I have no one to talk to. This is it - the moment of a not so convenient truth... My soul is doomed of having to be strained from this world and enstranged from any human who'd understand. Even the ones i thought of as friends, even the ones i sleep with, the ones that raised me... even those people have no clue what so ever regarding my true identity. All they see is the seeable, all they hear is my voice, no one understands my inner needs or shape and form.
I am alone here. Constantly called by people, constantly asked questions, never the right ones. Constantly told what to do, constantly informed about the good way i should professionally or personally be, never approached with a useful advice.
I'm all alone here. I guess I've somehow sometime ago chosen to be.
She never has time to see me, she calls me to tell me about her new love, she never has time for me. I get it - too busy with her job, her household plans, her new interest.
He never has the ability to see the real me, he never has time for me, he calls for me only when his needs determine him to, he never communicates with me. I get it - he doesn't love me and never will, he's to fucked up to know how to feel or feel for me.
They usually call me in the week-end when they know I should be free of responsibilities. They need me to be their daughter, to see my face, hear my voice, help out with chores. Can't remember the last time they asked me how I am. I get it - they think I'm fine, I'd tell them otherwise if I wouldn't be, right? Wrong...
I'm so alone. And so tired of being alone. Wish I could laugh again. Just one more time. Just for once more...
duminică, 30 septembrie 2012
sâmbătă, 22 septembrie 2012
Indefinibil
Sambata seara. In pat, cu laptopul in poala si un pahar de Cotnari langa mine, cu tigara in gura si o depresie iesita de la naftalina. Acum cativa ani ieseam sambetele sa agat barbati, sa povestesc cu fetele, sa dansez cu toata lumea, sa beau, sa rad, sa uit de mine descoperindu-mi noi laturi ascunse. Acum sunt doar depresiva in pat cu un laptop in poala.
Am o intrebare continua in cap, o intrebare ce nu-mi da pace de vreo doua saptamani. "Now what?" - unul general si precis in acelasi timp: ce fac acum, dupa ce da-urile au fost semnate pe contract si luna de miere s-a terminat si ce fac acum ca sa imi schimb viata radical inspre bine? Ce naiba ar trebui sa fac acum ca sa zambesc din nou?
Da, oameni buni, hai s-o recunoastem negru pe alb, in scris pentru posteritate - la nu mai mult de o luna dupa nunta pe mine m-au luat sudorile fricii si disperarea animalului inchis intr-o cusca infinit mai mica decat libertatea. What have I done? And why the fuck did I do it in the first place? M-am maritat din inertie, din prostie sau/si dintr-o speranta naiva de copil tembel ca poate-doar poate lucrurile intre noi se vor imbunatati, crezand ca odata ce va semna acel contract va realiza importanta lui si implicit a mea in viata lui. Insa nu. Nici gand de asa poveste.
Ce s-a intamplat de fapt e neoficial, nepostat pe facebook si nespus nici prietenilor. Inceputul relatiei a fost stangaci, apoi s-a dezvoltat pana la un nivel acceptabil, in curand insa acceptabil devenise insuficient pentru a ma declara satisfacuta. M-am despartit de el pentru 5 zile anul trecut in iarna doar pentru a ne reimpaca la initiativa mea - motivul fiind ura mea fata de singuratate sub un context prea complicat pentru a-l expune acum. Dupa impacare totul a fost perfect iar perfectiunea durase 2 luni pana cand au inceput discutiile lui despre mutatul impreuna care au dus la discutiile mele despre casnicie. De la ipoteze la concretizare a fost la mijloc ultimatumul meu - acela in care l-am indemnat sa se maturizeze pentru a nu ma pierde in urmatoarele luni. Pus in fata faptului implinit a reactionat contrar oricarui Leu - s-a supus Taurului si m-a cerut de nevasta. Am zis da complesita de perfectiunea momentului hollywoodian, dar nu stiam ce va urma. Asa a inceput schimbarea lui, inceata, dar sigura spre un alt om, un individ pe care eu nu-l mai recunosc si sincer, mi-e greu sa-l plac majoritatea timpului. Obisnuiam sa tin la el, cred ca a fost chiar un moment real in care l-am iubit. Azi, insa, pot insira la comanda lista defectelor lui, mi-e greu sa-i gasesc 3 calitati. Ceva in mintea lui a avut un declic suficient de puternic pentru a-i schimba comportamentul fata de mine. Sot si sotie. Ce gluma! Mai degraba colegi de apartament. Contractul e simplu - apartamentul lui si masina lui, de care eu ma folosesc. Eu vin in casa cu responsabilitatile: gatitul, curatenia, calcatul si ocazional (un alt cuvant pentru "al dracu' de rar") sexul. Insa cum spuneam - totul e inca nepostat pe facebook. Pentru poze, suntem cuplul perfect care imparte totul, chiar si nenorocita LUI de masina.
Intre timp mie au inceput sa-mi umble ochii dupa altii. Mai degraba altul. Mai degraba din disperarea lantului de care sunt legata. Altul acela reprezinta conceptul meu de libertate de acum si, dupa jumatate de pahar de vin savurat, acel concept se prezinta din ce in ce mai apetisant. Maine ma voi trezi si-mi voi da 2 palme, voi reveni la realitate si probabil ma va ingretosa gandul de acum. Insa in exact acest moment tot ce am in minte sunt ochii lui. Iar sotul meu?... Plecat in delegatie pentru 6 zile (un alt cuvant pentru "posibil adulter la orizont" insa cui ii pasa? Ideea ca ar putea sa ma insele ma lasa rece, in mare parte pentru ca am stiut intotdeauna ca nu am fost si nu voi fi niciodata genul lui de femeie, in mica parte pentru ca imi doresc s-o faca sa am un motiv sa evadez din cusca de aur pe care tocmai eu am ales-o).
