fiecare zi de vreo saptamana incoace am primit cam 106 mailuri pana la ora 18, fiecare cu o informatie ce trebuie tinuta minte pana maine, pana saptamana viitoare, pana - cat mai mult sau cu cerinte de rezolvare a unor probleme. Pe langa ale mele, mai trebuia sa-l ajut si pe colegul cu ale lui... Poate sunt subiectiva sau mi se pare, dar am impresia ca s-a invatat rau: orice presupune munca de jos mi-o da mie. "fa-mi te rog si asta si aia" bun, macar ma roaga. cred. parca. E un schimb cam nedrept. Eu ii cer informatii, el actiuni. E mai usor sa povestesti decat sa te opresti din lucru sa-i faci lui vreo factura. OK, are multe. Dar am si eu. Nu-mi place si pe cuvant - e prima oara cand ma vait de-un job. Am mai avut o perioada cand ma vaitam de sef, dar acum... e jobul. E plictisitor si mult de lins pe niste foi. Urasc foile!!! Prefer sa lucrez cu capul, decat cu mainile si picioarele, dar mai prefer sa si gandesc solutii in loc de a executa ordine legislative, normative si regulamentare ale unei tari in orice import sau export nenorocit fac. Da-o dracu! Inteleg ca e un regulament interior, inteleg ca ai o fisa a postului, inteleg ca ai legi pentru dobitoci care nu stiu sa conduca sau vor sa f... copii, dar si pentru o marfa? Ce pana mea poate sa faca atat de grav un palet incarcat de cutii cu piulite? Si urasc sa astept dupa altii! Ba dupa comisionarii vamali, ba dupa un raspuns de la client, ba dupa nu stiu ce coleg! Fraaaaaaaaateeeeee, cine dracu m-a facut pe mine angajata a unei firme care actioneaza ca imputernicit? Sunt oamenii chiar asa de lenesi sau idioti incat sa nu stie sa-si faca singuri un nenorocit de import? Da un telefon, primeste o informatie, descurca-te! De ce ne dai noua niste sute de euroi pentru a-ti rezolva tie treaba? Ah, debitez... ma duc sa dorm!

Pe drumuri, ratacita

Here I am. In drum spre casa. Am plecat de la Paltinis in urma cu jumatate de ora. Am trecut cu masina prin Sibiu si l-am lasat in urma. Nu ne-am oprit sa bem o cafea sau sa imi dau seama daca mai recunosc ceva din el dupa…. Peste 6 ani? Cum trece timpul! Aveam 19 ani si eram… alta. Atat de diferita fata de ce sunt acum. M-am bucurat nespus in momentul in care am aflat de petrecerea de Craciun la Paltinis. Speram sa vad macar fugitiv Sibiul din dorinta si speranta de a pune punctul intr-un sfarsit, dupa atattia ani de melancolii tacite. Dar scriind acum, dupa doar 30 de km de cand am iesit din acest oras ma confrunt cu o stare inexplicabila. Nu imi pot defini trairile, insa… Nimic din calmul pe care il asteptam ulterior experientei din week-end-ul asta nu se face prezent in sufletul meu. Poate ca tot ce simt acum e impacarea trista cu care stii ca trebuie sa te confrunti intr-un final. He’s gone. For good, forever. He was thus the most beautiful illusion that a man could’ve given me. Nu ar fi trebuit sa-mi fie suficient si indeajuns incat sa-mi pot multumi sortii ca am trait-o si pe asta? Si ce daca mi-a dat papucii? Ce daca s-a casatorit cu fosta lui pe care pretindea ca o lasase pentru mine? Ce daca azi are o fetita superba ce-i seamana si pe care mi-o doream ca fiind a mea? Mi-am adus aminte de discutiile noastre despre copii. Spunea ca isi dorea fetita. I s-a indeplinit visul. Imi spunea ca dorea sa o numeasca Yanna. Nu o cheama asa. Dar e la fel de superba! Un copil frumos. Ei, fiecare isi face viata dupa bunul plac, nu? Tot ce mai trebuie sa fac eu acum e sa-mi dau seama ce ar trebui sa fac cu viata mea fara el in ea… Am pierdut deja 6 ani asteptand un miracol… Poate ca ar fi vremea sa-mi recunosc infrangerea. El nu isi mai aminteste de mine, probabil, are o viata departe de amintirea mea, si nici macar nu stie ca a lasat urme asa de adanci in sufletul meu. Si ce daca il voi iubi cat voi trai, in secret si fara vreo dezlegare? Maine e luni, se inchide luna, am de inchis dosare, de facut borderouri, de rezolvat crize si dat telefoane. Deseara imi voi face datoria de prietena, iar apoi voi ajunge acasa pentru a ma imbata inca odata cu vin si vise lucide si aberant de imposibile.

Viata merge mai departe. Am terminat o facultate si-un master de atunci. Am luat un permis. M-am angajat la o groaza de firme, muncesc pe branci de aproape 5 ani si imi strang bani pentru o masina. Am incercat cu toata fiinta mea sa ma mai indragostesc odata si am descoperit ca nu pot. Am fost prin Germania de vreo 2 ori pana acum, am invatat limba si cultura. AM castigat si am pierdut oameni, prieteni, rude, iubiti. Viata merge inainte! 

