Bilanturi, bilanturi...

Uite ca trece si anul asta. M-am obisnuit sa fac bilanturi in fiecare sfarsit de an calendaristic. Nu stiu de ce, probabil mi-am dorit tot timpul sa am o idee clara despre ce am fost, ce sunt si ce as putea fi, tintind intotdeauna spre ce pot scoate mai bun din mine. Anul trecut pe vremea asta ma mai lega un contract de un strain langa care imi irosisem trei ani din viata. Eram mizerabila si imi pierdusem orice urma de speranta in ce ma privea viitorul. Stiam doar ca un puteam sa imbatranesc langa el. Eram somera, daca somera presupune sa nu iti primesti nici macar ajutorul de somaj de la stat. Cautam jobul de vis cat mai departe de transporturi pentru ca ajusesem sa la urasc. Ma uram eu pe mine, de fapt. Mi se spunea constant prin fapte sau lipsa lor ca nu eram destul de buna nici pentru el, nici pentru a gasi un job, si nici mancarea pe care o faceam nu ii era pe gustul lui, indiferent cat ma straduiam sa fac ca total sa fie bine. Si uite ca azi ma iubesc. Si fac mancare buna de fapt. Si de fapt, nu sunt chiar atat de grasa sau urata sau insípida pe cat credeam. Dimpotriva, un anume om pe Terra ma considera miracol si minune si cel mai bun lucru care i s-a intamplat vreodata. Iar cu toata nebunia jobului meu actual, ma pot declara destul de multumita de ceea ce fac. Sunt bine. Suntem bine. Viata e buna. Si sunt recunoscatoare in fiecare zi ca mi-a fost dat sa pot trai prin acest zile, rand pe rand. Dorinte noi de la anul ce vine? Ca totul sa ramana la fel.

Carioca

Iti ador vocea. E atat de placuta urechilor mele, felul in care intonezi fiecare cuvant, tonul tau de bariton cu inflexiunile sale jucause. O ador mai ales atunci cand imi spui dulciuri si ciocolata si te iubesc. Iar atunci cand nu te aud, te vad. Iti vad privirea plina de drag si stele, plina de iubire si ceruri azurii, plina de promisiuni si sperante nemarginite. Iti ador bratele - puternice si calde, ferme si moi totodata, pregatite intotdeauna sa ma prinda din mers, din fuga, din picaj, din zbor - caci toti avem si zile bune, si zile rele... Iti iubesc buzele ce mi se ofera doar mie, ce pronunta doar numele meu pe vecie. Buzele tale si gandul meu indreptat spre ciresele dulci din gradina noastra, ciresele ce le vom manca pe nesaturate impreuna in fiecare vara de acum incolo. Si zambetul tau, intotdeuna jucaus si strengaresc, plin de drag sau ironie sau sarcasm, plin de umorul elegant si inteligent al unui cavaler pur -sange veritabil, veritabil de spiritual si nebun totodata. Si barba ta in care imi perii degetele, si parul tau ca noaptea prin care rasar raze lungi de lumina si intelepciune, parul tau pe care il piaptan si-l ciufulesc si-l trag in cele mai inoportune si oportune momente, mai ales cele de cocoloseli in diminetile de duminica. Iti ador urechile ce-mi savureaza sarutarile si soaptele de afectiune si care totodata imi suporta cu stoicism aberatiile in "momentele" mele definitorii. Si-ti mai ador nasucul plin de puncte negre pe care refuzi sa ma lasi sa-l torturez de fiecare data cand as avea ocazia. Iti admir corpul de viking si statura masculina si charisma cu care te impui atat de natural privirilor in orice multime. Si-ti mai iubesc si personalitatea ta cu personalitatea mea caci suntem atat de inseparabili, precum o carioca pe un perete proaspat zugravit, nu-i asa? Si-ti multumesc in fiecare zi cu eterna recunostiinta ca mi-ai oferit mie din atatea ocazia sa colorez stangaci pe peretele viselor tale!

Un amanunt oarecare

Mi-am dat seama azi de un amanunt oarecare. Eu am ramas cu ceva din fiecare relatie esuata si odata cu trecerea timpului si vindecarea unor rani sau zgarieturi, dupa caz, o parte din mine -  cea a lor, ramanea cu o oarecare curiozitate legata de viata lor "dupa mine". Si tot acea parte din mine ma inghiontea din cand in cand sa-mi hranesc curiozitatea si sa-i caut. Metode in acest secol exista, oh si inca cate, mai ales odata cu pierderea oricarei umbre de intimitate pe retelele sociale, caci deh, asa ne-a fost inoculat. Si-mi satisfaceam curiozitatea, chiar daca de fiecare data cand faceam asta ceva din mine - altceva - ramanea nesatisfacut; un gand oarecare mi se facea simtit printre sinapse, o frantura de gand, o licarire de sentiment sau resentiment sau poate simtire sau resimtire. Cred ca unii ar numi-o gelozie sau invidie sau un fel de ceva amestecat intre cele doua. Niciodata nu ma puteam bucura cu adevarat pentru ei. Incercam, insa nu reuseam in totalitate. Cea de dupa mine era mai slaba ca mine, sau mai inalta, sau mai urata, sau prea printesa sau... poate ca il facea mai fericit decat il facusem eu - ceea ce insemna ca ea reusise unde eu esuasem. Eu esuasem. Adica pierdusem. Iar mie nu mi-a placut niciodata sa pierd, chiar daca sunt constienta ca uneori pierderea unei batalii iti poate castiga razboiul. Viata este, pana la urma, un joc de sah pe o tabla mult mai ampla.