Nu imi mai inteleg viata, sunt total confuza in privinta ultimelor alegeri pe care le-am facut si ma simt de parca altcineva ar fi luat deciziile in locul meu. Treaba asta se intampla de cativa ani incoace. Undeva dupa episodul Katze parca tot filmul in care joc s-a desfasurat dupa alt scenariu decat cel repetat in minte si de vreo 2 ani incoace improvizez replici, gesturi si roluri. Plecatul in Germania, despartirea lui Katze de mine, P&G cu experientele lui, schimbarea brusca de cariera asupra careia nu am avut nici un cuvant de spus, schimbarea absurda a relatiilor mele, relatia cu ai mei... Unde m-am pierdut prin lume oare, si de ce nu ma mai pot gasi? Ma privesc zilnic in oglinda nu pentru a ma admira, ci pentru a incerca sa inteleg cine e femeia ce se uita inapoi spre mine, cu acea fata familiara si cu privirea straina. Caut in mine, caut ce a mai ramas din mine si nu gasesc decat franturi de amintiri a esentelor mele. Nu mai imi stiu parfumul, nu mai tin minte cum radeam odata si ce ma amuza asa de tare. Am uitat ce inseamna sa mai iubesc cu forta intregului univers uitand de mine, oferindu-mi intreaga suflare drept jertfa pentru celalat si Doamne, oare voi putea sa mai fac dragoste vreodata caci am uitat de mult conceptul. Ma simt... pierduta si fara de radacini, plutind in voia unei sorti careia nu-i (mai) sunt draga.
Am o intrebare continua in cap, o intrebare ce nu-mi da pace de vreo doua saptamani. "Now what?" - unul general si precis in acelasi timp: ce fac acum, dupa ce da-urile au fost semnate pe contract si luna de miere s-a terminat si ce fac acum ca sa imi schimb viata radical inspre bine? Ce naiba ar trebui sa fac acum ca sa zambesc din nou?
Da, oameni buni, hai s-o recunoastem negru pe alb, in scris pentru posteritate - la nu mai mult de o luna dupa nunta pe mine m-au luat sudorile fricii si disperarea animalului inchis intr-o cusca infinit mai mica decat libertatea. What have I done? And why the fuck did I do it in the first place? M-am maritat din inertie, din prostie sau/si dintr-o speranta naiva de copil tembel ca poate-doar poate lucrurile intre noi se vor imbunatati, crezand ca odata ce va semna acel contract va realiza importanta lui si implicit a mea in viata lui. Insa nu. Nici gand de asa poveste.
Ce s-a intamplat de fapt e neoficial, nepostat pe facebook si nespus nici prietenilor. Inceputul relatiei a fost stangaci, apoi s-a dezvoltat pana la un nivel acceptabil, in curand insa acceptabil devenise insuficient pentru a ma declara satisfacuta. M-am despartit de el pentru 5 zile anul trecut in iarna doar pentru a ne reimpaca la initiativa mea - motivul fiind ura mea fata de singuratate sub un context prea complicat pentru a-l expune acum. Dupa impacare totul a fost perfect iar perfectiunea durase 2 luni pana cand au inceput discutiile lui despre mutatul impreuna care au dus la discutiile mele despre casnicie. De la ipoteze la concretizare a fost la mijloc ultimatumul meu - acela in care l-am indemnat sa se maturizeze pentru a nu ma pierde in urmatoarele luni. Pus in fata faptului implinit a reactionat contrar oricarui Leu - s-a supus Taurului si m-a cerut de nevasta. Am zis da complesita de perfectiunea momentului hollywoodian, dar nu stiam ce va urma. Asa a inceput schimbarea lui, inceata, dar sigura spre un alt om, un individ pe care eu nu-l mai recunosc si sincer, mi-e greu sa-l plac majoritatea timpului. Obisnuiam sa tin la el, cred ca a fost chiar un moment real in care l-am iubit. Azi, insa, pot insira la comanda lista defectelor lui, mi-e greu sa-i gasesc 3 calitati. Ceva in mintea lui a avut un declic suficient de puternic pentru a-i schimba comportamentul fata de mine. Sot si sotie. Ce gluma! Mai degraba colegi de apartament. Contractul e simplu - apartamentul lui si masina lui, de care eu ma folosesc. Eu vin in casa cu responsabilitatile: gatitul, curatenia, calcatul si ocazional (un alt cuvant pentru "al dracu' de rar") sexul. Insa cum spuneam - totul e inca nepostat pe facebook. Pentru poze, suntem cuplul perfect care imparte totul, chiar si nenorocita LUI de masina.
Intre timp mie au inceput sa-mi umble ochii dupa altii. Mai degraba altul. Mai degraba din disperarea lantului de care sunt legata. Altul acela reprezinta conceptul meu de libertate de acum si, dupa jumatate de pahar de vin savurat, acel concept se prezinta din ce in ce mai apetisant. Maine ma voi trezi si-mi voi da 2 palme, voi reveni la realitate si probabil ma va ingretosa gandul de acum. Insa in exact acest moment tot ce am in minte sunt ochii lui. Iar sotul meu?... Plecat in delegatie pentru 6 zile (un alt cuvant pentru "posibil adulter la orizont" insa cui ii pasa? Ideea ca ar putea sa ma insele ma lasa rece, in mare parte pentru ca am stiut intotdeauna ca nu am fost si nu voi fi niciodata genul lui de femeie, in mica parte pentru ca imi doresc s-o faca sa am un motiv sa evadez din cusca de aur pe care tocmai eu am ales-o).
Nu imi mai inteleg viata, sunt total confuza in privinta ultimelor alegeri pe care le-am facut si ma simt de parca altcineva ar fi luat deciziile in locul meu. Treaba asta se intampla de cativa ani incoace. Undeva dupa episodul Katze parca tot filmul in care joc s-a desfasurat dupa alt scenariu decat cel repetat in minte si de vreo 2 ani incoace improvizez replici, gesturi si roluri. Plecatul in Germania, despartirea lui Katze de mine, P&G cu experientele lui, schimbarea brusca de cariera asupra careia nu am avut nici un cuvant de spus, schimbarea absurda a relatiilor mele, relatia cu ai mei... Unde m-am pierdut prin lume oare, si de ce nu ma mai pot gasi? Ma privesc zilnic in oglinda nu pentru a ma admira, ci pentru a incerca sa inteleg cine e femeia ce se uita inapoi spre mine, cu acea fata familiara si cu privirea straina. Caut in mine, caut ce a mai ramas din mine si nu gasesc decat franturi de amintiri a esentelor mele. Nu mai imi stiu parfumul, nu mai tin minte cum radeam odata si ce ma amuza asa de tare. Am uitat ce inseamna sa mai iubesc cu forta intregului univers uitand de mine, oferindu-mi intreaga suflare drept jertfa pentru celalat si Doamne, oare voi putea sa mai fac dragoste vreodata caci am uitat de mult conceptul. Ma simt... pierduta si fara de radacini, plutind in voia unei sorti careia nu-i (mai) sunt draga.
sâmbătă, 15 septembrie 2012
So this happened...