Pe drumuri, ratacita

Scriu din Paulis. S-au intamplat multe de lunea asta pama duminica asta. Mi-a fost concediat seful, am preluat jumate din atributiile sale, am trecut prin cele mai blitzkrieg traininguri din viata mea si am lucrat la rezolvat de crize de import - am o marfa prin Constanta care pur si simplu nu vrea sa tranziteze spre Chisinau. Vorbesc limbi straine, oare? Sunt in camera de hotel, iar jos e petrecere de X-mas. Dupa 4 ore in care am dansat in continuu si am baut ca o vaca mulsa din alcoalele puse la bataie, am decis ca e momentul sa ma retrag inainte sa par penibila. Iata-ma deci aici... Doamne, rau e sa bei alcool! Nu pentru ca risti sa iti vomiti stomacul, nu pentru ca se misca lumea cu tine, si nici pentru ca nu te mai coordonata delooooc! Ci pentru ca toate frustrarile ies la suprafata. Ascult radio Gherilla - singurul eliberadio din tara (ador radio asta! il adoooohr! asc placebo momentan la el!) si ma uit in jur... am o graoza de oglinzi in camera de 4 flori - nu prea ok cand esti beat. Nu pentru ca risti sa te tai in ele, ci pentru ca risti sa te privesti cum nu ai mai facut-o de multa vreme. De data asta chiar nu te mai poti ascunde de reflectia hada din ele. Sunt debracata. Sunt acoperita de la bust in jos de celulita. Am textura lunii de pe cer. Am burta. Am un fund deformat! Am niste picioare cat niste stejari seculari si singurul lucru care imi pare acceptabil e fata. Dar si mutra mea e ravasita de alcool - deci nu azi. Azi sunt hada 100%. Singurul frumos la mine sunt trairile pur emotionale, profunde si melancolice. Habar nu am de ce sunt atat de trista acum si de ce niaba simt nevoia sa plang, dar lacrimez deja si ... si e atat de singur sa fii singur. David... David e... acelasi. Nu stiu daca voi reusi vreodata sa-l privesc diferit. Stiu ca incearca atat de mult, insa... pur si simplu e un om care nu ma va intelege vreodata. Si e ok. Nu trebuie s-o faca. Nu e nimeni obligat s-o faca. Mi-as dori insa sa pot fi atat de lucida si atunci cand sunt... lucida. Sa am atata sinceritate si fata de mine. Si fata de el. Dumnezeule, mai aveam putin si-mi sarutam un coleg de munca ieri. Nu stiu cat alcool aveam la bord, dar nici nu conteaza. Sa vrei sa saruti pe altcineva sau sa saruti pe altcineva in timp ca esti intr-o relatie, ba chiar mai mult... Nu asa am fost crescuta. Si pe masura ce iau in varsta si trec ani, pe masura ce bat acelasi pas pe acelasi loc in dimensiune emotionala... Stau sa ma gandesc serios daca oamenii mai sunt capabili de monogamie, de sentiment pur, de dorinta pura, de respectul la cel mai inalt nivel fata de persoana pe care o aleg drept aleasa. Sau poate e doar un sir de compromisuri si "actong like you give a damn". Si daca e astfel................ La ce sa mai raman asa? Ar trebi sa-mi fac de cap, mai ales acum cand sunt la inceputul sfarsitului caci, hai sa fim seriosi: cine te mai vrea la 45 de ani ? Cred ca am avut prea putin sex la viata mea. Prea putine orgasme si ooooh, mult prea putina afectiune si tandrete. Apreciere la orice nivel decat cel personal, dorinta la orice nivel fizic, dar nu spiritual. Dar cine te mai poate intelege in secolul asta? Nu sunt sigura ca ma inteleg eu pe mine insami.
Cred ca e momentul pentru somn la un serial.
Noapte buna, ciudati asemeni mie! Sa fie asta una dintre cele mai bune!

Bilantul 2011

Asta a fost un an greu. Mi se pare ca am pierdut mai multe decat am castigat. Trag linie:
- cei de la Procter&Gamble m-au lasat de izbeliste dupa terminarea contractului; e ciudat cum poti gasi in viata un job care te formeaza profesional si-ti confera o personalitate la locul de munca si in afara lui, pentru care ti-ai da realmente toti anii vietii si e ironic cand se intampla ca sentimentele sa nu fie impartasite.
- mi-am gasit un alt job care ma termina psihic prin plictiseala responsabilitatilor (sau mai degraba spus - lipsa lor) si desi e mai bine platit simt ca bat pasul pe loc in domeniul in care lucrez momentan, dar asta e. m-am impacat cu gandul ca voi mai ramane aici o perioada in mare parte pentru ca iarna nimeni nu migreaza si posturile puse la bataie sunt putine si sub liga competentelor mele.
- mi-am luat permisul de conducere si spre surprinderea mea nu m-am dat din loc de la orice situatie in care puteam sa conduc. din pacate, lumea ma trateaza ca pe un elefant intr-un magazin de cristale si simt o constanta frica din partea tuturor posesorilor de masina, de parca as fi o oligofrena la volan. e o stare care se reflectsa si care va contribui mai devreme sau mai tarziu la o alta criza existentiala. chiar voi ajunge sa imi spun la randu-mi ca sunt o oligofrena sau imi voi baga picioarele in toti si-mi voi lua odata masina aia???
- si ca tot eram la capitolul masina- proprietate personala... incerc, dar e al naibii de greu sa pun deoparte bani pentru motoscarta aia pe care s-o pot numi a mea; insa in contextul in care nu ma pot lasa de fumat si imprumut bani in toate partile, e mai greu. va trebui sa invat sa spun NU din cand in cand. si sa ma inchid in casa. luna noiembrie a fost o luna in care am lucrat pe gratis uitandu-ma inapoi: am avut nevoie de orice iesire in oras, de orice pretext de a socializa pentru a-mi reface stima de sine pe care altii au distrus-o atat de usor. nu stiu de ce la anii mei inca reflectez la vorbele aruncate in vant ale unor indivizi ce nu au vreun drept de apel la persoana mea.
- am renuntat la oameni. ca de obicei, tai si spanzur in relatiile interumane. am ajuns la concluzia ca in mod subconstient imi doresc sa traiesc intr-o carcera sociala. pe cat de mult am nevoie sa-mi exprim ideile definindu-ma social, pe atat de putin am nevoie de indivizi care sa nu ma inteleaga in momentele in care deschid gura, cu atat mai putin de altii care imi cauta punctele slabe pentru a lovi unde ma doare mai tare. tragi-comic e ca toti acesti oameni nu inteleg de ce te injunghie pe la spate. o fac fara sa realizeze actiunea in sine sau urmarile ei, o fac dintr-o prostie crunta, din lipsa unui algoritm aparte care sa le ofere acel grad de inteligenta in care sa poata gandi mai mult de o miscare in fata. viata e un sah constant, joc pe care unii nu doar ca nu il stapanesc, dar nu il cunosc; cu tupeu nesimtit insa, se pun sa dea lectii.
- am renuntat la perechea ideala pentru perechea reala. sunt la varsta in care am ajuns sa schimb concertele rock pentru concertele de muzica clasica, o varsta in care nu imi mai permite ceasul biologic sa visez la dragoste in luna lui marte, sub un cer de sticla pe care ploua cu globuri dolofane prin vreme. am o varsta in care ajung sa ma multumesc cu ce am si sa-mi multumesc ca am macar atat. am o varsta in care iubirea absoluta e pentru actorii de hollywood, preferand omul in carne si oase aflat langa mine, care imi cunoaste deja mimica fetei, gesturile si ticurile, care imi accepta toanele si-mi apreciaza putinele calitati ce mi-au ramas. si vreau sa cred ca le face pe toate mai inainte scrise pentru ca fara aceasta realitate nu as mai avea nimic in sufletul meu ciuruit de vreme si lacrimi acide.
- n-am primit inca inelul pe deget si nici actul social absolut nu l-am semnat. slabe sanse sa mi se intample prea curand si asta, desi am ajuns sa sufar in taina ca un caine pentru toate zilele de ovulatie pe care le pierd pentru ca tontul meu se sperie de orice schimbare majora a vietii lui ca de o apocalipsa. da, vreau sa imi petrec restul zilelor mele cu el. da, vreau sa fie tatal copilului meu. dar nu, nu am de gand sa concep un suflet stiind ca peste noua luni se va naste intr-o familie neoficiala. e un lucru stupid pentru unii poate, pentru mine insa e o normalitate. oamenii se iau, apoi fac copii si nu invers.