Azi insa m-a apucat un memento din senin. Si-am inceput sa-mi folosesc talentele de detectiv pe facebook, unde orice retard mintal isi poate gasi sosetele, pentru ca de ce nu? Mai simplu de atata nu se poate. Si-am inceput cronologic, iar pe masura ce inaintam spre prezent am realizat ca ma bucuram din ce in ce mai mult pentru fiecare din cei printi uitati de vreme. Ma bucuram si pentru ca - coincidental sau nu, majoritatea dintre ei si-au gasit perechea dupa mine, Milo e cu Gabi de mai bine de 10 ani, Ligius e in Frankfurt, nu cu Cezara, insa cu cea care pare sa-i fie viitoarea sotie. Ciprian a esuat cu un divort ca acum sa se bucure de fetita pe care o creste cu alta femeie de aproape 10 ani. Katze a stat mult timp singur dupa ce ne-am despartit, insa pare sa aiba o relatie sanatoasa de un an, poate chiar doi. Iar David... cu el e inca prea devreme sa ma astept la miracole. E inca singur si pare etern obosit si nefericit. Dar timpul le aseaza pe toate.

In concluzie, cei din trecut par a fi fericiti, iar eu ma pot bucura sincer pentru ei. Iar asta se intampla, din cate mi-am dat azi seama, pentru ca eu la randul meu sunt fericita. Si impacata. Cred ca pana acum simteam o invidie pentru fericirea lor pentru ca eu nu eram fericita cu adevarat. Si totusi acum pot sa privesc impacata in trecut. Am lasat la randul meu in urma mea cateva experiente de viata in fiecare, poate cateva amintiri placute si sper eu, macar cateva lectii de maturitate numai bune pentru a fi aplicate cu brio in relatiile ce au urmat.

Suntem fire umane psiho-sociale legate in tesatura fina a relatiilor interumane pe care le sustinem, inzestram si influentam.

Nota de subsol: tot azi am realizat ca unii din cei printi uitati de vreme cu care eram odata "preteni de feisbuc" nu-mi mai sunt nici atat. Spre marea mea surprindere, am fost "dezprietenita" de ei de catre ei si spre si mai marea mea surprindere de abia azi mi-am dat seama, din... intamplare.

PS: in 3 zile plec in Polonia. Posibil sa sed ca. o luna pe acolo, departe de el. Va fi greu...

Cell mates :)

Are dreptate. Scriam pe aici ca o forma de terapie, pentru a-mi linge ranile sau a-mi face curaj. Prea rar am ajuns sa scriu in blogul asta pentru ca de aia, pentru ca sunt fericita, pentru ca viata e frumoasa.

Viata e frumoasa, oricat de grea, atunci cand o poti imparti cu cineva care te apreciaza in viata lui. Iata-ma, deci, pe acelasi drum ca in urma cu 4 luni. Sunt aceeasi eu, varianta optimista. Si fericita. Si iubita.

Pot afirma cu tarie ca mi-am gasit sufletul-pereche.

Din biografia unei frigide

Aveam in jur de 10 ani când am fost violată in urma unui act de incest. Cel numit nu e altul decat varul meu primar cu care de atunci nu am mai avut decat legături indirecte. Întrebarea logică ar fi cum de nu știu ce vârstă aveam in acel moment si cum de îmi pot uita etatea definita concret de asa un eveniment dramatic. Probabil pentru acelaşi motiv pentru care nu știu nici părinții mei despre asta. Am uitat. Am uitat timp de vreo sase ani despre asta pana când o întâlnire inopinată cu el mi-a readus in minte scena de atunci. Iar pentru ca instinctul meu de conservare e atât de puternic, nici chiar la 16 ani nu reusisem sa conștientizez dacă reacțiile mele de scârbă si mizerie încununate de isterii de plâns nu se datorau cumva nebuniei mele schizofrenice de a concretiza ce se putea numi un simplu coșmar din copilărie în realitate. Cert e ca de 12 ani trăiam cu amintirile unei zile de vara in care ceva a mers foarte greșit, insa nu puteam admite cu certitudine ce. Si tot timp de 12 ani am fost considerată o frigida incapabilă de a avea orgasme.  A nu fi înțeleasă greșit: sexul e pentru mine singurul sport pe care îl practic cu plăcere si după statisticile actuale si actualizate, par sa am un talent in această artă. Iar orgasmele au fost dintotdeauna si pana nu demult auto induse. Trăiam pentru călătoria in sine, neavând nicio destinaţie pentru ca nu o cunoaștem. Era calea mea si era cea mai buna cale pentru ca alta nu știam. Pana acum două zile.
Întâmplarea a făcut să dau pur întâmplător şi dintr-un noroc absolut chior peste cel pe care îl pot numi azi cu toată ființa mea sufletul meu pereche. Si dacă soarta există, ea e cel puţin la fel de ironică (,) ca viata si la fel de calculată ca matematica divina. Am avut orgasm. Si apoi a urmat fluviul amintirilor din acea zi, din acea vară. Camera întunecată, draperiile visinii legate cu sfoara portocalie împletită, cu ciucuri, covorul de catifea de pe perete ce ilustra fuga din Serai si patul acela nenorocit in care ne trimisesera la somnul de prânz mamele noastre pentru ca aveau treaba in bucătărie. Palma lui pe gura mea si cuvintele "taci, sa nu aud un sunet". Capul meu țintuit in pernă si dinții mei scrasnind de durere. Ochii mei închiși pana la uitare si... Uitarea.
E ironic. Poziția primului orgasm sa fie cea de atunci si singura care îţi poate provoca o astfel de placere, iar omul care reușește un astfel de miracol sa fie cel căruia îi te-ai dăruit cu toată ființa din iubire, benevol. La un pol total opus am reușit să găsesc răspunsurile la toate întrebările care ma măcinau pana acum. Sunt liberă. Într-un final sunt liberă. Si deşi i-as dori castrarea eternă cu o foarfecă de unghii ruginita, ma consolează gândul că după aproape două decenii îmi pot trai viața neîngradit. Nu, ma eliberează acest gând. Ma eliberează de frustrările trăite pana nu demult, de temeri si de gândurile depresive si sinucigase. Si ma felicit ca încă am puterea de a continua prin viata cu capul sus si zâmbetul pe buze, cu manichiura impecabila si pasind pe tocuri.
Iar azi am avut 6 orgasme in ca. o ora.
Ia d-aci "frigida", David!

1. One man's garbage is another man's miracle.
2. Size is shit if you don't know how to use it.
3. Real men are defined by the real women standing beside them, not in the kitchen,  you misoginistic sun of a  bitch.