Bought the dress for the after-party, of course, got to live my long lost dream which i never actually had of being a snow-white princess and I wanted to get drunk as fuck, but unfortunatelly, the groom beat me to the core, not to mention I was to busy dancing all night and looking pretty...
What else happened? Hm... well... This!!!
Best damn off-work and only off-work I've ever had for a long while and i guess it goes for both of us. One thing is sure though - our first vacation together dressed-up as Ms. Honeymoon was gourgeous! Until......
THIS!!! shit happened:
My advice to you: Fly, don't drive! And if you do, watch out for morons who don't know how to!!!
joi, 2 august 2012
Quod erat demonstrandum!
E atat de ciudat cum te schimbi, cum subconstientul iti seteaza dispozitia intr-o zi sau alta, cum anumite elemente exterioare te influenteaza atat de adanc in interior incat reversi din tine reactii la care si constientul tau ramane paf!
Naiba stie ce am... hormonii, ciclul biologic, ciclul menstrual, ciclicitatea unor lucruri in general, monotonia, stresul, frica........ toate-toate azi s-au vorbit, s-au sfatuit si-au facut o demonstratie pasnica la mine in creier, sub intitularea fatidica "ce-ar fi fost daca Destinul...".
Si-au inceput astfel:
Ce-ar fi fost daca Destinul te-ar fi adus in fata unor alte decizii in viata?
Ce-ar fi fost daca nu te-ar fi dat ai tai la o scoala de cartier?
Ce-ar fi fost daca pana la aceasta varsta ti-ai fi dat bacalaureatul la Lenau si ai fi plecat la facultate in Germania?
Ce-ar fi fost daca ai fi ales sa stai acasa acum 16 ani, in loc sa te duci in vizita la varul tau?
Ce-ar fi fost daca ai fi ales alta specializare la facultate sau liceu?
Ce-ar fi fost daca nu chiulai in acea zi de la ora de sport pentru a socializa pe forumul acela?
Ce-ar fi fost daca multe ar fi fost schimbate... Multe ar fi fost. Toate, insa, duc spre acelasi argument pe care comitetul dorea a-l ridica spre discutie: "Tu, fata, acum ai fi fost cu altu'!"
:)
Draga comitet,
Sub aceasta premisa, tin sa va anunt ca sub pietrele de capatai ale pavajului propriei vieti se ascund capitole emotionale de mari intrebari filosofice, fara ca acestea sa mai poata fi schimbate vreodata. Pavamentul cimentat in trecut al destinului meu, asa cum a fost, asa cum ramane ascunde si-asa multe regrete. De ce sa mai adaug retetei depresiei mocnite intrebari la raspunsuri ce nu exista si nu vor mai exista vreodata?
Numesc trecutul sub intrebarea voastra eterna si numai pentru a-mi demonstra argumentul, astfel:
Radu Vaduva, ramane regretatul Pigmalion ce nu a stiut si nu va stii niciodata cat de natural si artistic putea sa modeleze in plastilina sufletului meu.
Quod erat demonstrandum!
Naiba stie ce am... hormonii, ciclul biologic, ciclul menstrual, ciclicitatea unor lucruri in general, monotonia, stresul, frica........ toate-toate azi s-au vorbit, s-au sfatuit si-au facut o demonstratie pasnica la mine in creier, sub intitularea fatidica "ce-ar fi fost daca Destinul...".
Si-au inceput astfel:
Ce-ar fi fost daca Destinul te-ar fi adus in fata unor alte decizii in viata?
Ce-ar fi fost daca nu te-ar fi dat ai tai la o scoala de cartier?
Ce-ar fi fost daca pana la aceasta varsta ti-ai fi dat bacalaureatul la Lenau si ai fi plecat la facultate in Germania?
Ce-ar fi fost daca ai fi ales sa stai acasa acum 16 ani, in loc sa te duci in vizita la varul tau?
Ce-ar fi fost daca ai fi ales alta specializare la facultate sau liceu?
Ce-ar fi fost daca nu chiulai in acea zi de la ora de sport pentru a socializa pe forumul acela?
Ce-ar fi fost daca multe ar fi fost schimbate... Multe ar fi fost. Toate, insa, duc spre acelasi argument pe care comitetul dorea a-l ridica spre discutie: "Tu, fata, acum ai fi fost cu altu'!"
:)
Draga comitet,
Sub aceasta premisa, tin sa va anunt ca sub pietrele de capatai ale pavajului propriei vieti se ascund capitole emotionale de mari intrebari filosofice, fara ca acestea sa mai poata fi schimbate vreodata. Pavamentul cimentat in trecut al destinului meu, asa cum a fost, asa cum ramane ascunde si-asa multe regrete. De ce sa mai adaug retetei depresiei mocnite intrebari la raspunsuri ce nu exista si nu vor mai exista vreodata?
Numesc trecutul sub intrebarea voastra eterna si numai pentru a-mi demonstra argumentul, astfel:
Radu Vaduva, ramane regretatul Pigmalion ce nu a stiut si nu va stii niciodata cat de natural si artistic putea sa modeleze in plastilina sufletului meu.
Ciprian Faur, potentialul relatiei ca cele pe care le vezi pe
ecranele americane, daca esti genul de om care apreciaza siropismele iubirii.
Ciprian Popa, pentru misterul, pasiunea si naturaletea cu
care poti empatiza pana la absolut cu un alt suflet, pentru partea din mine
care crede in suflete – pereche.
Florian Simovici, pentru partea din mine care apreciaza
cultura si inteligenta pragmatica.
Cazimir Saftu, pentru partea din mine care adora sa fie
adorata.
Lorry...? Mihai...? Peste toti si toate, dilatata in timp si spatiu, prezenta Lui distanta, aproape inteligibila, aproape intangibila si totusi acolo, intotdeauna in suflet. Alter-ego-ul meu... sub o mie de fete si diverse denumiri. Misterul. Maturitatea. Umarul de sprijin invizibil lumii ce mi se apropia doar mie. Sufletul lui pentru sufletul meu, contopirea mentala naturala, inteligenta ce imi insufla Ideea si imi stimula mintea, el - mentorul meu spiritual, transcendenta mea, evolutia mea ca individ si spirit.
Si, intr-un final, Ea... Relatia perfecta, de-ar fi lipsit un singur, regretabil "defect" ce trebuia sa existe in mod paradoxal pentru ca noi sa existam acum, in prezent.
