By the way, I'm pregnant!

 

Se zice ca o imagine face mai mult decat 1000 de cuvinte.

I hate Englad

I hate England. I hate the weather here; it always starts to rain whenever you have great plans in the outdoors. It's sunny only during the week-days when you're usually at work and if you're not, then you better schedule your holiday in another country because this English mate, Murphy, has one day decided, for no particular reason at all, to imply Murphy's Law. I hate the stuck up people here – no matter if they're bloody English or just pretending to be, they will all have this contagious microbe I think science now calls arrogance. This makes English people snobs and Indians (I'm sorry, I meant to say English Indians – no, wait… Ahm… brown skinned Englishmen) the most unprofessional I've ever had the unpleasant fluke to meet. Don't even get me started on the Arabs here! The only time you're going to see an Arab smile at you is when he's on the other side of the counter trying to sell you something. I hate their plastic food. In all the time I've been here I have understood that besides the complimentary breakfast of sausage & beans and perhaps porridge, the English lack originality in the kitchen. For them it was easier to just copy what they've seen in other cuisines or import those cuisines with their chefs' altogether. That's why you'll see an Indian restaurant on each street corner and a pizza place on each street. I wanted to order at the hotel restaurant, they gave me a menu to read so I read it: I had to choose between meat or veggie lasagna or chicken tikka masala (whatever that means). I asked for an English dish and the waitress looked at me funny. She said they don’t serve that in there. My god, I'm staying at an English hotel in bloody Birmingham and I'm served 10 types of English black tea each morning at the buffet between sausages and beans, but you don’t have anything sausagey or beany during dinner?! Noooo!!! Most people think of fish & chips as an original English dish. It's English alright, but it's not a dish. It's a snack or an appetizer, not a dish. It's the thing you eat with a beer when you're out of nuts. Silly me, thinking I might hit the jackpot with that! The fish is actually fish fingers and the chips are French fries. So not only was that a bit confusing, but it was also smaller than my stomach. And what's with the attitude towards foreigners altogether?! I mean – they practically invaded India, they fought with the Germans over South Africa and got kicked out of Japan for a while, but they're the ones complaining about too many foreigners invading their country. It's called karma, bitches! And why the hell are you complaining anyways?! Like I've seen any English people driving cabs since I've come here! Every time I need to take a cab to the office and back you'll see this Indian dude with a turban and a… "musky" smell arriving 20-30 min late to pick me up. (I swear, this people do not know the concept of punctuality!) Mostly I hate England because it’s not home.

Last chapter

I have looked deep inside me all of this time, trying to come up with a definitive answer of why it happened and why it happened like that, having this prerecorded idea that everything might as well happen for a reason, otherwise what's the purpose of living? I guess it was always more comfortable for the mind to find an answer for every situation that didn't exactly make sense to logic. I fell in love. It was the first time. And I was too young to look at this event with caution. I was young and naïve and very much in love. And then he dumped me like you dump garbage when the sack is full: no explanations or remorse or drama. One moment I had wings and I was flying, the next they were gone and I was crawling. I crawled in me, I crawled psychologically and I was unable to stop in doing so for a long time. Life passed, years and relationships went by and for the life of me, well enough distanced to look over the big picture, I still have no clue as to why the following irony unfolds: I have married and have stayed married for some years before we divorced and after all this time I still have more vivid memories of a long gone relationship than of a marriage that has only more recently died. I have no love for either of them, I well remember both of their faces, but I consider one to be karmic and the latter to be nothing but a confused decision that took me on a dead-end from which I had to resurface. I believe that karma is the crucial word here and if there is any complexity in this problem it's because I believe it to be. My current husband would say I over-think things and complicate them for the brain-tease I like so much. But I don't do it for the sport, I feel it in my guts and sometimes it resurfaces. I don’t want to be misunderstood: my husband is the best choice I've made in my life and the child I'm bearing is the ultimate proof of this. Nonetheless, there are people that cross our paths that we forget very soon after and don’t remember until we run into them or hear of their fate through other long lost common acquaintances and there are the others; the others may cross your path for merely an instance and leave deep altering sings on it. Some are good, others are not so good. Ultimately, there are some very bad scars there as well. I'm still trying to figure out which is which and even though most of the pieces of the puzzle have been found and placed where they belong there is this one piece that's missing and it messes up my whole vision. I'm thinking of this now because a lot has happened lately. Ever since my divorce things have spiraled out of control and I went along with it hoping that everything would finally fall into place and so it seems: I've met my current husband the very day I've divorced my last one, we've fallen in love and remained very much so with one minor change in perspective – we have a baby on the way. Maybe this is why I feel this urge to put everything into its place, even things I haven’t pondered upon in a long time. All I can think of is that if there really is karma, all those kicks in my ass were for a very good reason and that's so I could move forward, even when I didn't want to. Eventually, all my life's choices have led me here and my first adventure with love has taught me nothing more than just to know the feeling, to know what it is and what I'm looking for from men and life. This was my last chapter to close and I have done it now with truly no regrets. I always thought I would see him again sometime, somehow, for the sake of a good novel if nothing else. But it hasn’t happened and I don’t expect it to ever happen again. And that is fine. And I am liberated, contempt and happy.