Iubirea exista

Într-un final e doar o problema de matematica. Sau una de logica. Sau de chimie. Sau de toate la un loc. Dacă ar fi sa intram in problematica filosofica despre iubire ne-am găsi într-un cerc vicios fără scăpare. Lucrurile sunt insa mult mai simple de atât: iubirea e acasă, e când simți că ți-ai sacrifica propria viaţă pentru binele celuilalt, e atunci când mami si tati sunt împreună pentru ei, nu pentru tine, e atunci când 1+1=1 pentru ca logica chimica dintre primul si al doilea e si cosmică,iar matematica elementelor se confunda cu unirea primordiala, mai degrabă decat cu insumarea lor. Iubirea e numărul lui Fibonnaci. Iubirea e fateta perfecțiunii pe care o deține viața. Iubirea e. Ea exista. E cat se poate de reala si realizabila, insa cu o singura condiție ce pare a fi si un mare secret pentru majoritatea dintre noi: cel de langa tine deține în el si poarta cu el atât cheia, cat si lacătul spre lacasul sacru al sentimentului suprem de inițiere ultima a fiecărui om spre umanitate. Cel de lângă tine e singurul care are puterea de a te initia sau demola. Doar el e atât instrumentul fericirii tale sau al dramei tale. Sa alegi cu grija, cu răbdare si cu moralitatea intacta e o sarcina teribila pentru multi dintre noi, trăind în lumea in care trăim, întotdeauna pe fuga si un graba, prea obosita sa trăiască, prea disperata sa nu moara, insa întotdeauna trecând prin viata cu ochii închisi. E si mai greu să-ți depistezi eul reflectat in ochii cuiva atunci când majoritatea își poarta capetele in pământ. Si totuşi, dacă ai curajul sa cauți in continuare, sa nu te complaci, sa lupți, sa speri.. Cu puţin noroc si după multe eșecuri se arata o raza de lumina. Si apoi doua, iar in curând întreagă sferă galactica răsare si apune doar pentru tine. Iubirea dă aripi, da glas, da viata, hrănește spiritul si luminează orice drum, oricât de sinuos. Iubirea te metamorfozează din om in uman, te readuce la starea ta naturala si îţi reamintește ca ești praf de stele, astral si miracol totodată. Iubirea e muzica spiritului si muza emotiei, inspirand ființei cele mai pure, puternice şi altruiste dorințe. Iubirea e arta de a te dărui ultim si arta de a primi cu privilegiu jertfa supremă a celuilalt. Iubirea e. Ea există.

Too fucking long

Exista pe lumea asta ceva numit "legatura de suflet". Explicatia concreta a acestui concept abstract ar suna cam asa: chiar si dupa ani de zile in care nu vorbesti cu unii oameni, intr-o zi, in mod inopinat, luand legatura cu ei, ai revelatia ca relatiile dintre voi au ramas aceleasi, neschimbate nici de timp, nici de experientele adunate in mod individual. Legatura de suflet ramane neintinata. E ceva ce nu poate fi definit prin cuvinte, insa exista. Cu atat mai ciudati suntem noi doi. Doi pusti marginalizati de societate s-au gasit pe un forum acum multi ani si si-au spus toate prostiile la telefon, pe net, prin mesaje - dar niciodata fata in fata. Cum se face ca dupa ani si ani de zile, neavand nimic fizic sau cotidian care sa ne lege, inca crosetam unde de empatie intre Timisoara si Bucuresti? Buey, duda, mai tii tu minte toate noptile alea nedormite in care povesteam despre astral si bioenergie? Mai stii cand imi bagai cu palnia pe urechi muzica aia buna de-o ascultai tu si cat de tare ma minunam de ea? Muream de bucurie si placere, ba! Si frate, iti aduci aminte de toate secretele pe care ni le impartaseam? Prima ta partida, prima mea femeie, bacul tau, jobul meu, dezamagirile tale si depresiile mele...? Berea bauta la telefon pentru ca distanta era prea mare si sughiturile mele de lacrimi cand ne-a parasit Lorry, baza ta de mine si a mea de tine, pozele tale photoshopate de mine si ale mele de tine, iar peste toate astea - visele de viitor. Ce ferice de oameni ca noi, marginalizati de toti si toate, sa gasim in departare ochi care sa ne priveasca fara prejudecati asa cum suntem, aceeasi - si totusi, cateodata schimbati.

Too busy living, too busy loving

Needles to say I'm too in love for my own good. And that I don't care how it looks like from the outside because our inside is all that matters lately. Our own bubble of heavenly solitude. Our life, our love, our dreams and plans and happiness. So to keep it short, all of this nonsense I've been writing about in this so called journal blog seems to be a waste of time once you've found someone who is worth your while. I'm too busy loving this and creating memories and would rather do that than write how amazing he is. He knows, I've never shown it so openly, I've never thought I could feel it again anyways... I am alive!