Per total, a fost un an in care am lucrat, in care mi-am luat concedii pentru a dormi mai mult dimineata si atat, in care am ramas mai mult sau mai putin demoralizata de cat de incet te misti inspre un plan sau vis atunci cand iti mai ramane vreunul in picioare de-a lungul timpului. Pana anul trecut, in fiecare decembrie faceam si lista cu planurile de viitor. Anul asta insa va fi primul an care va prezenta o exceptie de la regula de pana acum. Anul asta am sa renunt la lista si la planuri. Am sa renunt si la vise. Nu ma mai astept la nimic de bun augur sau la vreun semn care sa-mi marcheze progresul. Mi-e teama ca voi ramane blocata pe acelasi job, pe aceasi situatie relationala, in aceasi casa traind cu parintii, fara masina si cu aceasi stare psihologica de impotenta sociala. Taica-meu ma condamna pentru ca aleg sa plutesc prin viata in loc sa-mi tin naibii fraiele in mana, dar asta am incercat sa fac pana acum. Am urmarit sa fiu prima in orice fac, sa demontrez cuiva ca sunt speciala pentru vreun motiv - oricare, iar intr-un final ajungem cu totii in acelasi loc de veci. De ce sa speri sau mai degraba... la ce sa mai speri in zilele noatre, in tara asta, facand parte din generatia mea? Urasc  situatiile in care trebuie sa faci fata unor monologuri tinute de cei in varsta care cu toata experienta lor de viata si-au trait tineretea in alta era... Ma intreb de multe ori daca ai mei ar mai fi ajuns aceasi oameni la varsta lor traind in regimul capitalist de la varsta de 3 ani.

In fine. Fara liste de planuri pentru anul viitor.

Round and round we go...

Ne-am impacat. Cum, de ce, cand si pentru ce nu stiu exact. Tot ce stiu e ca pentru o persoana pe care afirmi ca nu o iubesti, suferinta despartirii a fost destul de crunta. Sunt constienta ca nu e perfect, insa nici eu nu sunt. El insa m-a acceptat ca atare. Eu insa nu. Poate ca e momentul sa privesc relatia asta cu alti ochi. Poate e momentul sa ma privesc pe mine cu alti ochi. Si implicit pe el. Asa e omul, asa e viata... Iti doresti toata viata un lucru, iar cand in final il primesti realizezi ca parca ai fi vrut altceva. Nu cred ca exista vreun individ pe tot globul pamantesc care sa fie potrivit pentru mine. Eu am vrut caminul; familia in sanul careia sa ma simt protejata; locul meu de relaxare, oaza in care sa ma regasesc; omul numai bun de rolul de sot, care sa aduca casu-n casa, sa-mi duca gunoiul afara si sa mai spele ocazional o oala. Si le am - din prima zi cand am pasit in apartamentul lui m-am simtit relaxata, intr-un alt univers mic si confortabil, iar el e... sotul tipic in viitor: barbatul care nu intelege femeia, dar o iubeste, barbatul care nu stie sa-i spuna c-o iubeste, dar o pretuieste prin lucrurile marunte, barbatul care se vaita 10 minute inainte, in timp ce si 10 minute dupa ce a spalat o oala, dar stie ca ar face-o inca de 100 de ori daca ma multumeste. E barbatul care nu s-ar uita la o alta mai frumoasa sau slaba ca mine pentru ca e combinatia perfecta dintre rational si comod, realizand ca ce are acasa nu-i va mai oferi nimeni. Ma iubeste... lucru pe care il vezi doar cand stii ce sa observi la el. Il iubesc... lucru pe care l-am observat de abia in clipa in care nu mai era langa mine. Si cine naiba credea ca o relatia nu va da de greu niciodata? Nimeni nu-ti spune ce se intampla dupa acel "happily ever after". Asta o aflii ulterior.
Ma bucur...

Totem: Castorul

Se pare ca mi-e predestinat de timpul si spatiul in care m-am nascut. Altii sunt vulturi si lei, pradatori neinfricati care vaneaza in viata si castiga, care nu au inamici imediati pentru ca si-i ucid din fasa... Dar eu =)) eeeeeu... m-am nascut sub semnul Castorului. =))

Ioi, dulce ironie... nu te mai termini odata?! In altii??? Nu in mineee, nenoro...!!!

Sunt arhi-fututa si arhi-...nefututa in acelasi timp! Uite aici ce paradox faaaaain!

Cica oamenii al caror gardian e dintatul de castor sunt oameni muncitori, care traiesc pentru a servi - pe altii evident - si pentru a face cariera - muncind pentru altii evident!

Oamenii ghidati de acest totem sunt predestinati "by default" sa priveasca cum nenorocitul ala de fluviu le strica toata munca asudata, sa-si puna mana in sold uitandu-se stupefiati la forta apei si ravagiile pe care le face si sa zica "Ei na, fas! Hai sa ne apucam sa mai construim un baraaaaaj! Yeeeeey!" Are you fucking kidding me???!!! Si fluieri facand asta, sau cum?! Adicatelea... Vine in puii mei ditamai musonu' si-ti distruge cu toata forta acvatica cacatu' ala de baraj natural si tu a doua zi te apuci sa reconstruiesti totul de la zero in EXACT aceasi locatie fluierand si sperand la zile mai bune?!!! OMFG. Sunt efectiv stupefiata. Si consternata de cat de adevarata poate fi faza asta in ce ma priveste pe mine! Sunt de fapt chiar amuzata, given the circumstances of yesterday si ma mira ca ma mai pot amuza de ceva in viata asta. Cu cinism, ce-i drept, dar totusi! Am zambit azi. Si-am disimulat optimismul nemarginit la modul cel mai serios posibil.