Vine, vine primavara!

Ei, vine primavara! De abia astept sa vad niste floricele pe campii si niste pasarele ciripind pentru ca a fost o iarna tare lunga... Si grea. Mai alea profesional. Momentan sunt in VIB pentru ultima delegatie pe iarna asta. Next stop: possibly USA, hopefully for no more than 2 weeks. Aaaanywho... Singurul motiv pentru care apuc sa mai dau cu subsemnata prin filele astea e ca am un ultim sfert de ora la lucru, destul de lejer, iar asta se intampla din ce in ce mai rar in ultima vreme. Astept cu sufletul la gura maririle de salarii din martie. Sunt destul de extenuata si deprimata cand vine vorba de corporatia asta si m-au dezamagit absolut in tot ce se poate numi "ordine si disciplina nemteasca". Dar e un job, nu-mi displace ce fac si cu toate miscarile de responsabilitati din DE in RO, inca rezist cu stoicism valurilor. Insa nu ar strica o marire de salariu. Dimpotriva, I welcome it pentru ca e singura influenta pozitiva din partea firmei asteia pe care as mai avea-o in ultima vreme. Cat despre timpul liber, putinul ramas... Andy si puzzle. Si jocuri pe PC. Si din martie, cica fitness si biliard. Oh, imi voi uri viata! Si pe el! Mai ales pe el, pentru ca m-a convins sa fac asta! Dar are dreptate, avem amandoi nevoie de putina miscare (mai mult eu decat el) pentru ca suntem anchilozati (mai mult eu decat el) si indopati (mai mult eu... nu, doar eu... :( evident, prin indopati ma refer mai degraba la "Daaaaaamn!" dar deh!). In plus, vine vara... Ar fi frumos sa pot purta si ceva haine de vara pe langa sacii de care ma tot folosesc sa-mi ascund shoncile. That's all for now. Back to the drawing board!

Bilanturi, bilanturi...

Uite ca trece si anul asta. M-am obisnuit sa fac bilanturi in fiecare sfarsit de an calendaristic. Nu stiu de ce, probabil mi-am dorit tot timpul sa am o idee clara despre ce am fost, ce sunt si ce as putea fi, tintind intotdeauna spre ce pot scoate mai bun din mine. Anul trecut pe vremea asta ma mai lega un contract de un strain langa care imi irosisem trei ani din viata. Eram mizerabila si imi pierdusem orice urma de speranta in ce ma privea viitorul. Stiam doar ca un puteam sa imbatranesc langa el. Eram somera, daca somera presupune sa nu iti primesti nici macar ajutorul de somaj de la stat. Cautam jobul de vis cat mai departe de transporturi pentru ca ajusesem sa la urasc. Ma uram eu pe mine, de fapt. Mi se spunea constant prin fapte sau lipsa lor ca nu eram destul de buna nici pentru el, nici pentru a gasi un job, si nici mancarea pe care o faceam nu ii era pe gustul lui, indiferent cat ma straduiam sa fac ca total sa fie bine. Si uite ca azi ma iubesc. Si fac mancare buna de fapt. Si de fapt, nu sunt chiar atat de grasa sau urata sau insípida pe cat credeam. Dimpotriva, un anume om pe Terra ma considera miracol si minune si cel mai bun lucru care i s-a intamplat vreodata. Iar cu toata nebunia jobului meu actual, ma pot declara destul de multumita de ceea ce fac. Sunt bine. Suntem bine. Viata e buna. Si sunt recunoscatoare in fiecare zi ca mi-a fost dat sa pot trai prin acest zile, rand pe rand. Dorinte noi de la anul ce vine? Ca totul sa ramana la fel.

