The seven karmic laws

1. As you sow, so shall you reap
2. What you refuse to accept, will keep on coming to you.
3. What you refuse to learn, will keep on being taught to you.
4. Wherever you go, there you are and you are where you're supposed to be.
5. If something's wrong in your life, something's wrong in you.
6. The greater the toils, the more valuable are the rewards.
7. Everything is connected and consequential.

Noi fiori pe sirea spinarii...

Si daca noi cu totii nu suntem nimic altceva decat o cauzalitate perpetua ce reverbereaza in efecte primare, secundare tertiare si alte miriade de ele, o interconectabilitate de celule ale unei imensitati pe care nu o putem descoperi comprehensiv, atunci nu-i de mirare ca toti indivizii ce se ating imperceptibil sau se izbesc unii de altii isi influenteaza vietile in mod direct sau indirect, intr-un fel sau altul. Si desi pare ca navighezi peste o mare nedeslusibila de capete fara fete, fara trasaturi, din cand in cand in zare apare cate o pata de culoare. Cate un fior. Fiorii in culori de curcubeu sunt cel mai probabil acei indivizi pe care trebuie sa-i cunosti. Trebuie nu pentru ca e scris in stele sau pe vreo pecete de destin pecetluit, ci pentru ca ceva din tine, din strafundurile clocotinde ale fiintei tale te mana spre ei; trebuie pentru ca vrei; trebuie pentru ca esti curios, esti intrigat, se anunta revelatii si raspunsuri la intrebari chinuitoare ce te ardeau parca de veacuri. Oamenii astia sunt rari. Sunt pete de culoare pe o infinita panza de tonuri gri. Si cu cat mai multe culori poti strange in cosul de curcubee, cu atat mai intelept vei pasi spre cosmos, in transcendenta ta.

Gresit sa-ti duci existenta limitat de un numar predefinit de altii. Nu exista limite. Si nici nimic mai satisfacator ca o ploaie torentiala de culori. Sau fiori. Societatea… obscen cuvant. Societatea impune norme. Normele majoritatii. Adica a celor care au fost educati in tipar si care nu au pus niciodata la indoiala tiparul. Norme impuse de ei, de catre parintii lor, de catre copii lor. Norme perpetuate spre infinit, greu schimbabile.

Dar daca sunt suma tuturor cauzalitatilor din trecut, am inteles ca dorinta de a-mi extinde limitele e primul pas catre initierea spirituala. Iar daca aceasta initiere, fie ea spirituala sau carnala, nu se incadreaza in normele societatii, atunci fie: imi accept statutul de paria. Dar o fac zambind caci tin in maini un cos plin de curcubee!

De la Atos, din birou...

Doamne, ce caut aici???
Nu e locul meu, habar n-am ce naiba trebuie sa fac specific, iar din informatiile generale deduc ca nimic din ce voi face nu va avea vreo legatura cu ce mi-ar fi placut sa fac, aflu, cunosc.
Iaca, am ajuns si eu la un salariu decent si am impresia ca mi-am vandut sufletul diavolului. Ma duc in total alta directie!
Am o doza serioasa de stres. Si inca una de disperare. Si peste toate, unde mai pui ca dupa o zi confuza de lucru ma duc acasa la alt stres - copilul, maraielile, relatia mea pasiva cu Andrei... 
Nu am nimic care sa ma stimuleze pozitiv. Doar responsabilitati si multe momente de confuzie si stres. Astea sunt zilele mele. Si nimic, absolut nimic extern nu poate schimba situatia actuala in BETTER. Iar intern, nu gasesc nimic, nici un factor de explozie in mine. 
Ce fac cu viata mea? De ce sunt aici, acum? Si unde naiba vreau sa ma indrept, de fapt?

Vreau doar banii de sfarsit de luna? Raman aici si ma adaptez haosului.
Vreau cariera? Ma indrept spre alta firma, bani mai putini, probabil acelasi haos.
Vreau familie? Of, buna intrebare - o vreau? O am. Si nici nu stiu ce ar trebui sa fac cu ea. Ma gandesc la familie si devin bipolara.Simt cum mi se pune un nod in gat, apoi zambesc cu gandul la amintirile frumoase, apoi ma apuca o senzatie de anxietate stiind ca la sfarsit de program ma duc acasa, dar simt o caldura in stomac si cateodata si fluturasi, si totusi nu-mi vine sa ma intorc la planset de copil si un barbat de care ma deconectez putin cate putin pe zi ce trece.

Au fost prea multe schimbari in ultima vreme. De la dintii cu plansete ale lui Damian, lichefierea creierului meu si senzatia ca voi arde toate circuitele creierului meu, la nervi intinsi de ceilalti membrii ai familiei, pana la pierderea cainelui, stresul de dinaintea sarbatorilor – impus de maniaca de maica-mea – si senzatia revelatorie ca sarbatorile si-au pierdut orice insemnatate de liniste si pace pentru mine; de la discutiile ca ne luam si plecam si stresul ce venea cu ele pana la indatorarea finanaciara fata de ai mei pentru ca ne trebuia masina (s-a stricat cea antica) si nu aveam suficiente fonduri; de la angajarea mea si transferul lui Andrei in CIC pana la acest moment in care am revelatia ca aici nu e mai diferit decat vreundeva, ca e haos, ca va trebui sa dau din coate, sa tin cu dintii de pozitie, sa mi se rupa de multe si sa astept sa-mi treaca viata; si apoi mai e si Lavi, asa, colac peste pupaza. Lavi imi aduce aminte de vechea eu, aia singura, aia care poate flirta, care batea un cui si-l fuma pentru ca era libera s-o faca, aia care putea sa iasa seara la 22 din casa fara sa se gandeasca la parerea vecinilor sau sotului sau parintilor, fata aia care era gata sa faca orice nebunie pentru ca viata e scurta si trebuie traita (responsabil si) din plin! Si ma uit la viata lui de burlac si uneori il compatimesc. Dar de cele mai multe ori il invidiez. El poate sa faca atatea, iar eu asa de putine. El imi aduce aminte de trecut, iar eu sunt blocata intr-un prezent anost, lipsit de pasiune, de inovatie sau explozii.