No, partea a doua in toata treaba asta e ca prin nenorocirea aia de baraj - damnare obsesiva a vietii tale - tu, ca si "om-castor" esti menit sa protejezi fauna si flora naturala de dincolo de el de posibile inundatii si nenorociri naturale, in caz in care printr-un miracol, chiar iti iese un baraj destul de bun. Practic, pentru o perioada mai lunga sau mai scurta protejezi prin actiunile tale pe altii. Cat de tare-i asta, ba, acvila zburatoare care omori soareci si te mandresti ca esti ze igal! Why don't you suck on that, king of the jungle living in a savannah?! nea-nea-nea-ne-nea-neeeeeaaaah! Fui, m-am tampit! :)

Ei bine... Ieri a fost drama, azi e umor. Ne pregatim cu sufletul ala ciuruit si resemnat de ziua de maine. Oare plang sau rad maine? Sa vad ce-i in meniu!

PS: 5 mai '86, ora 7:10. Timisoara. Care mai sunteti, bre, dintoshi? Hai sa construim baraje! :))

Inertie...

Doamne, cat poate sa doara! Nici Moartea nu se indura sa te ia atat de nemilos de pe lumea asta! De ce te raneste Viata? De ce te ranesc oamenii? Care e scopul ultim al itelor astora incurcate? Sa ajungi sa te indragostesti cu toata fiinta de o iluzie, de un om care nu exista si nu va exista niciodata... si sa realizezi mai apoi ca nu ai fost nimic altceva decat un cobai de experiment care a mers atat de prost! Sa=ti traiesti zilele din inertie... Sa fi intr-o relatie din inertie si apoi sa te desparti de el din inertie... Si-apoi sa regreti... Sa-ti dai seama ca esti un nimic... care nu are nimic. Tradata de proprii prieteni... "mana care hraneste... mana muscata!", tradand la randul meu un om vinovat doar de incapacitatea de a se deschide si de a avea incredere in oameni. Oare acum, dupa toate astea, va mai avea incredere in ei? Damaged... mai rau acum decat inainte... si acum, poate si irecuperabil... And i pulled the plug. On him, on myself, on so many! Ma simt ca un pacatos in fata unei biserici, incapabila sa-mi ridica capul din pamant, fara glas, napadita de lacrimi care bagu-mi-as p***! nu se mai opresc! De ce doare asa?! De ce trebuie sa retraiesc durerea aia nenorocita inca odata? Unde mi-e dumnezeul acum? Unde sunt zeii sa vada? Unde naiba sunt eu sa ma privesc si sa-mi pot trage doua palme?! Unde naiba e nenorocitul de sens in viata?! UNDEEEE?

Oaie printre lupi... si lume hada... groaznica... nenorocita, pavand drumul spre Iadul altora cu cele mai bune intentii! Ma cac in ele intentiile voastre, sa va inecati cu ele! Sa va inecati in ele! Nu am nevoie de niciun ajutor pe lumea asta, mi-e scarba de modul in care ajutati voi omul ranit, intorcandu-i cutitul in rana! Mi-e scarba de prieteni scrbavnici, mi-e scarba de rahatul asta de societate, mi-e scarba de tara asta, de neamul asta nenorocit, format doar din ipocriti si curve! lua-v-ar dracu pe toti! De ce nu muriti odata, sa pot fi lasata in pace?! Sa mor naibii si eu singura, dar impacata!

Cea mai frumoasa despartire

Atunci cand zici ca nu se poate mai rau... viata va gasi o modalitate sa-ti demonstreze ca ea are ultimul cuvant. Si te lasa chiar pe tine in rolul principal. Azi am fost spre exemplu, calaul de suflete. Am omorat doi oameni pe la 3 si inca unul pe la 8. Am gasit intr-un sfarsit puterea de a ma desparti de el. A fost... neasteptata reactia lui. Ma asteptam la orgolii, mandrie si multa ranchiuna. In schimb a fost brav si resemnat. Sa fie oare asta o calitate pe care am descoperit-o prea tarziu la el sau pura indiferenta mascata in afectiunea trista de a pirde un om de langa tine? Saruturile si imbratisarile lui de azi mi-au demonstrat ca undeva in strafundul sufletului sau ardea mocnit ceva. Timid si poate fadic, dar ardea. Stateam in masina si ma gandeam cat de amar poate fi totul. De nu as fi facut-o as fi iesit din masina regratandu-mi lasitatea, acum ca am facut-o nu ma pot gandi de cat la faptul ca a fost bine intentionat, chiar de nu a aratat-o niciodata. E doar incapabil sa iubeasca. E doar un baietel sechelat de retardul emotional - o greutate pe care o va cara pe umeri toata viata. Pot empatiza cu el si poate de asta imi curg lacrimile siroiae pe fata, oftand ca un caine batran ce asteapta sa moara. Oare chiar vom ramane prieteni? Cine stie... Nici nu vreau sa ma gandesc la asta acum. Ma gandesc doar ca maine e vineri si ma bucur din inertia cu care te bucuri ca e week-end, chiar daca nu prea intelegi de ce. Nu am planuri in week-end-ul asta. Poate doar sa ma duc la teatru cum planuisem inainte ca viata mea sa se schimbe cu 180 de grade.

Sunt in mod oficial singura pe lume. Si ma simt... amortita. Cred ca inca nu-mi constientizez situatia. Probabil ca imi va mai lua ceva timp sa-mi dau seama ca am pus tot trecutul deoparte si am ramas cu prezentul pe care mi-as dori din suflet sa-l pot renega acum.

Da, a fost cea mai frumoasa despartire si va fi cea mai jalnica noapte ce-i urmeaza.

* Nota: de ce intampla toate relele inainte de Craciun?

Sunt muta. Azi am rostit ultimul cuvant. Am mimat ultimul sunet. De acum incepe tacerea. Sunt in mod oficial singura pe lume. Am plans cum n-am mai plans decat odata, demult, cand un tren ma ducea departe de el pentru totdeauna si nu se mai oprea. Am plans asa numai odata cand il pierdusem si credeam ca a fost singurul barbat al vietii mele. Acum stiu. A fost intr-adevar singurul. Singurul capabil sa ma vada asa cum imi doream, ochii mei il vedea zeu, iar cand il sarutam, sarutam ambrozie. Am asteptat rabdatoare si cu sperante mocnite si ascunse sa gasesc ceva macar asemanator lui si... si nu. Si-a fost un NU clar, raspicat si strigat din strafundul ironiei pe care ti-o poate servi cu rautate viata si prietenii "adevarati" in cardasie. Trebuie sa recunosc, nu ma asteptam. Am fost atat de oarba incat sa am incredere in ultimul prieten ramas in viata mea pana la portile Iadului si-napoi. Mi-am pus sufletul pe tava si mi-am jertfit ultimul an si jumatate pentru binele altuia pe care l-am pus mai presus decat al meu. Rasplata... sau revansa? Nici nu mai conteaza, cuvantul e acelasi: tradare. Azi am pierdut doi oameni, nu unul. Atat ca cu unul din ei s-a dus si ultima zvacnire de speranta fata de rasa umana si de barbati. Focul e stins. Si sangerez din toate gaurile ciurului astuia de inima, hoitului astuia de suflet de ma intreb cum naiba de nu ma pravalesc aici, cu capul pe taste si fara de puls! Tot ce-ai cunoscut pana azi a murit. Ia-ti adio. Si ramai cu fantezia ta nenorocita!