Carioca

Iti ador vocea. E atat de placuta urechilor mele, felul in care intonezi fiecare cuvant, tonul tau de bariton cu inflexiunile sale jucause. O ador mai ales atunci cand imi spui dulciuri si ciocolata si te iubesc. Iar atunci cand nu te aud, te vad. Iti vad privirea plina de drag si stele, plina de iubire si ceruri azurii, plina de promisiuni si sperante nemarginite. Iti ador bratele - puternice si calde, ferme si moi totodata, pregatite intotdeauna sa ma prinda din mers, din fuga, din picaj, din zbor - caci toti avem si zile bune, si zile rele... Iti iubesc buzele ce mi se ofera doar mie, ce pronunta doar numele meu pe vecie. Buzele tale si gandul meu indreptat spre ciresele dulci din gradina noastra, ciresele ce le vom manca pe nesaturate impreuna in fiecare vara de acum incolo. Si zambetul tau, intotdeuna jucaus si strengaresc, plin de drag sau ironie sau sarcasm, plin de umorul elegant si inteligent al unui cavaler pur -sange veritabil, veritabil de spiritual si nebun totodata. Si barba ta in care imi perii degetele, si parul tau ca noaptea prin care rasar raze lungi de lumina si intelepciune, parul tau pe care il piaptan si-l ciufulesc si-l trag in cele mai inoportune si oportune momente, mai ales cele de cocoloseli in diminetile de duminica. Iti ador urechile ce-mi savureaza sarutarile si soaptele de afectiune si care totodata imi suporta cu stoicism aberatiile in "momentele" mele definitorii. Si-ti mai ador nasucul plin de puncte negre pe care refuzi sa ma lasi sa-l torturez de fiecare data cand as avea ocazia. Iti admir corpul de viking si statura masculina si charisma cu care te impui atat de natural privirilor in orice multime. Si-ti mai iubesc si personalitatea ta cu personalitatea mea caci suntem atat de inseparabili, precum o carioca pe un perete proaspat zugravit, nu-i asa? Si-ti multumesc in fiecare zi cu eterna recunostiinta ca mi-ai oferit mie din atatea ocazia sa colorez stangaci pe peretele viselor tale!

Un amanunt oarecare

Mi-am dat seama azi de un amanunt oarecare. Eu am ramas cu ceva din fiecare relatie esuata si odata cu trecerea timpului si vindecarea unor rani sau zgarieturi, dupa caz, o parte din mine -  cea a lor, ramanea cu o oarecare curiozitate legata de viata lor "dupa mine". Si tot acea parte din mine ma inghiontea din cand in cand sa-mi hranesc curiozitatea si sa-i caut. Metode in acest secol exista, oh si inca cate, mai ales odata cu pierderea oricarei umbre de intimitate pe retelele sociale, caci deh, asa ne-a fost inoculat. Si-mi satisfaceam curiozitatea, chiar daca de fiecare data cand faceam asta ceva din mine - altceva - ramanea nesatisfacut; un gand oarecare mi se facea simtit printre sinapse, o frantura de gand, o licarire de sentiment sau resentiment sau poate simtire sau resimtire. Cred ca unii ar numi-o gelozie sau invidie sau un fel de ceva amestecat intre cele doua. Niciodata nu ma puteam bucura cu adevarat pentru ei. Incercam, insa nu reuseam in totalitate. Cea de dupa mine era mai slaba ca mine, sau mai inalta, sau mai urata, sau prea printesa sau... poate ca il facea mai fericit decat il facusem eu - ceea ce insemna ca ea reusise unde eu esuasem. Eu esuasem. Adica pierdusem. Iar mie nu mi-a placut niciodata sa pierd, chiar daca sunt constienta ca uneori pierderea unei batalii iti poate castiga razboiul. Viata este, pana la urma, un joc de sah pe o tabla mult mai ampla.

Azi insa m-a apucat un memento din senin. Si-am inceput sa-mi folosesc talentele de detectiv pe facebook, unde orice retard mintal isi poate gasi sosetele, pentru ca de ce nu? Mai simplu de atata nu se poate. Si-am inceput cronologic, iar pe masura ce inaintam spre prezent am realizat ca ma bucuram din ce in ce mai mult pentru fiecare din cei printi uitati de vreme. Ma bucuram si pentru ca - coincidental sau nu, majoritatea dintre ei si-au gasit perechea dupa mine, Milo e cu Gabi de mai bine de 10 ani, Ligius e in Frankfurt, nu cu Cezara, insa cu cea care pare sa-i fie viitoarea sotie. Ciprian a esuat cu un divort ca acum sa se bucure de fetita pe care o creste cu alta femeie de aproape 10 ani. Katze a stat mult timp singur dupa ce ne-am despartit, insa pare sa aiba o relatie sanatoasa de un an, poate chiar doi. Iar David... cu el e inca prea devreme sa ma astept la miracole. E inca singur si pare etern obosit si nefericit. Dar timpul le aseaza pe toate.

In concluzie, cei din trecut par a fi fericiti, iar eu ma pot bucura sincer pentru ei. Iar asta se intampla, din cate mi-am dat azi seama, pentru ca eu la randul meu sunt fericita. Si impacata. Cred ca pana acum simteam o invidie pentru fericirea lor pentru ca eu nu eram fericita cu adevarat. Si totusi acum pot sa privesc impacata in trecut. Am lasat la randul meu in urma mea cateva experiente de viata in fiecare, poate cateva amintiri placute si sper eu, macar cateva lectii de maturitate numai bune pentru a fi aplicate cu brio in relatiile ce au urmat.