Si atunci de ce ma mira faptul ca imi pun intrebari existentiale atat de incomode sau ca imi vine sa ma iau sa plec in lume?...

Oare nu sufar si eu, ca si Sica, de criza vastei a doua?...

Tiganu' cu cortu'

Asa sunt eu, asa suntem noi. Asa e cand esti al nimanui sau nu ai niste radacini care sa te tina undeva, acolo.

Toata viata mea am cautat sa ies din fraiele unei mame fanatice si unui tata dictator. Dar cand statul nu te ajuta, cum i-a ajutat pe ei si pe generatiile trecute... Cand parintii tai nu te ajuta cand le spui ca vrei sa zbori libera spre independenta... Si cand nici perechea ta n-a dus-o mai bine ca tine...

Ei bine, atunci ajungi la 30 de ani inca dependenta de mama si tata, ajungi sa fi inca tratata ca o pustoaica de 13 si nu de 30, chiar si daca ai un copil dupa tine.

Cu atat mai dramatica situatia atunci cand impartirea cheltuielilor, sarcinilor gospodaresti si atributiunilor logistice aferente nu e suficienta. Presupun ca mama-mea vroia sa preiau tot din mainile ei si sa jonglez un copil printre picatele, iar eu vroiam sa preiau propriul copil in responsabilitate totala si sa mai jonglez cu celelalte printre picatele. Nu de alta, dar eu asta am inteles atunci cand ne-au invitat cu bratele deschise la ei in casa promitand ca ne ajuta. Nu are rost sa dezbat ce a insemnat ajutor in notiunea lor. Cert e ca acest aranjament a picat din vesnicele maruntisuri din care s-a facut o tragedie din partea lor spre noi. Si cum a picat aranjamentul convietuirii si cu soacra-mea, dar si cu parintii mei am ales ultima varianta de pe lista: chiria.

Cuvantul asta e ceva necunoscut pentru mine. Nu am stat niciodata in chirie. Uneori cand ma gandesc la el ma ia cu anxietate. Cu atat mai mare e ea cand ai si un copil dupa tine, esti inca in concediu de maternitate si sotul castiga un salariu mediu.
Dar ma ia si cu incitarea unei noi aventuri. Vom avea in sfarsit ocazia sa ne facem viata asa cum vrem noi. Sa ne impunem propriile noastre reguli. Sa crestem un copil sub aripa noastra exclusiv, fara influente babesti. Va fi o aventura. O aventura grea.

Dar la naiba, daca nici la 30 de ani nu ma maturizez, atunci cand?!

1. Ma voi lasa de fumat. Ne vom lasa de fumat!

2. Voi incepe sa depun CV-uri peste tot in speranta ca voi gasi un job care sa-mi ofere un salariu mare, nu mediu.

3. Voi incerca sa-l transfer pe Andrei in maternitate - daca e posibil.

4. Vom continua sa strangem bani, cat de putin, pentru zile negre.

5. Ma voi interesa de crese si gradinite.

Azi incepem cautarile de apartamente. Azi reduc tigarile. Maine ma voi interesa la indemnizatii ce se poate face mai departe in situatia mea. Saptamana viitoare incepem sa impachetam. Pana luna viitoare voi stii unde il duc la cresa, daca e cazul.

Cumva, o s-o scoatem la capat! Si candva, o sa avem si noi casa noastra. Acasa.

Babies

Babies are so simple, such easy individuals. When they get tired, they sleep, when they get hungry they eat, when they need to go, they go, when they want to play they play.

I’m laying next to my own little sleeping bundle of joy and I can’t help starring at him for minutes upon minutes – his sleep is so calm and calming at the same time. They fall asleep so easily. The only noise disturbing their slumber is external. And then I think of my own noise. We have so much internal noise in our minds when we become grown-ups.

Why is that?

Right now his only worry is not getting his mouth on that toy sooner or not getting his way around my hair the way he’d want to.

And then time happens. And it happens again. And again. And they seem to be growing up faster and faster by the day. Soon enough he’ll worry about other things:

 Does he want to play with the blue car or the red one?

Which superhero is the greatest?

How much is 5 times 5?

How should he explain to his mum that he broke the neighbor's gnome statue with his ball?

Which shirt should he wear to school? What if that girl doesn’t like him?

Is college actually the right option for him?

Is his penis big enough?

Why did he take that awful job?

Does he provide enough for his wife and child?

Does his son despise him?

Should he start making his own funeral arrangements next year?

Did he live a happy life?

I wish I could tap into that part of my life at any given moment, whenever I’m in desperate need of ridding myself of stress, weariness and depression, to set myself on baby-mode each night before I go to bed, to be able to silence that inner noise and enjoy the sounds coming from outside my window; to sleep shameless; to dream daringly; to live those seconds one by one like they’re centuries old and rejoice for my innocence for it is a rare flower to behold.

I made it, hooraaah!

In 3 zile se intoarce mama-mea. Au fost doua luni de soc. Aia despre convietuirea in 4 generatii, dar fara liantul intre mine si restul, adica fara mama-mea. Deci da, inca locuiesc cu parintii. Nimic nu s-a schimbat. Doar ca acum am mai adus cu mine inca doi baieti. S-a inmultit gasca, si poate ca per ansamblu lucrurile cotidiene, de gospodarie si toate cele s-au mai aerat in 6, dar tensiunile au crescut considerabil.

Dorinta mea de a ma muta de aici ramane, dar undeva pe fundal. Am avut nevoie de astea doua luni pentru a ma acomoda cu noua situatie din care nu avem iesire - no living separately, just us.

Momentan tot ce imi doresc e sa o vad acasa pentru ca mi-a promis o saptamana de concediu, departe de copil, doar Andrei si cu mine in intimitate deplina. E o gura de aer binevenita si binemeritata, as spune. Dar sunt realista. Sansele ca Damian sa o accepte dupa doua luni in care m-a avut doar pe mine in fata ochilor cu micile pauza in care interveneau ceilalti, sunt... reduse. Dar cine stie? Poate ca baiatul o mai tine minte, poate e un copil autonom de felul lui si o schimbare de la mama la bunica nu va fi resimtita cu drame si lacrimi. Poate. Nu-i asa ca ar fi frumos?