Jumatate tu, jumatate eu

In 5 mai la ora 9:00 ma intalneam cu David in fata notarului pentru a semna acceptul final de divort si a ne lua decizia finala de divort. La 10:00, dupa ce depusesem ultimele cereri in acord cu legislatia, asteptam un numar de confirmare de la Bucuresti savurand o cafea. O ora si 10 replici despre vreme mai tarziu, ne aflam iarasi in fata notarului pentru a primi intr-un final o alta hartie la colectia din dosarul birocratic al ultimilor mei 3 ani sentimentali. Era ziua mea si pentru prima data in 28 de ani de zile nimic nu mergea cum ma asteptasem sa mearga. Eram realmente debusolata: prietenii asa zisi prieteni ma lasasera balta si la bine, nu doar la greu, primul dintre ei delimitandu-si clar pozitia chiar in acea dimineata. La lucru refuzasem sa merg din motive clare, iar doua zi urma sa plec in Germania in interes de serviciu. Si refuzam sa merg acasa. Asa ca am dat un telefon. Am sunat un numar care inca nu avea contact salvat in telefon. Era numarul unui barbat cu care,in mod evident, eram prietena de Facebook de o vreme nu foarte lunga. Discutasem cu el in prelabil o singura data, si desi imi parea simpatic si pe o frecventa a ideilor apropiata de a mea, mi-era cam greu sa cred la acea ora ca va reprezenta vreodata pentru mine ceva mai mult decat o companie posibil placuta intr-un moment total inoportun al vietii mele. Urmarea e previzibila si nu tocmai. Am avut intentia de a bea o ceasca de cafea si de a ma restabili psihic folosindu-i compania si socializand. Am baut doua cesti de cafea si o apa si ajunsesem sa trag de ele la nesfarsit din dorinta de a prelungi cat mai mult compania lui. Insa trebuia sa ajung acasa sa-mi fac bagajul si urma sa plec a doua zi. Si am plecat. Am plecat de la masa, am plecat in Germania si departe de ceea ce credeam ca va fi o simpla si singulara intalnire inopinata. Am avut momentele mele de singuratate si momentele mele de succes profesional in acele 3 saptamani. Undeva insa, spre sfasitul sederii mele acolo, dupa doua saptamani + de tacere din partea lui si a mea, a facut un gest. Mi-a scris invitandu-ma la ziua unui prieten de-a lui. Vineri am ajuns in tara, sambata am dat curs invitatiei, duminica eram impreuna, marti m-am indragostit de el. Azi sunt a lui. Ii apartin in totalitate si traiesc pentru prima data in viata. Mi-e greu sa pot concepe ce mi se intampla, mi-e si mai greu sa pot crede ca tot ceea ce vad in ochii lui poate fi real si mi-e adrsat mie. Nu credeam ca mi-e dat sa-mi intalnesc sufletul geaman. Suntem identii in principii si pretentii, similari ca personalitate si temperament. Suntem doua pietre tari care nasc scantei de pasiune si mai presus de atat, doua suflete prea ranite sa mai fie vindecate prin artificii convalescente. Insa avem in noi, se pare, puterea si darul natural de a ne vindeca reciproc prin insasi prezenta noastra in viata celuilalt. Mi-as dori sa nu ma insel si sa traiesc cu adevarat acel apogeu existential de care se vorbeste doar in carti. Cert e ca nu mai ma credeam in stare sa iubesc. Nu astfel. Sau vreodata. Si nici prin gand nu-mi mai dadea sa mai sper, sa cred ca eu, tocmai eu imi voi gasi reflectia si ca va reflecta atat de frumos spre astrii!

The Aftermath

Sunt deja de doua saptamani in Germania, in delegatie. Prima, din multele ce vor sa vina. Am ajuns sa-mi cunosc sefii directi.
Christian e leaderul meu, aripa mea protectoare, rockerul meu blond cu plete si ochi verzi, crush-ul meu enorm, viitorul meu cel mai bun prieten. E omul care a decis asupra mea la interviu, e cel care a spus "Ea e!" si pot intelege de ce. Pentru el sunt o gura de aer. El insa pentru mine e mai mult de atat. Nu stie si nu va stii niciodata ca el a fost de fapt catalizatorul despartirii dintre mine si David. Nu pentru ca ne-am fi vazut sau intalnit inainte ca toata sarada asta a relatiei noastre sa se termine, ci pentru ca el a fost primul barbat fata de care m-am simtit atrasa in trei ani de zile. A fost momentul in care mi-am tras un semnal de alarma si am decis sa inchei capitolul. Si uita-ne lucrand impreuna si savurandu-ne ideile si mobilizandu-ne sa mutam muntii din loc. Iar in week-end tot impreuna, ba sub mese, ba pe ele, dar intotdeauna pe muzica de rock si cu zambetul pe fete. Christian e persoana mea favorita din DRX.
Stefan e seful noastru, e cel mai relaxat si de treaba om cu responsabilitati-garla pe care l-am cunoscut pana acum. Stefan imi aduce aminte de Andreas Schneider (nota de subsol: un bun prieten din Germania pe care nu l-am mai vazut de mai bine de un an), ca si accent, ca si fizic, ca si personalitate.

Sincera sa fiu, ma asteptam sa am deja o directie clara dupa doua saptamani, insa ma simt mai confuza decat atunci cand am venit aici. Pe de-o parte, inteleg bussiness-ul, pe de alta parte, cu cat incerc sa sap mai adanc in el, in procese si proceduri de munca, cu atat devine mai haotic. Iar menirea mea ar fi sa incerc si sa reusesc, de ce nu, sa reduc haosul. Good luck with that, Mina!

In alta ordine de idei, David nu mi-a mai dat niciun semn. L-am vazut chiar inainte sa plec in Germania, iar de atunci e ca si cand am disparut unul pentru celalalt de pe fata pamantului. M-a facut sa-i promit ca iesim la o cafea cand ma intorc din DE, insa… Mi-e inca greu sa-l vad. Cand nu il vad cu zilele, viata mea decurge normal. E ca si cand nu a existat vreodata pentru mine, nici ca sot, nici ca prieten. Apoi il vad, il respir, il observ, il las fara sa vreau in suflet si ravaseste tot in mine. Ma cuprinde dorul, apoi panica de a-l fi pierdut, apoi depresiile… Ramane calvarul emotional al sufletului meu si apoi raman cu cadavrul sufletului meu. He's my cocaine & I've grown tired of withdrawing every fucking time!

Intre timp, viata merge inainte… Incerc sa imi readuc aminte cine eram cand il intalnisem prima data. Imi spunea atunci ca imi apreciaza independenta, zambetul si optimismul. Ca sunt plina de viata si pasiune si zambete. Intr-un final, am ajuns eu ca el. In loc sa il readuc la viata, m-a ofilit. Drept pentru care incerc inaintez zi de zi si incerc sa renasc. Cunosc zilnic oameni noi, zambesc zilnic, chiar si fara motive, gandesc pozitiv si am ajuns s-o fac in inertie. Cred ca tuturor ajunge sa ne fie lehamite de cat de rau ne e pana intr-un punct, iar acela e momentul in care decidem sa stergem totul cu buretele si sa ne rescriem personalitatea, visele si dorintele, planurile si intregul nostru viitor.