"-Dumnezeu sa te ierte, ii zise Vitoria." - Baltagul

Ironie dulce, servita calda

Ei bine, da! Uite rostul vietii! Omul moare precum traieste si viceversa fara putintel din "dulcele" vietii din cand in cand, presarat peste situatii care mai de care, nevoie mare!

Iata un fapt. In viata mea am ales doi oameni drept parteneri (am fost mai pretentioasa ca un lup alfa, ce coada mea sura!) din care unul m-a luat peste picior in mod sincer, brutal si abrupt, inainte sa pot sa spun "cuplu" la o simpla bere amicala, iar celalalt ... hai s-o spun doar asa: fostul meu logodnic m-a inselat cu fosta lui iubita cu care ulterior s-a casatorit doar pentru a face o fetita superba cu actuala... ahm... concubina? Un al treilea m-a ales pe mine. Iubire imposibila, pastrata in secret chiar si fata de prieteni si parinti. Era si normal si logic sa actionezi in acest fel cand iubesti un om care stii de la bun inceput ca nu te va lua de nevasta. Dar... a fost un fel de iubire. Una poate mai inexplicabila logicii mele decat au fost celelalte.

Dupa peste un sfert de veac de trai si 3 esecuri emotionale lamentabile in care.. hai sa admitem, te bagi singur ca nu te obliga nimeni, ajungi sa suflii si-n iaurt din inertie si reflex. Reflexul meu e sa compar astfel orice persoana cu ze ultimate heart-resurrecting-and-love-accomplishing relatie, cu ze ultimate type of man i'd give my life to be with, cherrish, adore, love.

Din pacate... rasa masculina nu a invatat sa fie pe placul femeilor, si nici femeile pe placul rasei masculine. Drept si prin urmare, ajungem sa ne impacam la un nivel cel putin subconstient cu soarta predestinata de a fi printr-o paralela idiomatica a feminismului, la fel ca sclavele ce ne-au precedat in secolele patriarhatului. Doar ca acum, ca pana niciodata, ne-am mai asumat asupra noastra si rolul de femei de cariera si puternice financiar (fas!), independente si lipsite de orice urma de rusine fata de o aventura de-o noapte, incercand sa le demonstram (in van!) Neandhertalilor ca si noi putem fute (cu ce?!) un barbat cand aplicam constiincioase in orice discoteca formularul pentru postul de "zdreanta" printr-o tinuta de trotuar. In mod paradoxal, noi cerem respect. Noi... ei, bine... in mod general si particular (si fie-mi cu iertare ca subliniez aici) - VOI!

Eu ma limitez la un chat timid pe site-urile de matrimoniale, terminand orice discutie dupa vreo maxim 5 minute din dezgustul unei conversatii care a inceput atat de frumos prin "buna" si s-a terminat atat de jignitor cu "la mine sau la tine?"

Serios... asta e tot ce ne ramane dupa o saptamana de lucru in care te surmenezi ca un sclav si putinul timp liber pe care il dormi? Discoteca si sex? Aberatii de week-end in blog? Grija de week-end pentru temele copilului? Sex in cuplu de sfarsit de saptamana? Curatenie? Mancare pentru primele zile din saptamana ce urmeaza? Ce s-a intamplat cu noi? Unde e viata? Pasiunea de a trai? Umorul? Rasetele? Drumetiile de munte la sfarsit de saptamana? Un film bun intr-un Cinema City doar pentru ca "de ce nu?"? O cina romantica sub clar de luna? O floare cumparata pentru ca ti-a facut cu ochiul? Carusel pe-un cos de cumparaturi in supermarket? Plimbari de mana printre frunzele toamnei? Castile in urechi si cale batuta pana te tine bateria playerului? Pornit motorul si hai-hui pe unde mergem azi?

Dar sunt cel mult singulara in gandire, iar cei ce sclipesc cateodata astfel se pierd prin alte peisaje, necunoscute mie sau nedorite de mine... sau eu... de ei?

Azi e la moda conformismul capitalist, trupul de fetita de 16 ani, discotecile bubuind a tuptzi-tuptzi si manelele. Azi e la moda sexul in detrimentul erotismului, casatoria in destrimentul casniciei si divortul in detrimentul comunicarii sincere. Sunt la moda moravurile tot timpul, dar azi si doar azi, la pret cu reducere ne putem cumpara cacalau retard emotional si ipocrizie universal folosibile.

Cred ca ne-am despartit. Am iesit din masina trantind portiera - recunosc, am facut-o cu rautate stiind ca tine la masina aia ca la ochii din cap. S-a terminat. Cateodata cred ca s-a terminat de dinainte sa fi inceput. Dar am sperat. In van, nu e genul care sa lase de la el, care sa inteleaga conceptul de femeie. Sunt ferm convinsa ca pentru el am fost un obiect de mobilier care pica bine in camera sa, in viata sa, ce odata cumparat e apreciat la nivel de zile... iar apoi, il lasi sa se aseze praful pe el. Il ignori pana te lovesti din greseala de el, apoi il muti un pas mai la stanga sau dreapta, il admiri si-ti vezi de treaba in continuare. Un cuplu? Fiecare cu viata sa: if we meet, how nice, if we don't - there's other times. Si daca vreodata ar fi sa se plictiseasca de el, il poate arunca sau da unui prieten. Intotdeauna iti poti cumpara alt obiect de feng shui daca vrei sa-ti remodelezi casa sau... viata. La ce folos sa accepti astfel de compromisuri cand esti constient ca singuratatea e mai dulce? La ce folos sa speri ca vreodata vei lua viata in ochii lui si ca poate cumva va reusi sa te vada si altfel? E retardat emotional si nu stiam asta cand l-am ales, dar o banuiam. Era prea rece, criptic, glacial si independent. Prea greu de descifrat. Credeam ca ma inseala in prima instanta. Apoi ... discutiile, lungi, prelungite, interminabile, fara vreo concluzie vreodata... Umorul lui in genul "te iau peste picior" doar pentru a ramane in defensiva. OI... nu e momentul acum. Am baut prea mult vin si tare frica mi-e sa nu raman fara gramatica datorita greutatii degetelor peste tastatura. Raman cu gustul amar din gura si ironia mea vesnica... servita calda.

Alta buburuza zboara...