Convietuirea in 4 generatii

Cand ma gandeam la viata mea spre viitor si imi sugeram teluri, ea arata cam asa: 

- sa am un job care ma satisface, nu neaparat atat prin salariul de la sfarsit de luna, ci prin munca pe care o depun. Sunt, cel putin in teorie, la jumatatea drumului. Urmaresc inca o ruta spre troubleshooting/training de SAP la o companie de top, insa sunt constienta ca trebuie sa am un plan B in caz ca nici eu, ca multi altii, nu voi reusi sa fac ce-mi place. Si atunci planul B a devenit prin varii contexte opusul. Anume, agricultura la scara mica. O casa la sat, cu mult pamant pentru o singura persoana, deci mult de lucru pentru o posibila recolta spre vanzare, dar e do-able. Ar presupune o viata la care n-am visat in studentie, ci mult mai curand, dupa ce corporatismul mi-a injectat doar venin in vene, in ultima vreme. Decat intr-un corporatism subred, mai bine intr-o agricultura sanatoasa! Ramane inca de vazut incotro ma va duce viata pe aceasta nisa.

- sa-mi gasesc un barbat, nu un baiat, un om cu principii sanatoase, zdravan si sanatos, apt si dornic sa munceasca chiar si cu lopata pentru a-si cladi viata, o bruta vikinga cu suflet drag si mare. Si o groaza de relatii de rahat si un divort mai tarziu, l-am gasit. Mai mult de atat, il consider suflet-pereche, prietenul cel mai bun, amantul ideal si pilonul meu de sprijin moral si psihic. 

- sa fac un copil care sa nu-mi calce pe urme in defecte pentru ca il voi invata tot ce a trebuit sa musc de una singura si pentru ca il voi creste asa cum mi-as fi dorit sa fiu crescuta eu, pentru ca il voi respecta, il voi trata ca pe un individ de sine statator, si nu ca pe catelul meu numai bun de dresaj. Si il am. Si desi e inca prunc, ceva din mine, puternic si darz ma tine tare pe pozitiile pe care mi le-am impus mai devreme. Uneori atat de tare, incat intru in conflicte cu toti binevoitorii care ma considera o nebuna inapta de a fi mama. 

- sa-mi traiesc traiul in familia mea nucleu, doar noi trei, intr-un spatiu al nostru unde putem fi intimi unul cu celalalt, unde putem sa ne impunem propriul nostru ritm odata ce l-am gasit, unde putem sa ne cladim impreuna o oaza afectiva sanatoasa. Si nu avem asta. Nu m-am nascut intr-o familie cu traditie financiara si nici el. Iar cand am vrut sa ne mutam impreuna am avut de ales cu cine sa ne mutam impreuna. Cu ai mei, trei la numar pe doua generatii sau cu a lui, una si nebuna. Am ales varianta ce mi se parea mai logica in acel moment. E mai usor sa faci fata unui nebun, decat la trei. Problematic a fost cand am descoperit ca nebuna lui avea pitici mai multi decat toti trei ai mei la un loc. Si mai problematic a fost cand am descoperit ca niciunul din piticii ei nu-si doreste un nepot. Viata ei fusese cea mai linistita fara copii, fara nepoti, deci fara batai de cap. Asa ca i-am respectat dorinta nespusa si am plecat pentru a-i oferi ei ce-si dorea si noua (incluzandu-l mai ales pe Damian) o viata mai usoara. Ne-am mutat la ai mei. Suntem acum sase oameni sub acelasi acoperis, sase oameni si 4 generatii. Indiferent cum ai lua-o sau ai pune-o, suntem mai multi decat in orice Warengemeinshaft nemtesc ce-a existat vreodata. Si chiar stiu cateva... Ies scantei, si ies des. Iar noi, si in special eu, sunt cea care se consuma mai mult decat ar trebui. Nu mi-am dorit asta, dar nu am de ales. Castigam amandoi prea putin pentru a ne muta in chiriile absurde din oras si a mai pune deoparte ceva la sfarsit de luna, iar casa de la Obad e nelocuibila pentru un prunc de 5 luni. Am ramas si fara rezerve considerand sumele fabuloase pe care le-am rulat pentru a o cumpara, pentru a-l naste pe Damian in rahatul ala de spital poleit cu aur, pentru a renova apartamentul soacrei care nu se vrea bunica, pentru a ne mobila camera odata mutati, pentru a repara masina care s-a stricat, pentru a investi in gardul de la sat etc. Am rulat la bani si la bune intentii in stanga si-n dreapta incercand sa facem sa mearga conceptul asta de familie. Si tot nu merge. Una nu o vrea si nu vrea sa faca parte din ea, ceilalti o vor impunandu-se cu niste reguli si principii antice si de demult, crezand ca aia e singura cale de a o cladi. Am incercat doua extreme cand noi ne doream o cale de mijloc. Calea noastra. Iar ea nu poate dainui nicicum in contextul actual. Sau cel de un viitor relativ apropiat. 

Problema mea personala e ca am prea mult din empatie si pun totul la suflet si prea putin din nesimtirea aceea atipica prin care poti sa... "ignore, report as spam, dismiss". Stiu ca pentru binele tuturor asta e calea, dar nu stiu cum sa ajung la ea. Si mai frustrant decat orice planset neconsolat al copilului e faptul ca nu reusesc sa nu ma mai consum si nu reusesc nici sa fiu fiica perfecta sau aproape perfecta pentru macar o zi. Cel mai sfasietor sentiment e cel in care dai tot din tine pentru un lucru pentru a ti se spune ca nu a fost suficient. Traiesc in fiecare zi cu aceasta cruce deasupra capului si singurul mod in care as putea scapa ar fi sa ne mutam inca o data, departe de toti, doar noi trei. As ramane o dezamagire, cu certitudine, dar nu mi-ar mai pasa pentru ca nu mi-ar mai sufla acest concept in ceafa. 

Cat de confuz poate fi un om care e iubit si apreciat de partenerul de viata si ocarit si subapreciat de proprii parinti si bunici! So which one am I?