The news

Intr-o zi, intr-o dupamasa, intr-o discutie, intr-o secunda buzele lui au format cuvinte: "Nu te mai iubesc". Am zambit stinger, nu stiam cum trebuie sa reactionez la o astfel de afirmatie formulata clar si concis, golasa de orice tenebre ale nervilor si frustrarilor. Era, la urma urmelor, o afirmatie. Pastrasem in suflet luni intregi de frustrari, luptand zi dupa zi cu alte arme pana cand, intr-un final, nu cu mult inainte de ziua cruciala, sa raman fara niciuna. Ajunsesem la capatul puterilor si la capatul relatiei. E greu sa-ti recunosti o infrangere vreodata. Cu greu o faci dupa o vreme, daca ea se dovedeste a fi un castig partial. Sfarsitul a fost unul logic si inevitabil – divortul. Am mers impreuna la notar, zambind amar, dar totusi zambind. Am semnat cererea de divort si pentru ca viata e spuma de vin, intalnirea pentru decizia finala urma sa fie in 5 mai, zi care intamplator, in calendarul meu marca si ziua de nastere. Un cadou frumos, de e sa crezi in coincidente. Undeva, in ultima propozitie se afla niste ghilimele, dar e greu sa decid unde sa le inserez. Asadar, in week-end-ul de dinainte a plouat cu galeata si niciun prieten nu s-a gandit sa imi raspunda la invitatia la cafea, bere sau alte racoritoare alcoolice sau non-alcoolice. 5 mai a picat intr-o zi de luni si am fost prea ocupata sa oficializez esecul unor ani de ruine, iar in 6 mai dimineata eram deja in avion spre Germania. Iata-ma aici deci, in training. Pentru inca doua saptamani. Apoi in altul, si altul… Tot ce mai am e jobul. E ce mi-am dorit dintotdeauna. Stiam ca voi plati pentru el cu o jertfa. Banuiam ca ea va fi divortul de David.

Freya

Azi dimineata postam asa ceva pe facebook:

not 5 minutes ago, dad calls me up on my phone apologizing if he might have woken me up, but he just had to tell me he bought me a gift. 
"wha' gift?" sais I, opening my mouth wide & blowing the hugest yawn i could gather. 

"a puppy", he sais. 
i nearly swallowed my yawn and my tongue. 
"A PUPPY???!!!" 
"yup, a puppy! now get down here and meet the little bugger!"

Long story short, am catelusa! :) O cheama Freya si e o scumpa. E scumpa mea. Cred ca pe undeva si cumva destinul a contemplat la aparitia ei tocmai in aceasta perioada caci zilele astea am decis sa semnam actele de divort.

Si astfel, divortez.

Se spune ca atunci cand Dumnezeu iti inchide o usa, iti deschide alta. Dar mie cateodata mi se pare ca e tocmai invers. Am impresia ca odata ce reusesc sa ivesc capul pe usa intredeschisa, o alta mi se inchide in fund. E ironica viata. Pe de alta parte, e si ceea ce facem din ea. As putea sa arat cu pumnul spre ceruri si sa strig in durere, dar la ce m-ar ajuta? Sfarsiturile sunt sfarsituri, indiferent de circumstante, si sunt iminente. Insasi viata are unul, pentru toti. Presupun ca tot ce poti face cu adevarat, poate chiar si intreaga ta menire, e sa incerci sa-ti faci sfarsitul unul cat mai placut. Iar pentru asta ai o intreaga viata la dispozitie. Sa inveti ce-ti place, ce nu-ti place, sa iubesti si sa suferi, dar sa alegi.

Eu una mi-as dori sa pot imbatrani alaturi de cineva, iubindu-l absolut, iubita absolut. Cred ca in esenta, oricare din noi ar muri primul ar fi binecuvantat sa nu trebuiasca sa-si mai petreaca o clipa pe pamant fara de celalalt. Insa in lipsa unui asemenea priilegiu, as prefera sa mor singura, modest si in tacere: fara drame existentiale, fara prapad. O camara si o dimineata de primavara, un ultim sunet - cantec de pasari pe fereastra si gandul ca chiar am dat tot ce-am avut mai bun din mine. Mi-ar ajunge.

Si astfel, divortez.

The love instrument

The greatest invention of man would be a device that penetrates the individual's soul, revealing his humanity in all glory of purpose, a device that would strike to his core, showing the bestowed all empathy of one's self.

In that moment, all mankind would learn what true love is.

We would love ourselves, we would love each other, we would love the one to the end of all insanity and back.

http://www.youtube.com/watch?v=aPbcXiSSLg4&list=PL229122AECDBCA508

Intellectual conversations

"I have the deepest affection for intellectual conversations. The ability to just sit and talk. About love, about life, about anything and everything. To sit under the moon with all the time in the world, the full-speed train that is our lives slowing to a crawl. Bound by no obligations, barred by no human limitations. To speak without regret or fear of consequence. To talk for hours and about what's really important in life." - Unknown.

Cand tu te vezi naspa, cineva te vede extraordinar

By Andrei Vulpescu 
* nu detin drepturile de autor pentru niciun cuvant din cele de mai jos, insa le consider adevarate, chiar daca sunt incapabila sa ma tin de sfaturile lui...

Cand tu te vezi naspa, cineva te vede extraordinar! Cand tu te vezi naspa si ajungi sa crezi ca esti naspa, e timpul sa realizezi ca ai dormit destul.

E timpul sa deschizi ochii, sa te trezesti.

Nu exista suferinta mai mare decat perioada aia in care te simti inutil, te simti degeaba, te simti ne-bun.

Cred ca toti am trecut prin asta, unii poate de mai multe ori. Este cumplit, te simti practic fara iesire.

Nici sa visezi nu mai ai chef. Totul e intunecat in tine si in jurul tau. Esti ca un om care a obosit de cand se afla in apa si cauta ceva de care sa se apuce, fara niciun rezultat din pacate.

Ei bine, fix in momentul ala e bine sa iti spui si sa-ti repeti asta – DE MINE DEPINDE SA MA TREZESC! Solutia e la mine!