Lorry...? Mihai...? Peste toti si toate, dilatata in timp si spatiu, prezenta Lui distanta, aproape inteligibila, aproape intangibila si totusi acolo, intotdeauna in suflet. Alter-ego-ul meu... sub o mie de fete si diverse denumiri. Misterul. Maturitatea. Umarul de sprijin invizibil lumii ce mi se apropia doar mie. Sufletul lui pentru sufletul meu, contopirea mentala naturala, inteligenta ce imi insufla Ideea si imi stimula mintea, el - mentorul meu spiritual, transcendenta mea, evolutia mea ca individ si spirit.
Si, intr-un final, Ea... Relatia perfecta, de-ar fi lipsit un singur, regretabil "defect" ce trebuia sa existe in mod paradoxal pentru ca noi sa existam acum, in prezent.
Quod erat demonstrandum!
miercuri, 1 august 2012
Nevermind.
Scriu de la lucru. Drept e ca e trecut de 15.00 si unii oameni la aceasta cifra magica rup usa... Eu insa mi-am terminat 90% din treaba si astept finalizarile unor comenzi. Deci am timpi morti, chiar daca detin vreo 20 de camioane in palma cu responsabilitati, rezolvari si discutii interminabile cu soferii "pereni".
Ce mai am de raportat pentru posteritate ? Doar ca in 6 august ma duc la proba finala a rochiei albe si-apoi o pot lua acasa. Oare ce-oi face ulterior cu ea? Nu stiu... cred ca o voi lasa sa putrezeasca pe un umeras asa cum moare o poza intr-o rama. Sau o voi distruge la o sedinta foto cum fac toate pitipoancele mai nou... o fi moda vremii, cine stie? Sau... am s-o vand. Sau am s-o dau. Nevermind.
Am cumparat florile. Am discutat ultimele detalii la restaurant. Am pus punctul. Bauturile si costumul sunt responsabilitatea lui. La fel si gasirea unui medic de familie care sa ne puna o parafa pe adeverinta necesara cununiei civile.
Peste exact o luna imi voi purta rochia, pantofiorii, voalul si buchetul... Si va trebui sa pozez a femeie fericita si mandra. Usor de facut in orice zi in care El nu imi refuza atingerile, nu ma ignora si mimeaza cel putin ca valorez ceva, cat de putin in viata lui. Dar, din pacate, acele zile sunt rare.
De 2 saptamani simt toata angoasa anului asta, adunata valuri in gat si stomac. O simt cum vrea sa reverse din mine si sa dea glas existentei ei printr-un simplu, dar pronuntat NU: te vreau, casatorie, noi, atitudinii tale, relatiei noastre, viitorului meu pe moarte, constientizarii ca aici se opreste tineretea mea. La toate acestea - NU.
Am mentionat cuvantul despartire acum 2 seri. Am plans isteric, in hohote. Si a inceput banal, atat de banal incat detaliile sunt de prisos. Dar ele detin fundamentul oricarei certi din care el a iesit la fel de natural intorcandu-se pe-o parte in pat, cu spatele la mine si adormind fara remuscarile de a ma lasa cu discutia in brate, nefinalizata. Am mentionat cuvantul interzis, s-a mobilizat si m-a impacat rapid, iar a doua zi a fost un inger, pana seara cand iarasi si-a dat iarasi in petec. L-a tinut totul mai putin de 24 de ore. O criza existentiala din partea mea in care ma sfasii intr-o mie de bucati si ma sparg in cioburi ca de abia sa ma pot lipi singura la loc, are un efect atat de mic asupra lui... 24h...
Sunt in pragul unei depresii fundamentale. Dar... promisiunea e promisiune, chiar si de n-o afci nimanui altuia decat tie. Mi-am promis sa-i acord toate sansele adunate in urmatorul an. Si apoi... mai vedem. Poate o vand. Poate o dau. Poate o las sa putrezeasca... Nevermind.
Ce mai am de raportat pentru posteritate ? Doar ca in 6 august ma duc la proba finala a rochiei albe si-apoi o pot lua acasa. Oare ce-oi face ulterior cu ea? Nu stiu... cred ca o voi lasa sa putrezeasca pe un umeras asa cum moare o poza intr-o rama. Sau o voi distruge la o sedinta foto cum fac toate pitipoancele mai nou... o fi moda vremii, cine stie? Sau... am s-o vand. Sau am s-o dau. Nevermind.
Am cumparat florile. Am discutat ultimele detalii la restaurant. Am pus punctul. Bauturile si costumul sunt responsabilitatea lui. La fel si gasirea unui medic de familie care sa ne puna o parafa pe adeverinta necesara cununiei civile.
Peste exact o luna imi voi purta rochia, pantofiorii, voalul si buchetul... Si va trebui sa pozez a femeie fericita si mandra. Usor de facut in orice zi in care El nu imi refuza atingerile, nu ma ignora si mimeaza cel putin ca valorez ceva, cat de putin in viata lui. Dar, din pacate, acele zile sunt rare.
De 2 saptamani simt toata angoasa anului asta, adunata valuri in gat si stomac. O simt cum vrea sa reverse din mine si sa dea glas existentei ei printr-un simplu, dar pronuntat NU: te vreau, casatorie, noi, atitudinii tale, relatiei noastre, viitorului meu pe moarte, constientizarii ca aici se opreste tineretea mea. La toate acestea - NU.
Am mentionat cuvantul despartire acum 2 seri. Am plans isteric, in hohote. Si a inceput banal, atat de banal incat detaliile sunt de prisos. Dar ele detin fundamentul oricarei certi din care el a iesit la fel de natural intorcandu-se pe-o parte in pat, cu spatele la mine si adormind fara remuscarile de a ma lasa cu discutia in brate, nefinalizata. Am mentionat cuvantul interzis, s-a mobilizat si m-a impacat rapid, iar a doua zi a fost un inger, pana seara cand iarasi si-a dat iarasi in petec. L-a tinut totul mai putin de 24 de ore. O criza existentiala din partea mea in care ma sfasii intr-o mie de bucati si ma sparg in cioburi ca de abia sa ma pot lipi singura la loc, are un efect atat de mic asupra lui... 24h...