Copilul creste

Copilul creste. El creste indiferent de frustrarile, fricile si angoasele parintilor.

Cand l-am luat din spital, Andrei n-a doarmit toata noaptea. Ne uitam amandoi la el ca la un extraterestru. Cum cresti un extraterestru?

Si atunci aveam o groaza de intrebari in cap.

Il puneam in patut sa doarma. L-am pus corect pe spate? Ar trebui sa-i intoarcem capul dintr-o parte in alta din ora in ora? O sa i se deformeze craniul daca doarme pe spate? Daca se asfixeaza in somn? Oare l-am ragait suficient inainte? Daca vomita si nu auzim? Ar trebui sa-l mai punemsi pe burtica?

Ii dadeam sa manance. Oare a mancat suficient? Daca ii mai e foame? Daca nu si-a luat destul de la san? Oare ii buna formula asta de lapte? De ce nu vrea sa manance? De ce se chiceste de fiecare data cand mananca?

Il lasam sa se joace. Oare ii plac jucariile? Daca se plictiseste? Sunetul ala a fost plans sau bucurie? Daca plec pana la baie si nu mai aud nimic ce face? A adormit? S-a inecat? Se plictiseste? Cum sa ma mai joc eu cu el?

Mergeam la plimbare sau in vizite. Am luat tot? Stai sa mai verific o data. Are suficienti pampersi? Oare e suficient un biberon? N-ar trebui sa ne intoarcem acasa mai repede? Ce fac daca i se face somn acolo? Daca sare cainele la el? Daca il zgarie pisica aia? Daca darama landoul fetita prietenilor?

Cu timpul il inveti. Unele intrebari dispar. Altele persista. Unele revin, altele noi le iau locul celor disparute. Si dupa tot stresul din glanda, dupa toate noptiile de insomnii - unele datorita lui, altele din cauza ta, pur si simplu, iti dai seama ca... hei, copilul creste! Indiferent de tine, el creste, se dezvolta, deprinde lucruri noi in fiecare zi.

Are 5 luni azi. Nu stiu cum au trecut. Cumva, au fost lungi. Altcumva, prea scurte.
La cat mai multe, pui scump!

Azi e sarbatoare!

Cateodata, ca mama, ajungi in pragul disperarii. Am mai auzit-o pe asta. Na, acum o spun si eu. Am zile bune. Am zile rele. Cateodata amandoua in aceeasi zi, si de mai multe ori pe zi.

In ultima vreme alunecasem rau de tot pe margini si nu reuseam sa ma adun nicicum. O mare parte din vina o are situatia de fata. Nu am mai avut niste minute, ore, zile impreuna cu Andrei de cand a plecat mama-mea in Germania.

Si din pacate sau fericire, nu sunt gnul de femeie si/sau mama care sa se jertfeasca pentru sotul sau copilul ei. Sacrificiul pentru copil ar trebui sa fie un concept refuzat de orice mama, din punctul meu de vedere. Nu il faci, cresti, educi, ca apoi sa-i scoti ochii cand devine un individ de sine statator. Cele care se sacrifica asta fac. Am vazut-o nu o data. propria mea mama e asa. Si o inteleg pe de o parte, atunci cand investesti tot ce ai tu mai bun intr-un copil - timp, bani, rabdare si cate si mai cate, te astepti constient sau inconstient la o recompensa. De ce? Pentru ca asa suntem noi, oamenii.

Eu vreau sa fiu un altfel de parinte. Vreau sa fiu parintele care nu renunta la tot de dragul lui. Nu la timpul meu de cuplu, nu la timpul meu pentru mine. Si a mers. Eram fresh de fiecare data cand il luam in brate, cand ne jucam, cand il hraneam tocmai pentru ca ma aflam in echilibru psihic, mental si spiritual. Ei bine, mai am de tras o luna pana cand se intorc ajutoarele. Si pana atunci ma dezechilibrez zilnic - uneori mai mult, alteori mai putin.

Dar uite ca uneori echilibrul vine de la copilul care pana nu demult ma dezechilibra, din lipsa de timp liber. Si cand se intampla astfel, pompezi de energie, de adrenalina, de "-ine"! Azi e sarbatoare. Si pentru ce motive, cateodata...

Azi a invatat sa foloseasca lingurita si a mancat o piersica. Da, o piersica intreaga cu lingurita! Iar eu sunt mai odihnita ca niciodata, mai plina de iubire ca niciodata! Mai rabdatoare ca niciodata! Azi e sarbatoare!

Socoteala de acasa

Sa fii proaspata mama e un paradox. Cu un ochi te bucuri pentru ca a venit pe lume! el e! e aici! Si cu altul plangi in doliu pentru vechea tu, cea libera sa faca ce vrea, independenta, egoista, vesnica copila trecuta prin viata fara prea mari responsabilitati.

Si desi iti faci planuri despre cum va fi si cum s-ar povesti inca din clipa in care doua liniute mici-mici se intrezaresc printre lacrimile de fericire, uneori, sau poate de multe ori - cine stie? - lucrurile nu se aseaza asa cum le-ai fi dorit. Si atunci ti-e dor de vremurile alea "bune" cand nu simteai sfasierea dezamagirii pe tine insati ca n-ai putut sa faci aia sau sa fii aialalta.