Era o vreme cand eram slaba. Era o vreme cand nu mi se vedeau ridurile ochilor atat de... expresiv. Era o vreme cand eram... "buna" pe bune! Era o vreme cand eram mai vesela, mai satisfacuta de lume, mai impacata cu mine. Era o vreme cand eram altfel - tot eu, dar mai... mai buna. Si da, era o vreme cand si barbatii care ma resping azi erau mai tineri, mai nesechelati, mai romantici, mai atragatori, mai afectuosi. Dar degeaba o intorc, nu-i asa? Intr-un final, EU nu am scuze. Eu puteam fi la fel de frumoasa, la fel de vesela, la fel de plina de viata ca la 18 ani. EU trebuia sa fiu la fel de "buna", iar daca se putea... perfecta.

Pe vremuri cand o relatie nu pusca ii condamnam pe ei. Ce idioti sa lase asa o bucata: frumoasa, slaba, cu forme, cu talente in pat, cu haruri in bucatarie si bune maniere in societate! Puta, hai sictir, urmatorul! Dar imbatranesti... si te uiti in oglinda, iar pe zi ce trece realizezi ca te uratesti, sa devi mai morbid si mai cinic si ca incet-incet toti cunoscutii din jurul tau se casatoresc, au copii, se duc in concedii cu familia... iar tu... Tu ramai pe zi ce trece mai degradat si mai inchis in propria-ti carapace. Asta e povestea mea. Asta e si povestea lui. Ironia face ca trecand prin aceleasi drame sa nu reusim sa ne salvam reciproc. Drama e ca nu vom reusi niciodata sa ne salvam pe noi insine. Ramanem amandoi pe zi ce trece din ce in ce mai degradati, mai posomorati si mai cinici, dar... nu impreuna.

Diferenta dintre el si mine e ca eu inca mai sper cu disperare, pe cand el s-a impacat cu gandul ca va muri singur si singuratic. As vrea ca in acest context sa ma pot multumi cu statutul de "anexa" insa... cum spuneam, inca sper cu disperare ca pot fi mai mult. Intr-un final, femeia ar trebui sa fie totul sau nimic pentru un barbat. Decat anexa-de-weekend mai bine nimic!

Miss Alone-not-lonely

Curatenie printre hartoage. Mari descoperiri:

21.11.08

"She gets dragged out of the house by the few so called friends she has. They probably mostly hate her. They only love her for the altruistic soul she's always had for them - easier to take advantage of people like her. In return they drag her out of her shell so she could have fun. So she lets them. And she's out. Drinking a cup of coffee before the big gathering. She came early. She always does, hates being late. It helps to get her senses together, put on a mask, be fun, be the heart and soul of the party. It's a dirty job, but she has to do it. She needs to do it. She needs to practice her good acting skills. And she will be perfect. They'll think she had fun, they'll have fun. Everybody's gonna be happy. And then, when the alcohol is gone she'll wake up the next day only to find out that role-playing does not change you into the character you've performed. Why am I here?... Coffee tastes like shit!"

plm, ultima fraza face toti banii =)) se pare ca aveam umor (negru) si cand eram depresiva...

Lorry

Curatenie printre hartoage. Mari descoperiri:

"Catre Lorry:

Mi-e dor de tine asa cum cateodata ti-e dor de un prieten raposat. Iti jelesc prezenta in viata mea precum iarna isi deplange vara. Paradoxal, mi-a fost dat sa-ti cunosc sufletul inainte de toate. Probabil ca esti o fiinta foarte enervanta si plina de ticuri. Un mar cu tumori ca si noi. Un sfant doar prin nume. Si foarte probabil e ca in acest context sunt libera sa zbor printre probabilitati caci te cunosc prea bine doar in abstract. Situatia concreta ma depaseste precum si tu o faci din nou si din nou."

***

Si tot din colectie...

"Catre Lorry:

Privesc viata ca pe un esec gravitational al chimio-fizicii in care contextul existentei a doua celule impreunate ne apropie mai repede, inevitabil de moarte; dar in toata aceasta eroare existentiala scanteia ce poate prinde culori in conturul vietii este Destinul. O intrepatrundere de panze de paianjeni, de fire pe care le cream, intindem, tragem si distrugem prin propriul nostru liber-arbitru: Destinul.

Te-am intalnit astfel. Si te pierd astfel. Si desi si aceasta este o eroare existentiala de care voi fi sigura intreaga viata pana la moarte, curcubeul pe care mi-l lasi in urma e El: sansa pe care am luat-o in batjocura cu el si care m-a dus spre a-l iubi, pierzand totodata speranta in tine. Nu mai sper ca existi, ca esti... Nu mai pot sa te simt empatic sau sa te cunosc abstract. Mi-am impus sa te astept intr-un timp si spatiu dilatat, in iubirea - am descoperit - e un viscol ce zdruncina relativitatea acestora propulsandu-te in concretul zilei de azi si spatiul propriului trup ce razbate prin rasuflul si bataia regulata a inimii.

Daca itele noastre sunt oamenii nostrii intalniti peste tot in viata, sa fie oare posibil ca tu, Destin cu chip de om, sa ma fi ghidat spre el in mod deliberat si totodata (ne)stiut de tine?

Permite-mi sa-mi iau ramas-bun de la tine printre lacrimile in culori-curcubeu ce curg din mine. Si sa-ti multumesc. Adio, Lorry!"

E cel putin ciudat cum rezoneaza unele randuri scrise parca in alta viata. E si mai ciudat cum iti rezoneaza in urechi numele unor persoane care candva reprezentau totul. Ce mult inseamna sentimentul cand scrii! De-as fi scris o carte atunci, de talentul mi-ar fi fost apreciat la profunzimea sentimentului, acum as fi fost mai bogata decat Gates. :)

Relatia "de dragul relatiei"

Cu siguranta am avut-o cu totii, macar una, pana acum in viata: relatia pe care o ai "de dragul relatiei"; in alte cuvinte, prietenul sau prietena cu care te intalnesti pentru ca asa te-ai obisnuit, e comod, trebuie, samd. Iubitul sau iubita cu care ti-o tragi pentru ca te-ai obisnuit, e comod, trebuie, samd. Si multi dintre noi facem greseala de a ramane in astfel de relatii pe care nu ne aducem aminte de ce le-am inceput sau de ce si cand s-au irosit de fapt doar pentru ca ne-am obisnuit, e comod, trebuie, samd.