Sunt in pragul unei depresii fundamentale. Dar... promisiunea e promisiune, chiar si de n-o afci nimanui altuia decat tie. Mi-am promis sa-i acord toate sansele adunate in urmatorul an. Si apoi... mai vedem. Poate o vand. Poate o dau. Poate o las sa putrezeasca... Nevermind.
luni, 16 iulie 2012
Visul
Am avut un vis ciudat...
Eram doar noi doua, intr-o incapere situata departe de lume, in crepusculul suspendat al trecutului, acolo unde dorinta si actiunea se rasfata reciproc, dilatandu-se una-ntr-alta fara de cusur. Eram si atat. Si ne ajungea. Priveam in ochii celeilalte asa cum privesti fix, gol de trup si de identitate, in insusi haul unei prapastii din care aievea te priveste inapoi Gaya, in toata splendoarea ei - fara de pacat sau context. Priveam absolutul sufletului insusi, asa cum il cunosti doar cand renunti la tine fara de regret, doar pentru a te cufunda in altul, si odata imbaiat in acel suflet, respiri.
Si ne sarutam cum iti saruti ultima suflare, constient de coasa ce se-nfige in carne, taind adanc din propria-ti viata... Ne sarutam cu pofta, cu dor, cu dorinta si regrete, ne spuneam iarta-ma si te iert prin miscarea asidua a buzelor ce cautau adanc, mult mai adanc de infiriparea vreunui banal cuvant.
Si departe de ele, cuvintele, se naste sanctitatea sentimentului, conceputa din doua nuclee ce poarta aceasi pecete - damnarea unei forme genetice ce nu tine cont de fond. Dar ce sacra contopirea soarelui si a lunii, intr-o explozie de astrii pe bolta divina a Raiului mut, indepartat de lume in crepusculul suspendat al trecutului!
Un vis abstract. Un vis...
duminică, 8 iulie 2012
Fuuuuuuuu....
Lucrez de o luna la Baro ca "trucking planner" - asa cum afirma colega mea pe Facebook, insa eu prefer sa stipulez lucrurile pe nume: dipecer, romaneste si brutal - un mic intermediar intre clienti (case de expedietie in marea lor majoritate) si soferii batuti de soarta care nu prea cunosc o limba straina.
Ce nu am: beneficii, salariu demn de ce am luat in mana odata (dar cine mai putea face nazuri cand era in somaj de 2 luni? da, m-am vandut ieftin), laptop de serviciu, benzina decontata, masina de serviciu, al 13-lea salariu, o fisa a postului, un contract pe perioada nedeterminata... Nu am cam tot ce am avut la alte firme.
Ce am: un salariu mizer, un job destul de aproape de casa si un program flexibil (cica) care insa, in maretia flexibilitatii sale se intinde si pe week-end. Am in schimb dorinta si placerea de a lucra acolo. Nu stiu de ce... Mi se pare un job ok. Asa ca voi ramane sa vad ce pot face, ce pot schimba in bine, ce-mi vor oferi ei...
Mai am 2 luni pana la nunta. Azi noapte plangeam pe infundate la gandul asta - mi-e frica de nunta asta ca de dracu ghem. Nu imi pot imagina ce inseamna sa raman langa el tot restul vietii mele. Ma sperie gandul de a apartine unui barbat pentru tot restul vietii pentru ca e EL barbatul acela - un om ce spune Nu romantismului, nebuniei si amuzamentului in cuplu... Si fara sa vreau il compar cu relatiile din trecut si nu pot sa cred ca am poposit la el. De ce? Habar nu am. Probabil pentru ca a fost contextul de asa natura, probabil pentru ca il iubesc, probabil pentru ca acum sa mai dau timpul inapoi nu pot. De as fi putut as fi ales sa nu fac nunta si sa nu fi decurs toate discutiile despre viitorul nostru asa cum au decurs. S-a schimbat de cand a avut discutia cu ai mei si simt ceea ce simte - ca a intrat in afacerea asta fara voia lui, corijat de altii si ca face totul impotriva vointei lui. Si s-a schimbat. A devenit mai rece fata de mine, mai indiferent fata de planificarea nuntii, mai sictirit de viata. Ne evitam pe cat posibil, chiar si atunci cand suntem in aceasi casa: el la pc, eu la laptop, eu la bucatarie, el la baie... Nu mai discutam nici putinul pe care il discutam inainte: despre viata, politica, societate, cultura... noi.
Fapt real: amandoi suntem prea lasi sa discutam despre asta. O simtitm, o stim, dar refuzam sa o constientizam - amandoi suntem prea lasi sa anulam nunta. Si daca am anula-o ce facem apoi? Ne despartim? Traim in continuare impreuna? Ma mut la ai mei? Se muta el la maica-sa? Ce facem apoi? Mi-as fi dorit sa mor in somn azi noapte... Era o iesire eleganta din situatia asta de rahat. El nu ar fi trebuit sa dea explicatii, eu as fi incetat intr-un final sa-mi mai pese de ele si m-as fi odihnic psihic intr-un final, dupa 26 de ani de a face pe plac tuturor, mai putin mie.
In rest... Nimic. Doar o nunta si un job. Ocazional preparerea unei cine, curatenia unui apartament, spalarea unor vase si haine. De ce mai trebuie sa aiba parte in viata o femeie sa fie fericita? De sex? De dragoste? De romantism si nebunia unui gand inopinat pus in practica? Get a grip, Mina! Slap yourself!
Ce nu am: beneficii, salariu demn de ce am luat in mana odata (dar cine mai putea face nazuri cand era in somaj de 2 luni? da, m-am vandut ieftin), laptop de serviciu, benzina decontata, masina de serviciu, al 13-lea salariu, o fisa a postului, un contract pe perioada nedeterminata... Nu am cam tot ce am avut la alte firme.
Ce am: un salariu mizer, un job destul de aproape de casa si un program flexibil (cica) care insa, in maretia flexibilitatii sale se intinde si pe week-end. Am in schimb dorinta si placerea de a lucra acolo. Nu stiu de ce... Mi se pare un job ok. Asa ca voi ramane sa vad ce pot face, ce pot schimba in bine, ce-mi vor oferi ei...