Suntem fire umane psiho-sociale legate in tesatura fina a relatiilor interumane pe care le sustinem, inzestram si influentam.

Nota de subsol: tot azi am realizat ca unii din cei printi uitati de vreme cu care eram odata "preteni de feisbuc" nu-mi mai sunt nici atat. Spre marea mea surprindere, am fost "dezprietenita" de ei de catre ei si spre si mai marea mea surprindere de abia azi mi-am dat seama, din... intamplare.

PS: in 3 zile plec in Polonia. Posibil sa sed ca. o luna pe acolo, departe de el. Va fi greu...

Cell mates :)

Are dreptate. Scriam pe aici ca o forma de terapie, pentru a-mi linge ranile sau a-mi face curaj. Prea rar am ajuns sa scriu in blogul asta pentru ca de aia, pentru ca sunt fericita, pentru ca viata e frumoasa.

Viata e frumoasa, oricat de grea, atunci cand o poti imparti cu cineva care te apreciaza in viata lui. Iata-ma, deci, pe acelasi drum ca in urma cu 4 luni. Sunt aceeasi eu, varianta optimista. Si fericita. Si iubita.

Pot afirma cu tarie ca mi-am gasit sufletul-pereche.

Din biografia unei frigide

Aveam in jur de 10 ani când am fost violată in urma unui act de incest. Cel numit nu e altul decat varul meu primar cu care de atunci nu am mai avut decat legături indirecte. Întrebarea logică ar fi cum de nu știu ce vârstă aveam in acel moment si cum de îmi pot uita etatea definita concret de asa un eveniment dramatic. Probabil pentru acelaşi motiv pentru care nu știu nici părinții mei despre asta. Am uitat. Am uitat timp de vreo sase ani despre asta pana când o întâlnire inopinată cu el mi-a readus in minte scena de atunci. Iar pentru ca instinctul meu de conservare e atât de puternic, nici chiar la 16 ani nu reusisem sa conștientizez dacă reacțiile mele de scârbă si mizerie încununate de isterii de plâns nu se datorau cumva nebuniei mele schizofrenice de a concretiza ce se putea numi un simplu coșmar din copilărie în realitate. Cert e ca de 12 ani trăiam cu amintirile unei zile de vara in care ceva a mers foarte greșit, insa nu puteam admite cu certitudine ce. Si tot timp de 12 ani am fost considerată o frigida incapabilă de a avea orgasme.  A nu fi înțeleasă greșit: sexul e pentru mine singurul sport pe care îl practic cu plăcere si după statisticile actuale si actualizate, par sa am un talent in această artă. Iar orgasmele au fost dintotdeauna si pana nu demult auto induse. Trăiam pentru călătoria in sine, neavând nicio destinaţie pentru ca nu o cunoaștem. Era calea mea si era cea mai buna cale pentru ca alta nu știam. Pana acum două zile.
Întâmplarea a făcut să dau pur întâmplător şi dintr-un noroc absolut chior peste cel pe care îl pot numi azi cu toată ființa mea sufletul meu pereche. Si dacă soarta există, ea e cel puţin la fel de ironică (,) ca viata si la fel de calculată ca matematica divina. Am avut orgasm. Si apoi a urmat fluviul amintirilor din acea zi, din acea vară. Camera întunecată, draperiile visinii legate cu sfoara portocalie împletită, cu ciucuri, covorul de catifea de pe perete ce ilustra fuga din Serai si patul acela nenorocit in care ne trimisesera la somnul de prânz mamele noastre pentru ca aveau treaba in bucătărie. Palma lui pe gura mea si cuvintele "taci, sa nu aud un sunet". Capul meu țintuit in pernă si dinții mei scrasnind de durere. Ochii mei închiși pana la uitare si... Uitarea.
E ironic. Poziția primului orgasm sa fie cea de atunci si singura care îţi poate provoca o astfel de placere, iar omul care reușește un astfel de miracol sa fie cel căruia îi te-ai dăruit cu toată ființa din iubire, benevol. La un pol total opus am reușit să găsesc răspunsurile la toate întrebările care ma măcinau pana acum. Sunt liberă. Într-un final sunt liberă. Si deşi i-as dori castrarea eternă cu o foarfecă de unghii ruginita, ma consolează gândul că după aproape două decenii îmi pot trai viața neîngradit. Nu, ma eliberează acest gând. Ma eliberează de frustrările trăite pana nu demult, de temeri si de gândurile depresive si sinucigase. Si ma felicit ca încă am puterea de a continua prin viata cu capul sus si zâmbetul pe buze, cu manichiura impecabila si pasind pe tocuri.
Iar azi am avut 6 orgasme in ca. o ora.
Ia d-aci "frigida", David!