Sfatul meu pentru mine si pentru voi e: stop. Am trecut prin destule rahaturi si experiente pana acum sa pot afirma cu mana pe suflet ca timpul e realmente pretios si ca unele relatii nu-l merita a fi irosit pe ele. Cred cu putere ca suntem sociali prin definitia noastra, insa am ajuns sa marsaluiesc pentru ideea de a mentine si pastra relatiile care merita cu adevarat. Este vorba de acele relatii din care castigi ceva mai mult decat niste informatii sociale de care poti afla si de la radio sau niste barfe legate de terti cunoscuti de care "at the end of the day" chiar nu-ti pasa. Oamenii au ajuns sa nu mai aiba standarde legate de prieteni si prietenii. Suntem atat de ocupati cu altele incat nu mai stim sa mentinem relatii putine si profunde, ci multe si superficiale. Parca ne imbatam cu ideea ca vreunul din multii cunoscuti chiar ne va ajuta cu un post sau cu o "shusta" candva, de parca nu am fi destul de buni pentru orice batalie cu viata, dar suntem!

Romanii sunt plini de vorbe de duh, iar una din ele suna asa: decat inconjurat de 100 de prieteni falsi, mai bine legat de unul adevarat.

Am decis de ceva vreme sa-mi traiesc viata conform standardelor MELE, si nu ale societatii, drept pentru care de vreo doi ani am "sacrificat" lucruri dragi si principii vechi, am pierdut oameni si asa-zisi prieteni. Katze, John, Sab, Alice. In doi ani. Oameni foarte ok per total, oameni... doar oameni. Prieteni... nu stiu. Presupun ca prietenii ti-i alegi pentru niste motive clare, sub niste standarde clare. Unii ii aleg pentru ca asculta acelasi gen de muzica, eu ii alegeam pentru ca pareau sa aiba caracter; nu ca EU una as fi impecabila - cred totusi ca ia ceva caracter sa recunosti ca nu ai cea mai tare esenta de caracter si ca mai trebuie sa lucrezi la ea. Insa pretentiile intr-o relatie de prietenie trebuie sa gaseasca un numitor comun, iar atunci cand acest numitor comun devine nenegociabil lucrurile scapa incet si sigur de sub control. Astfel, iau nastere relatiile de dragul relatiilor.

Nu cred ca prietenia adevarata necesita prezenta fizica si programata a prietenului adevarat, nu cred ca prietenia adevarata se construieste pe barfe si aceleasi preferinte muzicale, nu cred ca prietenia adevarata se cladeste pe beneficiul unuia in detrimentul celuilalt si cu siguranta nu cred ca prietenia adevarata inseamna sa uiti de ziua de nastere a celuilalt. Eu am uitat. Daca asta ma face lipsita de caracter, fie asa. Daca ma face lipsita de suflet, ocupata, nesimtita, retardata, fie toate asa. Cert e ca am uitat zile de nastere ale prietenilor. S-au suparat pe mine pentru asta, le-am spus ca am uitat, s-au suparat si mai tare, le-am explicat de ce: eu cand uit o zi de nastere, inseamna ca persoana aceea nu mi-e destul de apropiata incat sa o tin minte. In concluzie, nu o simt suficient de apropiata sa o pot numi prieten. Si oare e o crima? E o stare de fapt. E o relatie de dragul de a fi. La ce folos sa mai fie, atunci?

Hai sa fim seriosi: oamenii se schimba. Cresc, absolvesc scoli, se angajeaza, se casatoresc, fac copii, au nepoti, se pensioneaza si mor. Mi-as dori sincer ca pana la inmormantare sa nu uit ce e cu adevarat important, sa mentin relatiile cu adevarat importante, sa apreciez oamenii cu adevarat de apreciat, sa respect oamenii care o merita, iar cand voi ajunge in sicriu sa pot privi de undeva de sus un grup mic de haine cenusii care acopera doar cateva trupuri. Doar cateva trupuri care nu ma barfesc in timp ce popa tine slujba, care nu vin pentru mancare si bautura, care nu vin din obligatie. Un grup mic de oameni care ma deplang cu adevarat.

Catching up...

Dupa o perioada de timp in care nu-ti mai asterni gandurile si frustrarile pe foaie iti vine greu (si-ti vine rau, cateodata) sa-ti reamintesti, sa iti structurezi si sa-ti insiri viata cu talent si arta, de parca cineva chiar e interesat de floricele de popcorn ce-ti pocnesc prin minte.

Rezumatul, nu? A devenit un ritual...
1. m-am angajat, cum spuneam... la alta firma. mai mica, mai haotica, mai pe langa bussiness decat calare pe el. salariu mai mare, contract pe perioada determinata. fix in celalat fund al orasului, la o distanta de vreo 20 de km de usa casei mele, total alt domeniu de activitate. e deprimant sa le schimbi in cautarea unui job perfect de care ti-e dor dar care a murit realmente, fiind desfiintat. e deprimant sa trebuiasca sa lucrezi 8 ore jumatate si sa-ti mai petreci inca 3 ore pe drum, din dorinta de a nu-ti da 4-5 milioane din salariul lunar pe alimentarea cu banzina.
2. ... si ca tot veni vorba de alimentari cu benzina - am luat carnetul. da, primul examen al vietii la care am picat cu gratie suprema (la sala) si dupa care mi-au trebuit 8 luni sa-mi revin sa give it another shot. luckily it worked. Azi tocmai mi-a ajuns prin curier. Mica mea diploma... :">
3. Got boyfriend. Neah.. nu, azi nu. chiar nu vreau acum sa ma bag in monologul despre relatia perfecta plina de viermi.

Hey... au trecut 2 luni doar. Nici Roma nu a fost construita in 2 luni.

It sucks

Wish i could say it doesn't suck, but it does.

I thought that if you get to naturally and comfortably slip from one job to the next, the difference won't be so obvious; a job's a job, right? You go to work, you get paid. But it's not so simple or objective, is it? Everything's subjective, everything's more complex... I feel like i've downfell somehow. I feel like all my potential is going to waste. I don't like what i do not because it's new, not because it's necessarily boring, but because it's not what i did. I don't like the people there. Not because they're not nice, not because they're cold, but just for the fact that they can not compensate for the ones i've left behind. The place is cheaper, rudimentary, the whole work flows and system are rudimentary. I feel like i've been exploring only 10 percent of our Universe just to get dragged back on a filthy used-to-be-blue planet.

But hey, i' so much better paid.............

I thought that if you get to naturally and comfortably slip from one relationship to another, you won't notice all your memories crumble to the ground, dying one by one, leaving you emptied and dry and bitter. You fuck one guy, you've fucked them all, right? But love's not so simple and objective, is it? All i know now is that there used to be a time when I made love, when someone used to love me more than words or life itself, and in return, i fell in love with being in love.

But hey, 'least this guy can conceive a baby with me.............