Mai am 2 luni pana la nunta. Azi noapte plangeam pe infundate la gandul asta - mi-e frica de nunta asta ca de dracu ghem. Nu imi pot imagina ce inseamna sa raman langa el tot restul vietii mele. Ma sperie gandul de a apartine unui barbat pentru tot restul vietii pentru ca e EL barbatul acela - un om ce spune Nu romantismului, nebuniei si amuzamentului in cuplu... Si fara sa vreau il compar cu relatiile din trecut si nu pot sa cred ca am poposit la el. De ce? Habar nu am. Probabil pentru ca a fost contextul de asa natura, probabil pentru ca il iubesc, probabil pentru ca acum sa mai dau timpul inapoi nu pot. De as fi putut as fi ales sa nu fac nunta si sa nu fi decurs toate discutiile despre viitorul nostru asa cum au decurs. S-a schimbat de cand a avut discutia cu ai mei si simt ceea ce simte - ca a intrat in afacerea asta fara voia lui, corijat de altii si ca face totul impotriva vointei lui. Si s-a schimbat. A devenit mai rece fata de mine, mai indiferent fata de planificarea nuntii, mai sictirit de viata. Ne evitam pe cat posibil, chiar si atunci cand suntem in aceasi casa: el la pc, eu la laptop, eu la bucatarie, el la baie... Nu mai discutam nici putinul pe care il discutam inainte: despre viata, politica, societate, cultura... noi.
Fapt real: amandoi suntem prea lasi sa discutam despre asta. O simtitm, o stim, dar refuzam sa o constientizam - amandoi suntem prea lasi sa anulam nunta. Si daca am anula-o ce facem apoi? Ne despartim? Traim in continuare impreuna? Ma mut la ai mei? Se muta el la maica-sa? Ce facem apoi? Mi-as fi dorit sa mor in somn azi noapte... Era o iesire eleganta din situatia asta de rahat. El nu ar fi trebuit sa dea explicatii, eu as fi incetat intr-un final sa-mi mai pese de ele si m-as fi odihnic psihic intr-un final, dupa 26 de ani de a face pe plac tuturor, mai putin mie.
In rest... Nimic. Doar o nunta si un job. Ocazional preparerea unei cine, curatenia unui apartament, spalarea unor vase si haine. De ce mai trebuie sa aiba parte in viata o femeie sa fie fericita? De sex? De dragoste? De romantism si nebunia unui gand inopinat pus in practica? Get a grip, Mina! Slap yourself!
vineri, 29 iunie 2012
I want to go back to a time when...
a.. Decisions were made by going “eeny-meeny-miney-mo.”
b.. Mistakes were corrected by simply exclaiming, “do over!”
c.. “Race issue” meant arguing about who ran the fastest.
d.. Money issues were handled by whoever was the banker in “Monopoly.”
e.. Catching the fireflies could happily occupy an entire evening.
f.. It wasn’t odd to have two or three “best friends.”
g.. Being old referred to anyone over 20.
h.. The net on a tennis court was the perfect height to play volleyball
and rules didn’t matter.
i.. The worst thing you could catch from the opposite sex was cooties.
j.. It was magic when dad would “remove” his thumb.
k.. It was unbelievable that dodgeball wasn’t an Olympic event
l.. Having a weapon in school meant being caught with a slingshot.
m.. Nobody was prettier than Mom.
n.. Scrapes and bruises were kissed and made better.
o.. It was a big deal to finally be tall enough to ride the “big people”
rides at the amusement park.
p.. Getting a foot of snow was a dream come true.
q.. Abilities were discovered because of a “double-dog-dare.”
r.. Saturday morning cartoons weren’t 30-minute ads for action figures.
s.. No shopping trip was complete unless a new toy was brought home.
t.. “Oly-oly-oxen-free” made perfect sense.
u.. Spinning around, getting dizzy and falling down was cause for giggles.
v.. The worst embarrassment was being picked last for a team.
w.. War was a card game.
x.. Water balloons were the ultimate weapon.
y.. Baseball cards in the spokes transformed any bike into a motorcycle.
z.. Taking drugs meant orange-flavored chewable aspirin.
aa.. Ice cream was considered a basic food group.
ab.. Older siblings were the worst tormentors, but also the fiercest
protectors.
luni, 11 iunie 2012
Changes
Saptamana trecuta am fost la un interviu. Era o marti, era soare afara si nu speram la multe. In aceasi saptamana, vineri, ma sunasera sa-mi spuna ca ma vor. In Olanda. La training. Si sambata e busul. M-au luat ca din oala. Eu? Cum, cand, unde, de ce?! Dupa multe negocieri, m-au trimis marti cu avionul.
Sunt in Olanda. De 6 zile. Fac transporturi. Dispecerat. Am intalnit baietii de pe tiruri, mi-am intalnit colegii olandezi, am intalnit colegi romani. Habar nu am ce caut aici si de ce eu caut aici... Dar sunt aici. Si desi salariul negociat e o bataie de joc, e o oportunitate buna de a invata si... nu in ultimul rand, de a-mi sprijini financiar familia. David nu o duce prea bine la firma. Si se pare ca facem cu schimbul... Am avut 2 luni de somaj in care m-a intretinut, acum e randul meu pentru ca vreau din tot sufletul sa renunte la jobul lui - e sclav pe plantatie, lucreaza pe suturi in fund si nu si-a mai primit salariul de jumate de an. E momentul sa plece. Si vom reusi, intotdeauna reusim impreuna. Si de data asta va fi la fel. Nu avem alte alternative decat cele ale succesului! Suntem impreuna si asta conteaza. Restul sunt detalii. Fleacuri. Sper din suflet ca imi voi face un renume aici. Si cu timpul, poate, si niste bani.
Olanda. E frumoasa. Si neprietenoasa! Vremea e dezastru. E iunie si au o vreme de martie-aprilie. Vant si multa ploaie. Soarele iti zambeste doar cateva ore pe zi, apoi pleaca si lasa loc umezelii care, daca nu esti atent, iti intra in oase. Daca nu racesc acum am un oraganism de invidiat! Olandezii sunt ciudati. Genul de oameni care fluiera si canta pe strada, genul de oameni care nu stiu sa conduca, genul de oameni cu capul in nori. Intotdeauna. E o calitate nationala! Limba lor - dezastru. Norocul tau daca stii ceva germana - te vei descurca cu cititul, pronuntia insa, alta mancare de peste. Hotelul e ok. Camera e ok, chit ca nu are terasa si e cam intunecata. Supravietuiesc, totusi. Jobul, superb! Are toate calitatile care imi plac: stresul in limitele normale, multe convorbiri la telefon, sistemul de operare destul de ok, implicarea necesara sa poti sa il performezi cu brio. E ca un virus la care fie esti imun, fie il contractezi cu placere. Mi-e frica de a doua varianta pentru ca simt ca apartin de ea. E genul de job pe care l-am avut la P&G... Genul de job pe care il faci din placere fara sa te mai uiti la bani. De asta mi-e frica...