Mi-am dorit cu trup si suflet sa-l alaptez. Mi-am dorit cu toata fiinta mea sa pot nu doar sa-i dau viata, ci si sa-l mentin in viata prin laptele meu, sursa aia de vitamine si nutrienti ce se schimba de la masa la masa conform nevoilor organismului lui. Si l-am alaptat. Cu chiu, cu vai - pentru ca n-am avut ocazia sa-i dau san inca din primele saptamani fiind in spital, pentru ca n-am avut suficient lapte la cum galopa crescand, pentru ca sanii mei simteau stresul de a-l pierde in Terapia aia Intensiva asa cum si-au pierdut puii alte mame, pentru ca intr-un final mult prea apropiat mi-a venit prima menstra si de atunci il refuza complet, ori de cate ori incerc. Am incercat si azi si probabil de aceea scriu acum - s-a redeschis o rana.
Mi-as fi dorit sa fi fost mai precauta cu cei de la Premiere, sa nu ma las atat eu cat si fiul pe mana unor incompetenti cu diplome grele ce s-au aciuat numai-ei-stiu-cum la un spital-hotel. Poate ca daca as fi fost mai putin naiva, lucrurile ar fi stat altfel acum. Dar cum "orice efect are o cauza, orice cauza are si un efect" si una o perpetueaza pe cealalta.
Copilul e acum pe formula, e puffy si dragalas.  Insa in urma vizitei de azi la pediatru mi s-a explicat ca desi el arata de 6 luni are totusi conformatia biologica al unui copil de 4 luni. Si desi are 4 luni, inca nu isi poate mentine capsorul pentru ca e mai greu decat al altora de varsta lui, iar muschii spatelui in varsta de patru luni nu pot mentine osatura grea ce cantareste ca la sase luni. In concluzie ar trebui sa incep diversificarea. Si desi am fost de acord, chiar entuziasmata de asta pe moment, timpul le aseaza pe toate, chiar si in creierul unui individ. Alta schimbare ce nu vibreaza cu randuiala mea. Vroiam sa-l diversific la 6 luni. Nu la 4.

Astfel de momente te mana sa te intrebi daca procedezi corect, daca faci ce trebuie si finalmente, daca esti o mama suficient de buna pentru a-l creste. Da, stiu, pot merge la un al doilea pediatru. Si pot considera ca al doilea pediatru imi va spune sa-l las pana la 6 luni pe un lapte sintetic pe care il digera greu si sa risc sa prezinte intr-un viitor destul de apropiat semne de rahitism. Pentru ca asta e alternativa. Si am de ales dintre doua rele raul cel mai putin rau. Si asta pentru ca nu-l mai pot alapta pentru a-i oferi ceea de ce avea cu adevarat nevoie.

Poate parea "an overrated drama" din partea mea, dar asa incepe sa se lege cauzalitatea, iar ultimul lucru de care am nevoie ar fi ca peste X ani sa-mi reproseze ca l-am neglijat intr-un fel sau altul. N-as vrea sa ajunga in papucii mei in relatia cu parintii. Mi-am dorit ce-si doresc toti viitorii parinti - sa fie mai buni ca proprii parinti. Si cumva, nu se stie cum, mai toti esueaza. Poate ca au avut prea multa incredere in fortele lor, iar aroganta le-a adus deznodamantul asta. Sau poate ca n-au fost deloc siguri pe fortele lor si i-au crescut pe toti dupa ureche. Poate ca lipsa de informatie, carierele lor, prea multa tehnologie asuprita pe cei mici, lipsa de timp, de fapt nu, copiii au fost dintotdeauna de vina caci ce sa faci, genele, dom'le, genele. Posibilitati destule pentru ca totul sa-ti explodeze in fata intr-o zi: n-ai fost parintele Ala! Ala, de vroiai sa fii.

Ai mei parinti stiu asta. Dar le lipseste curajul sau modestia de a-mi admite ca au gresit. Si cu cat cresc frustrarile lor asupra lor insisi cu atat eu aud tot mai multe blamari la adresa mea, chiar si 30 de ani mai tarziu.

Sa fie negru pe alb. Sau mov pe fond floral. Sa tin minte cele scrise acum cand va veni vremea. Sa nu uit. Sa ofer mai bine. Sa fiu mai buna. Sa fiu mai mama. Nu-i inca prea tarziu.

Asa-i?...

La jumatatea lui 2016.

Anul asta a ajuns la jumatate. Si deja am trecut prin el cum trec altii prin zece. L-am nascut, am crezut ca-l vom pierde (gratie miorificului spital privat Premiere), l-am scos intr-un final din spital, l-am adus acasa si de atunci ne umple inimile cu fluturasi in fiecare zi. E un copil dulce, cuminte, zambaret, curios, explorator si fulgere-fulgere-fulgere cand ii e foame! :)

Luasem o casa la sat anul trecut - micul nostru proiect inainte de a afla de marele nostru proiect printr-un test de sarcina facut la ghici. De atunci ne-am facut de lucru si pe acolo, cu proiecte pentru fiecare anotimp. Schimbarile n-au stat sa apara. Deja prinde contur. Casa noastra de vacanta, gradina noastra de bunatati, oaza noastra de liniste pentru acum si pentru la pensie.

Ne-am tot mutat. Locuim cu bunicii si strabunica, in "famelie mare" si ramane sa vedem cu "renumratia mica" pentru ca am inteles ca statul roman si-a mai schimbat legislatia in legatura cu indemnizatia pentru concediul de crestere copil. Cert e ca pentru toti banii de pe lume nu poti cumpara o familie iubitoare - asa cum e ea, multa, nebuna, cu pitici, dar si cu atasamentul ce face o casa 'acasa'. Si cred cu tarie ca un copil care creste pe langa oameni care il adora creste sanatos.

Planuri de viitor? Sa ma bucur de fiecare zi.

O poza face cat o mie de cuvinte. Dar mai multe?

Lectii de viata

Loviturile resimtite in viata, la orice varsta, sunt in general lectii din care poti invata cate ceva daca te straduiesti. Nu ma refer la tragediile vietii care, uneori, sunt inexplicabile si se intampla absurd, fara cauze si cu efecte daunatoare la cel mai profund nivel, ci la cele ce iti definesc personalitatea si perceptia despre viata.

 

Aveam 15 ani si tocmai fusesem admisa in CNB. Desi am ales liceul acela in mod expres pentru a fi aproape de majortatea fostilor colegi de clasa, lucrurile nu mai aveau cum a fi la fel. Ma simteam singura pe lume, fara prieteni si cu o nevoie disperata de a socializa si de a ma integra intr-un grup. (Don't judge me, you were 15 once!)