What if you naturally and comfortably slip from one life to another through death? Would that make it simple and objective? Yes. It would. It so would. But not for them. They'll have to learn to live with that subjective pain, in that emtied shell of their being, while my body would rot in a coffin somewhere.

But hey, if i die how many people would actually notice............

So no... new jobs can't make up for old ones, new boyfriends can't make up for loved ones and new chapters can definetly not make up for old ones. You lose some, you learn some. And then you lose some more. Ain't it a bitch we get to be scholar life geniuses just before we die?

To what I've lost, i can only regretfully say:

Thank you for teaching me the meaning...

To what i've yet to gain:

What's the bloody use, mate?!!!

Death Cab for Cutie

Ma reindragostesc de formatia asta de fiecare data cand reascult orice cantec compus de ei. Compozitia asta e una din cele mai bune compozitii instrumentale progresive pe care le-am auzit: simpla, ambientala, profi. Cantecul... vampiric. :)
">

Cand trecutul face cunostinta cu prezentul

Am avut un soc ieri, am avut un soc si mai mare azi. Facebook-ul, tuca-l mama, e prietenul tuturor. Lumea se joaca pe facebook, chatuie pe facebook, reintalneste fosti colegi de scoala pe facebook. Si fosti prieteni...

Stiam deja ca dragostea mea prima m-a lasat pentru fosta lui prietena pentru a se casatori cu ea si a face un copil cu alta. Stiam ca majoritatea fostelor colege din scoala sau casatorit si-au facut copii. Dar tipul asta.... acest individ care, rascolindu-mi amintirile, nu-mi aduce niciun regret si nu m-a rascolit... tipul asta de acum ani buni are o fetita. si e un inger. e frumoasa foc. am reluat legatura scurt, atat pentru a fi la curent unul cu viata celuilalt, asa cum parasind un vechi loc de munca te mai intereseaza din atasamentul ce a mai ramas pentru acel job viata fostilor colegi: cine ce-a mai facut ce, cine a mai avansat, cine a plecat...

Socul meu se reduce la ceva mult mai abstract si concret in acelasi timp. Fetita. Nu pentru ca e a lui, nu pentru ca e o bomboana, nu pentru ca as fi vrut sa fie si a mea. Pentru ca... insumez in mine niste sentimente care ma rascolesc de fiecare data cand le vad copiii. Nu ma rascoleste casnicia lor sau familia pe care ei au fost in stare sa o formeze si eu nu. Ci copiii. Tanjesc si mi-e dor in acelasi timp, ca si cand as stii dintr-o alta viata oarca ce inseamna sa fi parinte, ce inseamna sa privesti niste ochi ce te iubesc neconditionat, ce inseamna sa te reinvie din morti zambetul acela inocent pe care tu, un simplu om ai fost in stare sa-l creezi.

Socul meu e realizarea faptului ca sunt pregatita sa fiu mama. Si vreau sa fiu mama. Si tanjesc la acel moment, acea clipa a inceputului statutului de a fi mama.

Ironia e ca nu am cu cine sa-l fac. A avea un prieten, un logodnic sau un sot nu-ti garanteaza acest aspect nici macar in teorie. Si ma rupe in doua constientizarea ca am nevoie clara de un barbat pentru a-l concepe, iar eu... eu am inceput sa urasc barbatii de peste un an de zile. Sansele mele oricum reduse au descrescut drastic. Poate ca unii dintre noi nu trebuie sa avem copii... nu stiu.

Copil razgaiat ce sunt!

Revelatie: oamenii sunt niste vesnici copii razgaiati.

La job: comportamente de gradinita - cine mananca in cantina cu cinem cine iese la tigara cu cine, cine pe cine barfeste, ce bisericute s-au mai destramat sau format. Pare ca indiferent cat de complicata e industria in care iti desfasori activitatea profesionala, esti singurul incompetent in a-ti desfasura munca cotidiana, pentru ca tu iti termini cel mai tarziu jobul, pe cand altii au timp berechet sa mai si barfeasca, sa mai traga cu ochiul si la tine pe monitor si nu in ultimul rand, sa scurme c***ul atunci cand chiar nu trebuie.

De suflet: comportament de adolescenti - dupa orice relatie, fie ea buna sau mai putin buna, de prietenie sau iubire, unul se va gasi intotdeauna sa dea replica acida care-ti creste tensiunea la 200, sa inchida telefonul in nas, sa gaseasca orice nod in orice papura de dragul resentimentului.

Cu parintii: comportamentul copilului vesnic. Indiferent ce varsta ai, niciodata nu vei reusi sa stai de povesti cu ai tai ca de la egal la egal; te vei simti intotdeauna incoltit de orice intrebare, replica sau parere, si nici ei nu te ajuta, luandu-si intotdeauna rolul de parinti supremi in lume.

Si ne mai intrebam de ce pierdem oameni, de ce ne inconjuram de altii de rahat, de ce pierdem joburi, timp si nervi aiurea, doar de dragul de a pierde ceva in viata, pentru a dramatiza totul apoi! Atunci cand nu suntem noi razgaiatii, se gasesc altii sa fie in locul nostru, atunci cand se gasesc altii sa fie maturi, dam noi cu bata-n balta oricarui succes. Murim singuri pe patul de moarte, regratandu-ne tineretea. Intr-un final, in lumea de azi e cam greu sa mai pastrezi ceva mai mult decat razgaierea din copilul din tine.

Urata si proasta, caut glont.

Anul asta se dovedeste a fi din ce in ce mai productiv. Nu doar ca am ramas fara job, dar dupa valurile de aplicatii si interviuri la care am fost, nimic n-a rasarit. Pe langa asta reteta mea de "loser" trebuia sa implice si pierderea celei mai dragi fiinte - impreuna sau straini pe strada - dar si reamintirea tuturor esecurilor de peste un an in absolut orice initiativa asupra propriei vieti pe care am luat-o: carnetul de conducere, greutatea, lipsa acuta a instinctului de supravietuire (inca am ganduri reale sinucigase) si de indragostire: as she put it, "YOU had just a crush that broke MY heart". Fie asa: sunt o scorpie fara de suflet sau viitor, intr-o lume prea anosta si groaznica sa merite viata in ea. Sunt o proasta, si-o urata. Caut glont.

Imi pare sincer rau ca traiesc. Se pare ca orice fac nu iese. Nimic nu rasare, nimic nu se leaga. Totul se reduce la un sir de zile fara sens si-o armata de suflete ranite. Pacat ca nu mai exista colt de rai pe pamant in care sa te retragi sa-ti traiesti singur amarul de viata cu o gaina si-un porc, pe un petec de padure. Mai degraba acolo, decat rpintre voi!