era o perioada in viata mea cand credeam ca sunt buricul pamantului. cu totii trecem prin ea, suntem tineri si creduli, imbatati de propria noastra persoana. sunt o groaza de motive care iti dau acest sentiment. unii se simt astfel datorita banilor parintilor, altii datorita faimei bunicilor... eu datorita succeselor scolare. nu-mi picasem niciun examen, nu puscasem niciodata vreun 4 si invatam cu o naturalete incredibila. prindeam orice informatie din zbor, o intelegeam din zbor si o puteam aplica si reaplica cu brio. terminasem liceul pe podiumul podiumurilor, eram tanara, frumoasa, desteapta si cu un viitor ce-mi suradea. asa-mi spuneau profesorii. ma adorau si-si doreau probabil acest lucru retraindu-si tineretea pesemne prin mine. facultatea a fost o briza continua de aer de vara - examenele usoare, cursurile inexistente, seminariile interesante - o ocazie de a socializa cu toata lumea. pe cand alte studente lucrau in birturi jegoase luand palme peste fund in semn de apreciere de la clienti seculari ce duhneau a tutun ieftin si vodca, eu lucram in mediul academic, redactam reviste educationale si participam la conferinte de nivel inalt.
scoala a fost intotdeauna punctul meu forte. dar scoala se termina la un moment dat. si dai de viata. acea parte a ei care nu-ti lasa loc de reascultari la mate, negocieri de note cu profesorii si invoiri medicale false. ma refer la partea aceea capitalista, pesimista, intunecata - la jungla vietii. in jungla vietii mele, cunostiintele dobandite in trecut nu prea te ajuta. te ajuta banii, relatiile bine amplasate pe care le ai, reputatia celor ce te-au precedat in domeniu si carora le esti drag, iar pe ultimul loc poate - cunostiintele actuale si actualizate constant.
poporul nostru e oricum, ne place sau nu, prost - o prostie ce se naste si se perpetueaza din ura noastra pentru carte si tot ce reprezinta ea. nimanui nu-i va pasa in lumea de azi si tara asta ca Cea care scrie aceste randuri a citit sute de carti pe care le detine in biblioteca personala, ca stie mai multe cuvinte ce apartin vocabularului roman si strain decat omul de rand, ca empatizeaza cu spiritul globului nostru si mai presus de toate, e constienta de scopul ei metafizic pe aceasta scoarta de pamant.
cand se trage bilantul, daca vrei sa supravietuiesti ai nevoie de urmatoarele:
1. banii/relatii/buze de pupat cururi
2. potential SI noroc. nota: cei doi piloni mai devreme mentionati nu sunt valizi de sine statatori.
eu... nu am buze de pupat cururi. si nici bani de mite. si nici relatii.
eu... nu sunt construita genetic pentru a ma folosi de ele si cand le am. sunt o idioata, probabil, fiind constienta ca si in situatia de fata in care ma aflu as fi putut pasi victorioasa daca as fi renuntat macar odata in viata la principiile mele pentru una dintre cele 3 variante de mai sus. dar nu pot. ceva din mine nu ma lasa.
eu... nu am avut niciodata noroc. nu am castigaat in viata mea nimic. nici macar o bomboana. a trebuit sa-mi muncesc castigul de mica. si nu m-a deranjat niciodata asta. pentru ca eu... aveam potential. si pana azi credeam ca potentialul e suficient pentru a demonstra oricui ca merit sansa. iti mai trebuie si noroc, si mult din el cateodata.
cazul concret: plec. dupa un an de contracte pe perioade determinate, plec. plec cu mai multe reusite decat esecuri, plec cu sansa de a fi venit, vazut si schimbat sisteme de lucru, si procese de munca in sisteme, plec cu regretul de a pleca de la un job fata de care pentru prima data in viata ma sculam dimineata zambind, lucram zambind si nu mai mai lasam plecata de acolo. plec cu regretul de a nu fi demonstrat suficient cat de multe pot face si cu parerea de rau pe care o ai atunci cand esuezi lamentabil.
sa dau vina pe sistem? pe mine? pe altii? ar fi atat de usor sa spui da, dom'le - capitalismul e de vina, criza asta financiara e de vina, boc e de vina, toti sunt de vina! ar fi fost cumva impaciuitor sa fi avut convingerea ca am fost injunghita pe la spate de vreunul din viitorii fosti colegi, ca viitorul fost sef nu ma avea la inima, ca insusi managerul managerilor ma vroia exterminata. dar intr-un final... nu e vina nimanui, nu e castigul nimanui. e doar pierderea mea si vina mea. vinovata ca exist in aceste timpuri, ca posed fizionomia si temperamentul pe care le posed, ca nu am fost mai buna, mai cizelata, mai capabila, mai in stare.
iar ironia amara e ca ... am preferat sa fiu loiala cu inocenta unui caine caruia ii arunci din cand in cand un colt amar de paine, caci mai mult nu cunosteam. am refuzat interviuri, posturi, oferte. am sperat cu o convingere fanatica in compania asta. nu cred ca ma asteptam realmente la acest raspuns nu doar negativ, dar si definitiv. fara negocieri, fara portite, fara loc de subiectivism. si halal motiv - restructurari.
si-mi tot bat capul, incerc din rasputeri sa inteleg: de ce? de ce sa investesti intr-un om timp si bani cand nu-ti poate fi de folos decat o infima parte din timpul ce i-l aloci? daca intervalul meu acolo s-ar asemana unei placinte, jumate din ea le-am mancat-o eu doar cu investitia lor de timp si bani in a ma invata conceptele de baza si de sistem prin toate trainingurile, un sfert s-ar duce pe salariul pe care mi l-au dat si doar un sfert pe munca mea ce fiind facuta le-a adus niste profit. cu siguranta mult mai mare decat investitia facuta. si totusi... cum sa renunti la un om pe care l-ai luat de la 0 si l-ai adus intr-un punct in care iti aduce solutii fezabile?
un sut dureros in fund. gratuit. si nici un pas inainte... doar stagnarea si tacerea mormantala a copilului din mine pe care l-au ucis.