1. One man's garbage is another man's miracle.
2. Size is shit if you don't know how to use it.
3. Real men are defined by the real women standing beside them, not in the kitchen,  you misoginistic sun of a  bitch.

Iubirea exista

Într-un final e doar o problema de matematica. Sau una de logica. Sau de chimie. Sau de toate la un loc. Dacă ar fi sa intram in problematica filosofica despre iubire ne-am găsi într-un cerc vicios fără scăpare. Lucrurile sunt insa mult mai simple de atât: iubirea e acasă, e când simți că ți-ai sacrifica propria viaţă pentru binele celuilalt, e atunci când mami si tati sunt împreună pentru ei, nu pentru tine, e atunci când 1+1=1 pentru ca logica chimica dintre primul si al doilea e si cosmică,iar matematica elementelor se confunda cu unirea primordiala, mai degrabă decat cu insumarea lor. Iubirea e numărul lui Fibonnaci. Iubirea e fateta perfecțiunii pe care o deține viața. Iubirea e. Ea exista. E cat se poate de reala si realizabila, insa cu o singura condiție ce pare a fi si un mare secret pentru majoritatea dintre noi: cel de langa tine deține în el si poarta cu el atât cheia, cat si lacătul spre lacasul sacru al sentimentului suprem de inițiere ultima a fiecărui om spre umanitate. Cel de lângă tine e singurul care are puterea de a te initia sau demola. Doar el e atât instrumentul fericirii tale sau al dramei tale. Sa alegi cu grija, cu răbdare si cu moralitatea intacta e o sarcina teribila pentru multi dintre noi, trăind în lumea in care trăim, întotdeauna pe fuga si un graba, prea obosita sa trăiască, prea disperata sa nu moara, insa întotdeauna trecând prin viata cu ochii închisi. E si mai greu să-ți depistezi eul reflectat in ochii cuiva atunci când majoritatea își poarta capetele in pământ. Si totuşi, dacă ai curajul sa cauți in continuare, sa nu te complaci, sa lupți, sa speri.. Cu puţin noroc si după multe eșecuri se arata o raza de lumina. Si apoi doua, iar in curând întreagă sferă galactica răsare si apune doar pentru tine. Iubirea dă aripi, da glas, da viata, hrănește spiritul si luminează orice drum, oricât de sinuos. Iubirea te metamorfozează din om in uman, te readuce la starea ta naturala si îţi reamintește ca ești praf de stele, astral si miracol totodată. Iubirea e muzica spiritului si muza emotiei, inspirand ființei cele mai pure, puternice şi altruiste dorințe. Iubirea e arta de a te dărui ultim si arta de a primi cu privilegiu jertfa supremă a celuilalt. Iubirea e. Ea există.

Too fucking long

Exista pe lumea asta ceva numit "legatura de suflet". Explicatia concreta a acestui concept abstract ar suna cam asa: chiar si dupa ani de zile in care nu vorbesti cu unii oameni, intr-o zi, in mod inopinat, luand legatura cu ei, ai revelatia ca relatiile dintre voi au ramas aceleasi, neschimbate nici de timp, nici de experientele adunate in mod individual. Legatura de suflet ramane neintinata. E ceva ce nu poate fi definit prin cuvinte, insa exista. Cu atat mai ciudati suntem noi doi. Doi pusti marginalizati de societate s-au gasit pe un forum acum multi ani si si-au spus toate prostiile la telefon, pe net, prin mesaje - dar niciodata fata in fata. Cum se face ca dupa ani si ani de zile, neavand nimic fizic sau cotidian care sa ne lege, inca crosetam unde de empatie intre Timisoara si Bucuresti? Buey, duda, mai tii tu minte toate noptile alea nedormite in care povesteam despre astral si bioenergie? Mai stii cand imi bagai cu palnia pe urechi muzica aia buna de-o ascultai tu si cat de tare ma minunam de ea? Muream de bucurie si placere, ba! Si frate, iti aduci aminte de toate secretele pe care ni le impartaseam? Prima ta partida, prima mea femeie, bacul tau, jobul meu, dezamagirile tale si depresiile mele...? Berea bauta la telefon pentru ca distanta era prea mare si sughiturile mele de lacrimi cand ne-a parasit Lorry, baza ta de mine si a mea de tine, pozele tale photoshopate de mine si ale mele de tine, iar peste toate astea - visele de viitor. Ce ferice de oameni ca noi, marginalizati de toti si toate, sa gasim in departare ochi care sa ne priveasca fara prejudecati asa cum suntem, aceeasi - si totusi, cateodata schimbati.