Mi-e frica sa nu ma insel, mi-e frica sa ma insel. Mi-e frica constant pentru ca indiferent cum va fi, simt ca pierd ceva. Si acel ceva e Mahle. Un job la care aveam 90% sanse sa intru si pentru care nu am apucat nici macar interviul pentru ca am fost luata pe sus cu japca. Oamenii astia nu si-au pus problema ca nu voi veni la ei. M-au vrut si m-au luat cu forta si i-am lasat. Si am renuntat la Mahle si implicit la Meli pentru ca am fost prea slaba sa spun "nu". Dar nu am vrut sa spun nu fiindu-mi frica de acel "what if". Si pentru un what if am renuntat la un alt what if. Si indiferent ce-as fi ales as fi renuntat la unul din ele. Dar am gandit-o logic: mai bine cu o pasare in mana decat niciuna alegand optiunea celei de pe gard pe care ar fi fost 10 % sanse sa n-o prind...
In 2 saptamani ma intorc acasa. I'll deal with that when i get to it.
Untill then, long live beer and sangria. Exact in aceasta ordine. Sunt muci. Noapte buna!
Sunt in Olanda. De 6 zile. Fac transporturi. Dispecerat. Am intalnit baietii de pe tiruri, mi-am intalnit colegii olandezi, am intalnit colegi romani. Habar nu am ce caut aici si de ce eu caut aici... Dar sunt aici. Si desi salariul negociat e o bataie de joc, e o oportunitate buna de a invata si... nu in ultimul rand, de a-mi sprijini financiar familia. David nu o duce prea bine la firma. Si se pare ca facem cu schimbul... Am avut 2 luni de somaj in care m-a intretinut, acum e randul meu pentru ca vreau din tot sufletul sa renunte la jobul lui - e sclav pe plantatie, lucreaza pe suturi in fund si nu si-a mai primit salariul de jumate de an. E momentul sa plece. Si vom reusi, intotdeauna reusim impreuna. Si de data asta va fi la fel. Nu avem alte alternative decat cele ale succesului! Suntem impreuna si asta conteaza. Restul sunt detalii. Fleacuri. Sper din suflet ca imi voi face un renume aici. Si cu timpul, poate, si niste bani.
Olanda. E frumoasa. Si neprietenoasa! Vremea e dezastru. E iunie si au o vreme de martie-aprilie. Vant si multa ploaie. Soarele iti zambeste doar cateva ore pe zi, apoi pleaca si lasa loc umezelii care, daca nu esti atent, iti intra in oase. Daca nu racesc acum am un oraganism de invidiat! Olandezii sunt ciudati. Genul de oameni care fluiera si canta pe strada, genul de oameni care nu stiu sa conduca, genul de oameni cu capul in nori. Intotdeauna. E o calitate nationala! Limba lor - dezastru. Norocul tau daca stii ceva germana - te vei descurca cu cititul, pronuntia insa, alta mancare de peste. Hotelul e ok. Camera e ok, chit ca nu are terasa si e cam intunecata. Supravietuiesc, totusi. Jobul, superb! Are toate calitatile care imi plac: stresul in limitele normale, multe convorbiri la telefon, sistemul de operare destul de ok, implicarea necesara sa poti sa il performezi cu brio. E ca un virus la care fie esti imun, fie il contractezi cu placere. Mi-e frica de a doua varianta pentru ca simt ca apartin de ea. E genul de job pe care l-am avut la P&G... Genul de job pe care il faci din placere fara sa te mai uiti la bani. De asta mi-e frica...
Mi-e frica sa nu ma insel, mi-e frica sa ma insel. Mi-e frica constant pentru ca indiferent cum va fi, simt ca pierd ceva. Si acel ceva e Mahle. Un job la care aveam 90% sanse sa intru si pentru care nu am apucat nici macar interviul pentru ca am fost luata pe sus cu japca. Oamenii astia nu si-au pus problema ca nu voi veni la ei. M-au vrut si m-au luat cu forta si i-am lasat. Si am renuntat la Mahle si implicit la Meli pentru ca am fost prea slaba sa spun "nu". Dar nu am vrut sa spun nu fiindu-mi frica de acel "what if". Si pentru un what if am renuntat la un alt what if. Si indiferent ce-as fi ales as fi renuntat la unul din ele. Dar am gandit-o logic: mai bine cu o pasare in mana decat niciuna alegand optiunea celei de pe gard pe care ar fi fost 10 % sanse sa n-o prind...
In 2 saptamani ma intorc acasa. I'll deal with that when i get to it.
Untill then, long live beer and sangria. Exact in aceasta ordine. Sunt muci. Noapte buna!
joi, 31 mai 2012
Schritt fuer schritt
And step by step. Si pas cu pas. Iau fiecare zi cum vine. Realizez ca frica mea de casatorie nu e din cauza lui sau a noastra, ci datorita instabilitatii financiare pe care o resimt fiecare secunda si moment al zilei (si mai putin in orele de ragaz in care dorm si-mi pierd cunostinta) atat in mine, cat si in el. Suntem in criza. O prietena imi spunea azi ca aceasta criza a trecut de mult... Mi-a venit usor sa fiu sarcastica si sa ma gandesc ca ei ii este intr-adevar usor sa considere ca raul a trecut pentru toti, ea avand un servici stabil. Drama individului de a avea datorii la banci sau parinti cu probleme de sanatate pare mai usor de acceptat atunci cand constientizezi ca ai niste finante lunare de care te poti folosi sa o mai minimizezi. Mie insa mi-e mai greu sa ma adaptez problemelor mele tocmai pentru nu am acest privilegiu. Sunt somera. Si nici macar - somerii primesc vreo 600 RON lunar. Eu nu pot aplica nici macar pentru un ajutor de somaj pentru ca am fost concediata dupa cele 2 luni de proba. Si nici macar salariul cuvenit pentru acele 2 luni nu l-am primit... Dar astea sunt detalii nenecesare.
Frica mea de casatorie se reduce la situatia prezenta de doua luni incoace in care eu mi-am pierdut jobul, iar el constientiza pe zi ce trecea ca jobul sau l-a pierdut pe el (in traducere neliterara - a lucra pe gratis sau suturi in fund, asa cum o face si acum, in timp ce scriu, facand consiliere la telefon, la ora 23:35 noaptea).