Ca o regula, nu cred ca exista adolescente fara o simpatie speciala in perioada aceea. A mea era Radu. Nu pentru ca era frumos, ci pentru ca era spiritual si diferit si avea plete. Probabil si pentru ca era in a XII-a. Si pentru ca juca in trupa de teatru. Si pentru ca stia sa cante la pian. Ne indragostim de cele mai mici lucruri cateodata! Cert e ca pentru o introvertita ca mine, idea sugerata de psihologul meu din acea perioada a fost revelatorie: sa incerc sa intru in trupa de teatru a scolii, nu doar pentru a-mi oferi sansa de a fi observata de Radu, dar si pentru a reusi sa trec de obstacolul cercului de foc al introvertitilor: public speaking. Yeah, sort of  like Toastmasters. What did I have to lose? Well…. I lost time, for starters. Nici nu are rost sa va explic la cate auditii si probe am fost in speranta de a pune mana pe un rol. In mod paradoxal am iubit si am urat teatrul, de multe ori simultan. Organizatorul intregului program era una din profesoarele de limba engleza care a predat clasei mele doar temporar, un semestru pana la gasirea unui inlocuitor. Era diriginta la o alta clasa plina de vedete si VIP-uri, iar distributia rolurilor se facea in mare parte dupa titlu, si nu intotdeauna dupa talent. Pentru ca nu-mi doream sa intru in teatru cu un rol principal, le vanam intotdeauna pe cele secundare sau episodice, dar care sa-mi "vorbeasca", pe care sa ma pot plia cu maleabilitate. Cumva, intrasem in cerc. Am fost membra "activa" a trupei timp de doi ani si trei piese. Singura piesa in care apucasem sa joc a fost una conceptuala dedicata marelui Caragiale, care avea nevoie de o distributie mai mare (ca. 30 oameni). Cu ocazia ultimului rol pentru care il vizasem mi s-a confirmat ceea ce banuisem deja in adancul sufletului meu – cu cat e mai mic ecosistemul, cu atat e mai mare pestele rapitor. Situatia fusese penibila: ramasesem finalista cu o fata din clasa profesoarei pe un rol secundar, nici macar unul din acele roluri secundare care sa prezinte interés la prima vedere, iar auditiile se prelungisera pe trei saptamani. Piesa stagna datorita incapacitatii "regizorului" de a alege finalista. A fost un razboi de guerilla care si-a atins scopul. Obosisem sa ma mai bat cu morile de vant. Am iesit din competitie de buna voie si nesilita de nimeni. Am invatat ca in materie de arta nu ai nevoie de talent, frumusete sau dedicatie, ci doar de un juriu care sa te simpatizeze exact pe tine. Din pacate, publicul larg nu e intotdeauna juriul, ci consumatorul.

Cred ca nimeni de acolo nu si-a pus vreodata problema cu privire la motívele pentru care eu ma aflam acolo. Nimanui nu i-a pasat vreodata ca eu eram o introvertita cu probleme de stima de sine ce dorea sa isi lichideze scheletele din dulap. Cat despre Radu, m-a observat pentru ca eram acolo si pentru ca pot afirma cu tarie ca aveam destul talent pentru a face fata competitiei, insa in momentul in care am ajuns sa discutam despre un posibil viitor, mi-a balbait o scuza si a evadat din camera doar pentru a se etala cu noua "achizitie" in fata clasei mele a doua zi in pauze. Am invatat ca unii oameni se maturizeaza mai repede decat altii, ca suntem cu totii diametral diferiti unii fata de altii, si desi el era eroul din píesele de teatru, in realitate reprezenta un carácter episodic in viata mea. Am invatat ca acele grupuri populare dintr-un mediu sau altul de care Radu apartinea au ceva ce mie imi repugna si azi. A fost o experienta care mi-a calmat nevoia de a apartine unui grup cu orice pret si a starnit in mine dorinta de a fi asa cum sunt eu, acceptata sau nu.

By the way, I'm pregnant!

 

Se zice ca o imagine face mai mult decat 1000 de cuvinte.

I hate Englad

I hate England. I hate the weather here; it always starts to rain whenever you have great plans in the outdoors. It's sunny only during the week-days when you're usually at work and if you're not, then you better schedule your holiday in another country because this English mate, Murphy, has one day decided, for no particular reason at all, to imply Murphy's Law. I hate the stuck up people here – no matter if they're bloody English or just pretending to be, they will all have this contagious microbe I think science now calls arrogance. This makes English people snobs and Indians (I'm sorry, I meant to say English Indians – no, wait… Ahm… brown skinned Englishmen) the most unprofessional I've ever had the unpleasant fluke to meet. Don't even get me started on the Arabs here! The only time you're going to see an Arab smile at you is when he's on the other side of the counter trying to sell you something. I hate their plastic food. In all the time I've been here I have understood that besides the complimentary breakfast of sausage & beans and perhaps porridge, the English lack originality in the kitchen. For them it was easier to just copy what they've seen in other cuisines or import those cuisines with their chefs' altogether. That's why you'll see an Indian restaurant on each street corner and a pizza place on each street. I wanted to order at the hotel restaurant, they gave me a menu to read so I read it: I had to choose between meat or veggie lasagna or chicken tikka masala (whatever that means). I asked for an English dish and the waitress looked at me funny. She said they don’t serve that in there. My god, I'm staying at an English hotel in bloody Birmingham and I'm served 10 types of English black tea each morning at the buffet between sausages and beans, but you don’t have anything sausagey or beany during dinner?! Noooo!!! Most people think of fish & chips as an original English dish. It's English alright, but it's not a dish. It's a snack or an appetizer, not a dish. It's the thing you eat with a beer when you're out of nuts. Silly me, thinking I might hit the jackpot with that! The fish is actually fish fingers and the chips are French fries. So not only was that a bit confusing, but it was also smaller than my stomach. And what's with the attitude towards foreigners altogether?! I mean – they practically invaded India, they fought with the Germans over South Africa and got kicked out of Japan for a while, but they're the ones complaining about too many foreigners invading their country. It's called karma, bitches! And why the hell are you complaining anyways?! Like I've seen any English people driving cabs since I've come here! Every time I need to take a cab to the office and back you'll see this Indian dude with a turban and a… "musky" smell arriving 20-30 min late to pick me up. (I swear, this people do not know the concept of punctuality!) Mostly I hate England because it’s not home.