[...]

De tine depinde sa te vezi la adevarata ta valoare. Nu trebuie sa faci mari eforturi, ci doar sa deschizi ochii!

Degeaba alergi pana la capatul lumii dupa ceva wow. Extraordinarul a fost intotdeauna la tine! Atunci cand vei intelege asta si tu te vei vedea extraordinar!

Casnicie sau Purgatoriu

Am o problema delicata. Unii o numesc casnicie, eu as numi-o purgatoriul meu emotional. Cateodata nu pot sa cred ca l-am ales tocmai pe el. Iubesc un om care starneste in mine doar frustrari si regrete. Ma face sa ma simt urata, ma face sa ma comport imposibil fata de el si apoi ma trateaza cu superioritatea cu care tratezi un inamic sau un imbecil. Apoi ma frustrez, ma inchid in mine si reluam cercul vicios.

Iar toate problemele noastre pornesc de la doi factori:

1. lipsa comunicarii

2. lipsa pasiunii

Incerc sa comunic cu el, dar pana acum am intalnit doar piedici. Dimineata pleaca la lucru si nu are timp, seara se intoarce acasa si e obosit, iar daca doreste comunicare, o prefera doar pe cea superficiala in stilul discutiilor despre vreme si sport (le stii, sunt uzate de toti oamenii ca sa sparga gheata unei situatii incomode de tacere).
Cand eu preiau initiativa comunicarii, fie ma concediaza cu glume patetice, fofilandu-se pe langa discutie pentru ca nu are chef, fie va avea chef pana in momentul in care "sap" psihologic prea adanc si refuza abrupt sa mai vorbim despre subiectul in cauza.

In ultima vreme am incercat o metoda pasiva, prin apropouri. Bineinteles ca le ignora, eu imi pierd rabdarea, devin frustrata si devin directa. Dar bineinteles, imi pierd rabdarea si devin directa prea tarziu, iar el a doua zi de dimineata trebuie sa se scoale devreme, are de mers la lucru, "spre deosebire de mine" (spus pe un ton taios) si e prea obosit sa se mai poata concentra la ce am de spus.

Lipsa de comunicare in ce? In orice, de fapt. Orice care nu e destul de confortobil pentru el ca sa fie abordat: faptul ca in mod secret ma dispretuieste ca mi-am dat demisia si stau momentan acasa, faptul ca am tupeu sa-i cer sa pastreze ordinea si curatenia, desi ce drept am ca somera sa ridic pretentii (macar de fata in casa sa fiu buna, presupun...), faptul ca ii solicit intimitate macar o singura data pe saptamana (cand fara initiativa MEA ar trece luni bune fara). Si ca tot veni vorba... Cand i-am spus popii si lui Dumnezeu ca il iau la bine si la rau, nu asta aveam in minte. Nu ma gandeam ca "la bine si la rau" inseamna ca eu sa-i fiu inamicul cel mai mare pe care sa-l chinuie si tortureze saptamani la rand prin indiferenta. Nu doar indiferenta lui sexuala si emotionala si afectiva fata de mine, dar si fata de el, de propria lui problema pe care nu vrea s-o recunoasca.

Prin lipsa de comunicare, apoi comunicarea defectuoasa si lucrurile alea pe care mi le-a spus in trecut (ca nu mai simte atractie fata de mine pentru kg in plus, ca nu ma mai iubeste la fel de mult din cauza lor, etc), respectiv prin faptele lui (filmele deocheate in timp ce eu faceam cura de abstinenta), respectiv lipsa faptelor (saptamani in sir fara sex, ca de dragoste nici nu cred ca mai poate fi vorba... zile in sir fara mici gesturi de intimitate si afectiune) - prin toate astea am ajuns sa ma simt atat de josnic, de lipsita de orice urma de demnitate sau stima de sine, am ajuns sa ma simt asexuata. Probabil ca atunci cand nu iubesti o persoana, nu-ti pasa nici de parerea ei fata de tine, nu in asa hal incat sa te demobilizeze total. Si stau sa ma gandesc, oare un astfel de om mai merita sentimentele mele?
(Oboseala cronica, lipsa apetitului sexual, lipsa apetitului pentru mancare, stresul general, somnul fara odihna, da, toate sunt simptome pe care le-am avut si eu cand lucram in transporturi, boala e depresia, deci ar trebui sa inteleg ca problema lui e una obiectiva. Problema mea insa e alta: daca eu eram in stare in ciuda tuturor simptomelor sa gatesc, spal, calc si imi mai ramanea si chef de altele, in ciuda somnului, sa insemne asta oare ca eu il iubesc mai mult sau mai altruist decat el pe mine? Si daca da, de ce trebuie sa ma multumesc cu atat?)

Ce caut intr-o relatie in care nevoile mele spirituale, emotionale, afective si sexuale nu-mi sunt indeplinite? Imi indeplineste, si doar cand nu lucreaza sau doarme (adica 10% din timp, cel ramas liber) niste nevoi intelectuale, cum de altfel o fac si amicii mei. In concluzie, am un coleg de apartament care in mod oficial si doar printr-un contract ar trebui sa-mi fie mai mult, dar de fapt noi doi, cand suntem doar noi doi, traim in doua bule diferite, in doua lumi diferite si avem nevoi diferite. Iar pentru societate traim o minciuna, iar el poate dormi linistit in fiecare seara cu treaba asta. Chiar si acum, dupa ce eu plang, ma cert (singura, ca nu am cu cine, ma ingora), tip, tin monologuri si prolologhii, el doarme linistit. Eu nu. Nu-i pasa. Nu-i pasa de mine. Nu cred ca i-a pasat vreodata cu adevarat, dar nu am avut atunci ochii atat de deschisi pe cat ii am acum. Pentru el prima lui iubire va fi intotdeauna el, apoi jobul, apoi somnul... Eu sunt printre ultimele lui interese.

Si am un libido si eu, la naiba! Da, sunt uriasa, hada, incep sa imbatranesc, incep sa ma ofilesc, dar inca simt, inca am suflet, inca am nevoie sa ma simt femeie! Si ce poate fi mai ironic in viata, decat sa vezi ca ultimul ce iti acorda atentie e chiar propriul sot!