Too busy living, too busy loving

Needles to say I'm too in love for my own good. And that I don't care how it looks like from the outside because our inside is all that matters lately. Our own bubble of heavenly solitude. Our life, our love, our dreams and plans and happiness. So to keep it short, all of this nonsense I've been writing about in this so called journal blog seems to be a waste of time once you've found someone who is worth your while. I'm too busy loving this and creating memories and would rather do that than write how amazing he is. He knows, I've never shown it so openly, I've never thought I could feel it again anyways... I am alive!

Jumatate tu, jumatate eu

In 5 mai la ora 9:00 ma intalneam cu David in fata notarului pentru a semna acceptul final de divort si a ne lua decizia finala de divort. La 10:00, dupa ce depusesem ultimele cereri in acord cu legislatia, asteptam un numar de confirmare de la Bucuresti savurand o cafea. O ora si 10 replici despre vreme mai tarziu, ne aflam iarasi in fata notarului pentru a primi intr-un final o alta hartie la colectia din dosarul birocratic al ultimilor mei 3 ani sentimentali. Era ziua mea si pentru prima data in 28 de ani de zile nimic nu mergea cum ma asteptasem sa mearga. Eram realmente debusolata: prietenii asa zisi prieteni ma lasasera balta si la bine, nu doar la greu, primul dintre ei delimitandu-si clar pozitia chiar in acea dimineata. La lucru refuzasem sa merg din motive clare, iar doua zi urma sa plec in Germania in interes de serviciu. Si refuzam sa merg acasa. Asa ca am dat un telefon. Am sunat un numar care inca nu avea contact salvat in telefon. Era numarul unui barbat cu care,in mod evident, eram prietena de Facebook de o vreme nu foarte lunga. Discutasem cu el in prelabil o singura data, si desi imi parea simpatic si pe o frecventa a ideilor apropiata de a mea, mi-era cam greu sa cred la acea ora ca va reprezenta vreodata pentru mine ceva mai mult decat o companie posibil placuta intr-un moment total inoportun al vietii mele. Urmarea e previzibila si nu tocmai. Am avut intentia de a bea o ceasca de cafea si de a ma restabili psihic folosindu-i compania si socializand. Am baut doua cesti de cafea si o apa si ajunsesem sa trag de ele la nesfarsit din dorinta de a prelungi cat mai mult compania lui. Insa trebuia sa ajung acasa sa-mi fac bagajul si urma sa plec a doua zi. Si am plecat. Am plecat de la masa, am plecat in Germania si departe de ceea ce credeam ca va fi o simpla si singulara intalnire inopinata. Am avut momentele mele de singuratate si momentele mele de succes profesional in acele 3 saptamani. Undeva insa, spre sfasitul sederii mele acolo, dupa doua saptamani + de tacere din partea lui si a mea, a facut un gest. Mi-a scris invitandu-ma la ziua unui prieten de-a lui. Vineri am ajuns in tara, sambata am dat curs invitatiei, duminica eram impreuna, marti m-am indragostit de el. Azi sunt a lui. Ii apartin in totalitate si traiesc pentru prima data in viata. Mi-e greu sa pot concepe ce mi se intampla, mi-e si mai greu sa pot crede ca tot ceea ce vad in ochii lui poate fi real si mi-e adrsat mie. Nu credeam ca mi-e dat sa-mi intalnesc sufletul geaman. Suntem identii in principii si pretentii, similari ca personalitate si temperament. Suntem doua pietre tari care nasc scantei de pasiune si mai presus de atat, doua suflete prea ranite sa mai fie vindecate prin artificii convalescente. Insa avem in noi, se pare, puterea si darul natural de a ne vindeca reciproc prin insasi prezenta noastra in viata celuilalt. Mi-as dori sa nu ma insel si sa traiesc cu adevarat acel apogeu existential de care se vorbeste doar in carti. Cert e ca nu mai ma credeam in stare sa iubesc. Nu astfel. Sau vreodata. Si nici prin gand nu-mi mai dadea sa mai sper, sa cred ca eu, tocmai eu imi voi gasi reflectia si ca va reflecta atat de frumos spre astrii!