Last chapter

I have looked deep inside me all of this time, trying to come up with a definitive answer of why it happened and why it happened like that, having this prerecorded idea that everything might as well happen for a reason, otherwise what's the purpose of living? I guess it was always more comfortable for the mind to find an answer for every situation that didn't exactly make sense to logic. I fell in love. It was the first time. And I was too young to look at this event with caution. I was young and naïve and very much in love. And then he dumped me like you dump garbage when the sack is full: no explanations or remorse or drama. One moment I had wings and I was flying, the next they were gone and I was crawling. I crawled in me, I crawled psychologically and I was unable to stop in doing so for a long time. Life passed, years and relationships went by and for the life of me, well enough distanced to look over the big picture, I still have no clue as to why the following irony unfolds: I have married and have stayed married for some years before we divorced and after all this time I still have more vivid memories of a long gone relationship than of a marriage that has only more recently died. I have no love for either of them, I well remember both of their faces, but I consider one to be karmic and the latter to be nothing but a confused decision that took me on a dead-end from which I had to resurface. I believe that karma is the crucial word here and if there is any complexity in this problem it's because I believe it to be. My current husband would say I over-think things and complicate them for the brain-tease I like so much. But I don't do it for the sport, I feel it in my guts and sometimes it resurfaces. I don’t want to be misunderstood: my husband is the best choice I've made in my life and the child I'm bearing is the ultimate proof of this. Nonetheless, there are people that cross our paths that we forget very soon after and don’t remember until we run into them or hear of their fate through other long lost common acquaintances and there are the others; the others may cross your path for merely an instance and leave deep altering sings on it. Some are good, others are not so good. Ultimately, there are some very bad scars there as well. I'm still trying to figure out which is which and even though most of the pieces of the puzzle have been found and placed where they belong there is this one piece that's missing and it messes up my whole vision. I'm thinking of this now because a lot has happened lately. Ever since my divorce things have spiraled out of control and I went along with it hoping that everything would finally fall into place and so it seems: I've met my current husband the very day I've divorced my last one, we've fallen in love and remained very much so with one minor change in perspective – we have a baby on the way. Maybe this is why I feel this urge to put everything into its place, even things I haven’t pondered upon in a long time. All I can think of is that if there really is karma, all those kicks in my ass were for a very good reason and that's so I could move forward, even when I didn't want to. Eventually, all my life's choices have led me here and my first adventure with love has taught me nothing more than just to know the feeling, to know what it is and what I'm looking for from men and life. This was my last chapter to close and I have done it now with truly no regrets. I always thought I would see him again sometime, somehow, for the sake of a good novel if nothing else. But it hasn’t happened and I don’t expect it to ever happen again. And that is fine. And I am liberated, contempt and happy.

Vine, vine primavara!

Ei, vine primavara! De abia astept sa vad niste floricele pe campii si niste pasarele ciripind pentru ca a fost o iarna tare lunga... Si grea. Mai alea profesional. Momentan sunt in VIB pentru ultima delegatie pe iarna asta. Next stop: possibly USA, hopefully for no more than 2 weeks. Aaaanywho... Singurul motiv pentru care apuc sa mai dau cu subsemnata prin filele astea e ca am un ultim sfert de ora la lucru, destul de lejer, iar asta se intampla din ce in ce mai rar in ultima vreme. Astept cu sufletul la gura maririle de salarii din martie. Sunt destul de extenuata si deprimata cand vine vorba de corporatia asta si m-au dezamagit absolut in tot ce se poate numi "ordine si disciplina nemteasca". Dar e un job, nu-mi displace ce fac si cu toate miscarile de responsabilitati din DE in RO, inca rezist cu stoicism valurilor. Insa nu ar strica o marire de salariu. Dimpotriva, I welcome it pentru ca e singura influenta pozitiva din partea firmei asteia pe care as mai avea-o in ultima vreme. Cat despre timpul liber, putinul ramas... Andy si puzzle. Si jocuri pe PC. Si din martie, cica fitness si biliard. Oh, imi voi uri viata! Si pe el! Mai ales pe el, pentru ca m-a convins sa fac asta! Dar are dreptate, avem amandoi nevoie de putina miscare (mai mult eu decat el) pentru ca suntem anchilozati (mai mult eu decat el) si indopati (mai mult eu... nu, doar eu... :( evident, prin indopati ma refer mai degraba la "Daaaaaamn!" dar deh!). In plus, vine vara... Ar fi frumos sa pot purta si ceva haine de vara pe langa sacii de care ma tot folosesc sa-mi ascund shoncile. That's all for now. Back to the drawing board!

Bilanturi, bilanturi...

Uite ca trece si anul asta. M-am obisnuit sa fac bilanturi in fiecare sfarsit de an calendaristic. Nu stiu de ce, probabil mi-am dorit tot timpul sa am o idee clara despre ce am fost, ce sunt si ce as putea fi, tintind intotdeauna spre ce pot scoate mai bun din mine. Anul trecut pe vremea asta ma mai lega un contract de un strain langa care imi irosisem trei ani din viata. Eram mizerabila si imi pierdusem orice urma de speranta in ce ma privea viitorul. Stiam doar ca un puteam sa imbatranesc langa el. Eram somera, daca somera presupune sa nu iti primesti nici macar ajutorul de somaj de la stat. Cautam jobul de vis cat mai departe de transporturi pentru ca ajusesem sa la urasc. Ma uram eu pe mine, de fapt. Mi se spunea constant prin fapte sau lipsa lor ca nu eram destul de buna nici pentru el, nici pentru a gasi un job, si nici mancarea pe care o faceam nu ii era pe gustul lui, indiferent cat ma straduiam sa fac ca total sa fie bine. Si uite ca azi ma iubesc. Si fac mancare buna de fapt. Si de fapt, nu sunt chiar atat de grasa sau urata sau insípida pe cat credeam. Dimpotriva, un anume om pe Terra ma considera miracol si minune si cel mai bun lucru care i s-a intamplat vreodata. Iar cu toata nebunia jobului meu actual, ma pot declara destul de multumita de ceea ce fac. Sunt bine. Suntem bine. Viata e buna. Si sunt recunoscatoare in fiecare zi ca mi-a fost dat sa pot trai prin acest zile, rand pe rand. Dorinte noi de la anul ce vine? Ca totul sa ramana la fel.