***

Nu-mi iese din minte un fragmet de discutie avuta in seara asta. Citeam un articol pe internet, in disperare de cauza, incercand sa-mi dau seama ce sta in spatele lipsei de dorinta din partea sotului (http://tolovehonorandvacuum.com/2012/03/why-doesnt-my-husband-want-to-make-love/), el era deja in pat si motaia. La un moment dat s-a ridicat sa mearga la baie, s-a oprit in fata monitorului meu, a citit cateva cuvinte cheie si m-a intrebat ce citesc. I-am spus, a avut o reactie de plictiseala si de dispret fata de activitatea mea; l-am intrebat rand pe rand daca e vreunul din motivele de pe net in spatele problemei lui. Am taraganat discutia intre intrebari de pshiholog (eu) si raspunsuri de retardat (el) - in stilul "nu stiu" la puterea a 10-a - incat mi-am pierdut cumpatul si i-am smuls patura de pe el, aruncand-o pe canapea, apoi m-am interpus intre el si patura. Au urmat injurii din partea lui, am continuat la infinit cu intrebarile, a urmat un moment de tacere apoi:

El: De ce vrea un barbat o femeie?

Eu: Nu stiu, de ce?

El: Pentru ca o vor alti barbati, pentru ca e interesanta, pentru ca  arata bine... Mai trebuie sa continuu? Intelegi?

Eu: Cred, deci practic eu nu mai prezint interes pentru tine pentru ca nu ma mai vor altii, nu mai arat bine si nu mai sunt interesanta?

El: comentand ceva in stilul "nu-mi baga cuvinte in gura"
Eu: tocmai asta ai insinuat
El: ceva in stilul "ce te face sa crezi ca (mai) esti interesanta"?

Eu, incercand sa-i explic teoria chibritului pentru care sunt interesanta, incercand sa-l conving ca mai sunt inca interesanta, de parca asta ar fi schimbat ceva...

El: Faptul ca tu crezi ca esti interesanta si desteapta (si celelalte, probabil: adica frumoasa si dorita de altii - nu a spus-o, dar i-am simtit insinuarea) nu inseamna neaparat ca si esti.

A vrut patura, a luat-o... Faptul ca l-am mai tinut treaz impotriva vointei sale inca 10 minute pana sa ajunga la patura si iar in pat nu a schimbat cu nimic rezultatul final. Dimpotriva, mi-am primit portia de injurii...
Stiam ca va ajuge sa-mi scoata ochii mai devreme sau mai tarziu. Am simtit-o din momentul in care am venit acasa, prima zi dupa ce mi-am dat demisia, am simtit-o de atunci in fiecare zi. Cuvintele pot minti, chiar si gesturile cateodata, dar simturile nu te inseala... Eu... nu fac nimic toata ziua, el lucreaza, el tine toata casa pe umerii lui, stresul de la lucru, stresul ca daca ramane fara job suntem in canale... eu care am avut 10 joburi pana acum, mie careia mi se rupe de el, care ia decizii fara sa se consulte, fara sa-i pese de el... Am contracarat pentru ca a luat adevarul si l-a dus la extrema: l-am intrebat ce sa fac de zeci de ori, l-am indemnat sa-si dea el demisia ca nu mai putea de draci de sute de ori, dar asta nu mai tine minte... Tot ce stie el acum e ca eu sunt o povara in plus.
Cu ce? Nu mi-am mai luat o haina de peste un an de zile, dimpotriva, i-am luat lui (ca parca nu ar avea destule deja!), am dat mii de euro pe dantura lui, am bagat bani in masina (lui, sa nu uitam), i-am oferit libertate deplina, fara isterii de gelozie, posesivitate sau obsesii; nu mai fumez, nu mai beau nici macar social, nu ies in oras decat rar sau foarte rar; conduc masina doar ca soferul lui personal, dupa ce bea alcool sau doar in ocazii speciale in interes personal; si de obicei mananc resturile ramase de la el (adica ce mai ramane in oala dupa prima si poate a doua portie, cand mancarea e deja prea veche pentru panseluta de el).
Singura lui cheltuiala cu mine e cea de intretinere (deductibila din fondul de rulment din care se calculeaza si procentul administratorului) si de tampoane (de care am nevoie de 3-4 ori pe an, maxim!).
Ei, da... cele 5-6 mil cu dentistul, endocrinologul si ginecologul... problemele mele, responsabilitatile lui... adica cele banesti si financiare, ca orice alte probleme de orice alta natura nu-l mai intereseaza! Imi vine efectiv sa iau vreo 200 de euro din banii de la nunta, sa-i arunc in fata, sa-mi fac bagajele si sa plec.

Tocmai s-a trezit.
El: Ce fac?
M-am uitat la el, apoi la monitor.

El: Nu ma uit sa vad ce scrii, stai linistita. Si a plecat la baie. De parca de asta mi-era frica...

El: Nu ti-i somn?

Eu: tac, ce sa raspund? Oricum a adormit in picaj pe saltea...

***

Cineva... ma rog, cativa cineva ma considera simpatica, draguta, atragatoare, poate chiar frumoasa... pentru gusturile lor. Pe mine! Cu burta mea de gravida, cu noul meu set de riduri, cu lipsa mea totala de stima de sine... Pe mine! Unul imi spunea ca sunt feminina. EU! Cand l-am intrebat ce dumnezeu poate vedea atat de feminin la mine (in afara de celulita si bascheti, bineinteles!) mi-a raspuns ca e vorba de atitudinea mea in general, cand sunt feminina de fata cu el, cel putin, indiferent ce-as face. Apoi mi-a picat fisa... Atitudinea unui om reflecta atitudinea altuia cu care primul interactioneaza. Daca David nu ma vede feminina, de exemplu, nu poate pentru ca fie nu cauta genul meu de feminitate, fie nu stie cum s-o scoata la suprafata. Cred ca totul tine de perspectiva si perceptie. Ceea ce David vede feminin e o pereche de tocuri stiletto, o rochie mini ce dezgoleste niste picioare lungi, un par lung si niste accesorii, adica stereotipizarea femeii. Ce altii au vazut la mine tinea mai degraba de esenta feminitatii, de modul in care o femeie inca roseste pe ascuns cand primeste un compliment sau inca se lasa imbatata de ideea de cavalerism al barbatului.