The Aftermath

Sunt deja de doua saptamani in Germania, in delegatie. Prima, din multele ce vor sa vina. Am ajuns sa-mi cunosc sefii directi.
Christian e leaderul meu, aripa mea protectoare, rockerul meu blond cu plete si ochi verzi, crush-ul meu enorm, viitorul meu cel mai bun prieten. E omul care a decis asupra mea la interviu, e cel care a spus "Ea e!" si pot intelege de ce. Pentru el sunt o gura de aer. El insa pentru mine e mai mult de atat. Nu stie si nu va stii niciodata ca el a fost de fapt catalizatorul despartirii dintre mine si David. Nu pentru ca ne-am fi vazut sau intalnit inainte ca toata sarada asta a relatiei noastre sa se termine, ci pentru ca el a fost primul barbat fata de care m-am simtit atrasa in trei ani de zile. A fost momentul in care mi-am tras un semnal de alarma si am decis sa inchei capitolul. Si uita-ne lucrand impreuna si savurandu-ne ideile si mobilizandu-ne sa mutam muntii din loc. Iar in week-end tot impreuna, ba sub mese, ba pe ele, dar intotdeauna pe muzica de rock si cu zambetul pe fete. Christian e persoana mea favorita din DRX.
Stefan e seful noastru, e cel mai relaxat si de treaba om cu responsabilitati-garla pe care l-am cunoscut pana acum. Stefan imi aduce aminte de Andreas Schneider (nota de subsol: un bun prieten din Germania pe care nu l-am mai vazut de mai bine de un an), ca si accent, ca si fizic, ca si personalitate.

Sincera sa fiu, ma asteptam sa am deja o directie clara dupa doua saptamani, insa ma simt mai confuza decat atunci cand am venit aici. Pe de-o parte, inteleg bussiness-ul, pe de alta parte, cu cat incerc sa sap mai adanc in el, in procese si proceduri de munca, cu atat devine mai haotic. Iar menirea mea ar fi sa incerc si sa reusesc, de ce nu, sa reduc haosul. Good luck with that, Mina!

In alta ordine de idei, David nu mi-a mai dat niciun semn. L-am vazut chiar inainte sa plec in Germania, iar de atunci e ca si cand am disparut unul pentru celalalt de pe fata pamantului. M-a facut sa-i promit ca iesim la o cafea cand ma intorc din DE, insa… Mi-e inca greu sa-l vad. Cand nu il vad cu zilele, viata mea decurge normal. E ca si cand nu a existat vreodata pentru mine, nici ca sot, nici ca prieten. Apoi il vad, il respir, il observ, il las fara sa vreau in suflet si ravaseste tot in mine. Ma cuprinde dorul, apoi panica de a-l fi pierdut, apoi depresiile… Ramane calvarul emotional al sufletului meu si apoi raman cu cadavrul sufletului meu. He's my cocaine & I've grown tired of withdrawing every fucking time!

Intre timp, viata merge inainte… Incerc sa imi readuc aminte cine eram cand il intalnisem prima data. Imi spunea atunci ca imi apreciaza independenta, zambetul si optimismul. Ca sunt plina de viata si pasiune si zambete. Intr-un final, am ajuns eu ca el. In loc sa il readuc la viata, m-a ofilit. Drept pentru care incerc inaintez zi de zi si incerc sa renasc. Cunosc zilnic oameni noi, zambesc zilnic, chiar si fara motive, gandesc pozitiv si am ajuns s-o fac in inertie. Cred ca tuturor ajunge sa ne fie lehamite de cat de rau ne e pana intr-un punct, iar acela e momentul in care decidem sa stergem totul cu buretele si sa ne rescriem personalitatea, visele si dorintele, planurile si intregul nostru viitor.

The news

Intr-o zi, intr-o dupamasa, intr-o discutie, intr-o secunda buzele lui au format cuvinte: "Nu te mai iubesc". Am zambit stinger, nu stiam cum trebuie sa reactionez la o astfel de afirmatie formulata clar si concis, golasa de orice tenebre ale nervilor si frustrarilor. Era, la urma urmelor, o afirmatie. Pastrasem in suflet luni intregi de frustrari, luptand zi dupa zi cu alte arme pana cand, intr-un final, nu cu mult inainte de ziua cruciala, sa raman fara niciuna. Ajunsesem la capatul puterilor si la capatul relatiei. E greu sa-ti recunosti o infrangere vreodata. Cu greu o faci dupa o vreme, daca ea se dovedeste a fi un castig partial. Sfarsitul a fost unul logic si inevitabil – divortul. Am mers impreuna la notar, zambind amar, dar totusi zambind. Am semnat cererea de divort si pentru ca viata e spuma de vin, intalnirea pentru decizia finala urma sa fie in 5 mai, zi care intamplator, in calendarul meu marca si ziua de nastere. Un cadou frumos, de e sa crezi in coincidente. Undeva, in ultima propozitie se afla niste ghilimele, dar e greu sa decid unde sa le inserez. Asadar, in week-end-ul de dinainte a plouat cu galeata si niciun prieten nu s-a gandit sa imi raspunda la invitatia la cafea, bere sau alte racoritoare alcoolice sau non-alcoolice. 5 mai a picat intr-o zi de luni si am fost prea ocupata sa oficializez esecul unor ani de ruine, iar in 6 mai dimineata eram deja in avion spre Germania. Iata-ma aici deci, in training. Pentru inca doua saptamani. Apoi in altul, si altul… Tot ce mai am e jobul. E ce mi-am dorit dintotdeauna. Stiam ca voi plati pentru el cu o jertfa. Banuiam ca ea va fi divortul de David.