Carioca

Iti ador vocea. E atat de placuta urechilor mele, felul in care intonezi fiecare cuvant, tonul tau de bariton cu inflexiunile sale jucause. O ador mai ales atunci cand imi spui dulciuri si ciocolata si te iubesc. Iar atunci cand nu te aud, te vad. Iti vad privirea plina de drag si stele, plina de iubire si ceruri azurii, plina de promisiuni si sperante nemarginite. Iti ador bratele - puternice si calde, ferme si moi totodata, pregatite intotdeauna sa ma prinda din mers, din fuga, din picaj, din zbor - caci toti avem si zile bune, si zile rele... Iti iubesc buzele ce mi se ofera doar mie, ce pronunta doar numele meu pe vecie. Buzele tale si gandul meu indreptat spre ciresele dulci din gradina noastra, ciresele ce le vom manca pe nesaturate impreuna in fiecare vara de acum incolo. Si zambetul tau, intotdeuna jucaus si strengaresc, plin de drag sau ironie sau sarcasm, plin de umorul elegant si inteligent al unui cavaler pur -sange veritabil, veritabil de spiritual si nebun totodata. Si barba ta in care imi perii degetele, si parul tau ca noaptea prin care rasar raze lungi de lumina si intelepciune, parul tau pe care il piaptan si-l ciufulesc si-l trag in cele mai inoportune si oportune momente, mai ales cele de cocoloseli in diminetile de duminica. Iti ador urechile ce-mi savureaza sarutarile si soaptele de afectiune si care totodata imi suporta cu stoicism aberatiile in "momentele" mele definitorii. Si-ti mai ador nasucul plin de puncte negre pe care refuzi sa ma lasi sa-l torturez de fiecare data cand as avea ocazia. Iti admir corpul de viking si statura masculina si charisma cu care te impui atat de natural privirilor in orice multime. Si-ti mai iubesc si personalitatea ta cu personalitatea mea caci suntem atat de inseparabili, precum o carioca pe un perete proaspat zugravit, nu-i asa? Si-ti multumesc in fiecare zi cu eterna recunostiinta ca mi-ai oferit mie din atatea ocazia sa colorez stangaci pe peretele viselor tale!

Un amanunt oarecare

Mi-am dat seama azi de un amanunt oarecare. Eu am ramas cu ceva din fiecare relatie esuata si odata cu trecerea timpului si vindecarea unor rani sau zgarieturi, dupa caz, o parte din mine -  cea a lor, ramanea cu o oarecare curiozitate legata de viata lor "dupa mine". Si tot acea parte din mine ma inghiontea din cand in cand sa-mi hranesc curiozitatea si sa-i caut. Metode in acest secol exista, oh si inca cate, mai ales odata cu pierderea oricarei umbre de intimitate pe retelele sociale, caci deh, asa ne-a fost inoculat. Si-mi satisfaceam curiozitatea, chiar daca de fiecare data cand faceam asta ceva din mine - altceva - ramanea nesatisfacut; un gand oarecare mi se facea simtit printre sinapse, o frantura de gand, o licarire de sentiment sau resentiment sau poate simtire sau resimtire. Cred ca unii ar numi-o gelozie sau invidie sau un fel de ceva amestecat intre cele doua. Niciodata nu ma puteam bucura cu adevarat pentru ei. Incercam, insa nu reuseam in totalitate. Cea de dupa mine era mai slaba ca mine, sau mai inalta, sau mai urata, sau prea printesa sau... poate ca il facea mai fericit decat il facusem eu - ceea ce insemna ca ea reusise unde eu esuasem. Eu esuasem. Adica pierdusem. Iar mie nu mi-a placut niciodata sa pierd, chiar daca sunt constienta ca uneori pierderea unei batalii iti poate castiga razboiul. Viata este, pana la urma, un joc de sah pe o tabla mult mai ampla.

Azi insa m-a apucat un memento din senin. Si-am inceput sa-mi folosesc talentele de detectiv pe facebook, unde orice retard mintal isi poate gasi sosetele, pentru ca de ce nu? Mai simplu de atata nu se poate. Si-am inceput cronologic, iar pe masura ce inaintam spre prezent am realizat ca ma bucuram din ce in ce mai mult pentru fiecare din cei printi uitati de vreme. Ma bucuram si pentru ca - coincidental sau nu, majoritatea dintre ei si-au gasit perechea dupa mine, Milo e cu Gabi de mai bine de 10 ani, Ligius e in Frankfurt, nu cu Cezara, insa cu cea care pare sa-i fie viitoarea sotie. Ciprian a esuat cu un divort ca acum sa se bucure de fetita pe care o creste cu alta femeie de aproape 10 ani. Katze a stat mult timp singur dupa ce ne-am despartit, insa pare sa aiba o relatie sanatoasa de un an, poate chiar doi. Iar David... cu el e inca prea devreme sa ma astept la miracole. E inca singur si pare etern obosit si nefericit. Dar timpul le aseaza pe toate.

In concluzie, cei din trecut par a fi fericiti, iar eu ma pot bucura sincer pentru ei. Iar asta se intampla, din cate mi-am dat azi seama, pentru ca eu la randul meu sunt fericita. Si impacata. Cred ca pana acum simteam o invidie pentru fericirea lor pentru ca eu nu eram fericita cu adevarat. Si totusi acum pot sa privesc impacata in trecut. Am lasat la randul meu in urma mea cateva experiente de viata in fiecare, poate cateva amintiri placute si sper eu, macar cateva lectii de maturitate numai bune pentru a fi aplicate cu brio in relatiile ce au urmat.

Suntem fire umane psiho-sociale legate in tesatura fina a relatiilor interumane pe care le sustinem, inzestram si influentam.

Nota de subsol: tot azi am realizat ca unii din cei printi uitati de vreme cu care eram odata "preteni de feisbuc" nu-mi mai sunt nici atat. Spre marea mea surprindere, am fost "dezprietenita" de ei de catre ei si spre si mai marea mea surprindere de abia azi mi-am dat seama, din... intamplare.

PS: in 3 zile plec in Polonia. Posibil sa sed ca. o luna pe acolo, departe de el. Va fi greu...