Perspectiva si perceptie: el isi doreste o mama, nu o nevasta - o femeie care sa-l ia asa cum e, sa-l accepte asa cum e, sa fie mai puternica decat el si sa-l sprijine atunci cand pica. Daca greseste sa-l ghideze, daca face o boacana, sa-l pedepseasca. El sa faca pe sfantul cateva zile pana o imbuneaza, apoi sa o ia de la capat cu boacanele lui, cu inima usoara ce o are doar un copil nelipsit de mama. (Adica un privilegiu de care nu a beneficiat in realitate prea mult)

Eu atunci imi doresc un tata, de ce nu? Un sot, de ce nu? Un barbat, un gentleman, un viking, un conducator sau un romantic. Dar nu un copil.

Lucrurile sunt simple, e ca in articolul ala -  http://lotusdrop.blogspot.ro/2013/12/unde-ne-sunt-barbatii.html - e calea lui sau cale batuta si adio! his way or the highway. Cand el nu vrea sa comunice, eu ce sa fac? Sa intuiesc ce are, ce-l doare, de ce actioneaza intr-un fel sau altul. Adica sa fac deductii si inductii psihanalitice. Cand el nu vrea sa faca sex, eu ce sa fac? Abstinenta, masturbare sau inlocuire cu surogat (anume, amant). Am incercat abstinenta, am incercat masturbarea. Mai imi ramane o singura optiune... sau doua...

Amanti, minciuni, frustrari, ura, instrainare completa sau... divortul...

New Year's resolutions

Anul trecut, in premiera vietii mele am ales sa nu imi mai fac planuri de viitor. Am ales sa ma las in voia sortii in 2014. Concluzia asta mi-a venit ca o revelatie undeva dupa ora 00:00 'trecute fix', in timp ce ma gandeam la "captain Dan". Nu cu mult dupa, mai exact pe 2 ianuarie al acestui an cineva din familie a decis sa se lase de fumat din motive financiare si pragmatice (sanatatea fiind, sincer, chiar ultimul motiv practic), iar dupa el s-a mai luat unul, si inca unul incat riscam nu doar sa fiu singura fumatoare hulita printre nou-renascutii "crestini", dar riscam sa le compromit si ambitia cu fiecare fum expirat ce calatorea spre directia lor generala. Asa ca, mai degraba de nevoie decat de voie, in 2 ianuarie patru oameni (incluzand si pe subsemnata) s-au lasat de fumat.

Presupun ca daca a nu avea planuri mi-a fost planul, sunt pe drumul cel bun. Odata cu tigarile, am renuntat si la cafea si cum nici alcoolul nu aluneca pe gat fara fumul aferent, m-am lasat si de vin si bere.

Problema mea existentiala a aparut aproximativ in aceasi dimineata de an nou, circa 5 minute dupa ce mi-am impus sa renunt la planuri pe anul asta. Nu poti schimba genele nimanui, iar ale mele ma definesc ca o eterna obsesiva compulsiva, intr-o nevoie cruciala de control nu doar asupra vietii mele, dar si a celor apropiati. Drept pentru care minusurile vietii mele (conform, bineinteles, parerii publice, sub logo-ul "ce va spune, mama, lumea?") apar mai dramatice acum ca nu mi-am mai impus vreun plan de bataie, decat pe vremea cand aveam vreo 10+ planuri de back-up in caz ca cel initial esua.

In concluzie, ma rod niste aspecte pe care aleg sa le ignor zi dupa zi, chiar daca le simt ca-mi sufla in ceafa. Si cand nu le mai pot ocoli, am izbucniri foarte ciudate, ca cea din seara asta. Privirile in gol, gandurile suicigase in stilul 'better dead, then alive & a burden' si lacrimile ce curg fara oprire. David cred ca ma uraste in momentele astea. E genul de om care prefera sa ignore orice problema decat s-o confrunte, iar cand ma vede prefera sa se retraga cat mai repede in cochilia lui daca prima tentativa de a ma impaca esueaza. Si cum niciodata nu a reusit sa empatizeze cu mine, esueaza. Apoi ma uraste ca esueaza si ma ignora. Iar eu imi petrec ore in sir uitandu-ma pe pereti, incercand sa-mi explic de ce plang si de ce nu ma pot opri, insa peste toate, ce-as putea face sa nu mai trec prin momentele astea de schizofrenie. Sunt singura, chiar si in doi...

Revelion 2014

Filmul meu preferat, al tuturor timpurilor, e Forest Gump. Il vizionez cu un fel de obsesie cu fiecare ocazie data.
O scena imi ramane in minte ascunsa pana in momentul revelionului din fiecare sfarsit de an: cea in care locotenentul Dan se sprijina pierdut pe barul unui local arhiplin si se uita in gol, in timp ce multimea extaziata imbratiseaza noul an prin confetti, urari si sampanie. Locotenentul Dan trebuia sa moara eroic in razboi, dar traia modest si rapit de demnitate, fara picioare, intr-un scaun cu rotile.
Am grija sa ma trezesc la realitate, sa-mi revin din melancolie si sa imbratisez noul an cu recunostinta pentru ceea ce am deja. Acolo unde nu am reusit insa sau pana acum, poate imi va da Dumnezeu... anul asta, sper...?

Revelatia ultima a vietii...

... e constientizarea ca fiecre trecator isi traieste viata complexa la fel de vivid ca tine - populata de propriile ambitii, prieteni, rutina, griji si nebunie mostenita - o povete epica ce continua invizibil langa tine, ca un furnicar ce se intinde mult sub pamant, cu cai si pasaje elaborate spre alte mii de vieti de care nu vei stii niciodata ca au existat, in care poate vei aparea vreodata ca o penumbra in trafic sau o fereastra luminata in intuneric.