Freya

Azi dimineata postam asa ceva pe facebook:

not 5 minutes ago, dad calls me up on my phone apologizing if he might have woken me up, but he just had to tell me he bought me a gift. 
"wha' gift?" sais I, opening my mouth wide & blowing the hugest yawn i could gather. 

"a puppy", he sais. 
i nearly swallowed my yawn and my tongue. 
"A PUPPY???!!!" 
"yup, a puppy! now get down here and meet the little bugger!"

Long story short, am catelusa! :) O cheama Freya si e o scumpa. E scumpa mea. Cred ca pe undeva si cumva destinul a contemplat la aparitia ei tocmai in aceasta perioada caci zilele astea am decis sa semnam actele de divort.

Si astfel, divortez.

Se spune ca atunci cand Dumnezeu iti inchide o usa, iti deschide alta. Dar mie cateodata mi se pare ca e tocmai invers. Am impresia ca odata ce reusesc sa ivesc capul pe usa intredeschisa, o alta mi se inchide in fund. E ironica viata. Pe de alta parte, e si ceea ce facem din ea. As putea sa arat cu pumnul spre ceruri si sa strig in durere, dar la ce m-ar ajuta? Sfarsiturile sunt sfarsituri, indiferent de circumstante, si sunt iminente. Insasi viata are unul, pentru toti. Presupun ca tot ce poti face cu adevarat, poate chiar si intreaga ta menire, e sa incerci sa-ti faci sfarsitul unul cat mai placut. Iar pentru asta ai o intreaga viata la dispozitie. Sa inveti ce-ti place, ce nu-ti place, sa iubesti si sa suferi, dar sa alegi.

Eu una mi-as dori sa pot imbatrani alaturi de cineva, iubindu-l absolut, iubita absolut. Cred ca in esenta, oricare din noi ar muri primul ar fi binecuvantat sa nu trebuiasca sa-si mai petreaca o clipa pe pamant fara de celalalt. Insa in lipsa unui asemenea priilegiu, as prefera sa mor singura, modest si in tacere: fara drame existentiale, fara prapad. O camara si o dimineata de primavara, un ultim sunet - cantec de pasari pe fereastra si gandul ca chiar am dat tot ce-am avut mai bun din mine. Mi-ar ajunge.

Si astfel, divortez.

The love instrument

The greatest invention of man would be a device that penetrates the individual's soul, revealing his humanity in all glory of purpose, a device that would strike to his core, showing the bestowed all empathy of one's self.

In that moment, all mankind would learn what true love is.

We would love ourselves, we would love each other, we would love the one to the end of all insanity and back.

http://www.youtube.com/watch?v=aPbcXiSSLg4&list=PL229122AECDBCA508

Intellectual conversations

"I have the deepest affection for intellectual conversations. The ability to just sit and talk. About love, about life, about anything and everything. To sit under the moon with all the time in the world, the full-speed train that is our lives slowing to a crawl. Bound by no obligations, barred by no human limitations. To speak without regret or fear of consequence. To talk for hours and about what's really important in life." - Unknown.

Cand tu te vezi naspa, cineva te vede extraordinar

By Andrei Vulpescu 
* nu detin drepturile de autor pentru niciun cuvant din cele de mai jos, insa le consider adevarate, chiar daca sunt incapabila sa ma tin de sfaturile lui...

Cand tu te vezi naspa, cineva te vede extraordinar! Cand tu te vezi naspa si ajungi sa crezi ca esti naspa, e timpul sa realizezi ca ai dormit destul.

E timpul sa deschizi ochii, sa te trezesti.

Nu exista suferinta mai mare decat perioada aia in care te simti inutil, te simti degeaba, te simti ne-bun.

Cred ca toti am trecut prin asta, unii poate de mai multe ori. Este cumplit, te simti practic fara iesire.

Nici sa visezi nu mai ai chef. Totul e intunecat in tine si in jurul tau. Esti ca un om care a obosit de cand se afla in apa si cauta ceva de care sa se apuce, fara niciun rezultat din pacate.

Ei bine, fix in momentul ala e bine sa iti spui si sa-ti repeti asta – DE MINE DEPINDE SA MA TREZESC! Solutia e la mine!

[...]

De tine depinde sa te vezi la adevarata ta valoare. Nu trebuie sa faci mari eforturi, ci doar sa deschizi ochii!

Degeaba alergi pana la capatul lumii dupa ceva wow. Extraordinarul a fost intotdeauna la tine! Atunci cand vei intelege asta si tu te vei vedea extraordinar!