Dar ne adaptam... Pas cu pas.
Frica mea de casatorie se reduce la situatia prezenta de doua luni incoace in care eu mi-am pierdut jobul, iar el constientiza pe zi ce trecea ca jobul sau l-a pierdut pe el (in traducere neliterara - a lucra pe gratis sau suturi in fund, asa cum o face si acum, in timp ce scriu, facand consiliere la telefon, la ora 23:35 noaptea).
Dar ne adaptam... Pas cu pas.
vineri, 25 mai 2012
Cold feet
Ramane in memorie o replica aparte care mi-a fost spusa la o cafea de o prietena intr-una din zilele in care puneam multe semne de intrebare dupa cuvantul iubire: "Asa esti tu - regina dramei. Daca nu exista drame in viata ta vei avea grija sa le creezi singura." Foarte posibil sa aiba dreptate, intr-un mod general. Asta este insa un caz particular, unul ce-mi va schimba o mare parte a vietii, poate pe toata.
Mai sunt 3 luni pana la ziua cea mare. Invitatii, rochie, foto, video, muzica, sala, preot... Si toate astea in 2 luni de telefoane, intalniri si stres. Si toate astea pentru ce? Casatoria. Ah, da. Casatoria...
E oare nefiresc si ipocrit sa afirm acum ca ma c*c pe mine de frica?! MA C*C PE MINE DE FRICA.
Nu e un joc. Si nici un rol in vreo piesa de teatru pe care trebuie sa-l joc. Nu e nici genul de contract din care te poti retrage cu un preaviz de 20 de zile. E real. E serios. E critic, intr-o masura. E un gest de maturizare si de asumare a propriei responsabilitati fata de cel pe care l-ai ales. Si uite-ma acum, ipocrita care a afirmat toata viata ei crezand pe buna dreptate ca e responsabila fata de altii de varsta ei... Uite-ma acum terifiata de certitudinea acelei zile de la care nu pot concepe sa ma dau inapoi, dar de care mi-e in egala masura frica.
Nu ma casatoresc pentru ca am visat obsesiv de mica sa ma vad in rochie bufanta alba si nici pentru ca il iubesc. Ma casatoresc pentru ca trebuie. Si asta ma scoate din minti. Constientizarea ca o faci ca pe o obligatie si ca toate visele frumoase despre fluturasi si curcubee au disparut dupa prima saptamana, din momentul in care partea "administrativa" s-a impus in peisaj - da, popa, sala, biserica, rahaturile... Constientizarea ca o faci din obligatie si datorita unei schimbari... chimice la nivel psihic - omul pe care l-ai ales devine dusmanul cu care trebuie sa dormi in pat, fostul om pe care l-ai iubit pentru calitatile si il urasti pentru toate defectele care ACUM, ca niciodata ies in fata scenei in stoluri. De ce?! De ce in perioada ante-marriage se intampla chestile astea? Si daca eu le simt... logic este sa ma intreb: EL nu le simte? Spune ca nu. Nu-l cred.
Mai sunt 3 luni pana la ziua cea mare. Invitatii, rochie, foto, video, muzica, sala, preot... Si toate astea in 2 luni de telefoane, intalniri si stres. Si toate astea pentru ce? Casatoria. Ah, da. Casatoria...
E oare nefiresc si ipocrit sa afirm acum ca ma c*c pe mine de frica?! MA C*C PE MINE DE FRICA.
Nu e un joc. Si nici un rol in vreo piesa de teatru pe care trebuie sa-l joc. Nu e nici genul de contract din care te poti retrage cu un preaviz de 20 de zile. E real. E serios. E critic, intr-o masura. E un gest de maturizare si de asumare a propriei responsabilitati fata de cel pe care l-ai ales. Si uite-ma acum, ipocrita care a afirmat toata viata ei crezand pe buna dreptate ca e responsabila fata de altii de varsta ei... Uite-ma acum terifiata de certitudinea acelei zile de la care nu pot concepe sa ma dau inapoi, dar de care mi-e in egala masura frica.
Nu ma casatoresc pentru ca am visat obsesiv de mica sa ma vad in rochie bufanta alba si nici pentru ca il iubesc. Ma casatoresc pentru ca trebuie. Si asta ma scoate din minti. Constientizarea ca o faci ca pe o obligatie si ca toate visele frumoase despre fluturasi si curcubee au disparut dupa prima saptamana, din momentul in care partea "administrativa" s-a impus in peisaj - da, popa, sala, biserica, rahaturile... Constientizarea ca o faci din obligatie si datorita unei schimbari... chimice la nivel psihic - omul pe care l-ai ales devine dusmanul cu care trebuie sa dormi in pat, fostul om pe care l-ai iubit pentru calitatile si il urasti pentru toate defectele care ACUM, ca niciodata ies in fata scenei in stoluri. De ce?! De ce in perioada ante-marriage se intampla chestile astea? Si daca eu le simt... logic este sa ma intreb: EL nu le simte? Spune ca nu. Nu-l cred.
luni, 21 mai 2012
My first real near "miss"
Jeez, when you think you've never been more ready to drive there it goes: the proof you might just be right - so far. Proofs like jerks and idiots trying to get YOU off all people in a freaking accident because - ooopsey, the totally forgot to look the other way as well. And you avoid the accidents.
The first incident, then the second... and you drive on, and on, and on... until one day when you have not only yourself in that car anymore, not 1 person more, nor 2... but 3 people depending on your skills... your beginner skills. And as you freakin' turn the car, and grab on steady to the steering wheel you realize it just couldn't have been you saving their asses and... yours... You cannot possibly be so cold blooded and calm whilst operating a mechanism you barely scratch the basis of with your mere woman intelligence.
What happened yesterday? I have no idea... All i know is my family is safe.
The first incident, then the second... and you drive on, and on, and on... until one day when you have not only yourself in that car anymore, not 1 person more, nor 2... but 3 people depending on your skills... your beginner skills. And as you freakin' turn the car, and grab on steady to the steering wheel you realize it just couldn't have been you saving their asses and... yours... You cannot possibly be so cold blooded and calm whilst operating a mechanism you barely scratch the basis of with your mere woman intelligence.
What happened yesterday? I have no idea... All i know is my family is safe.
miercuri, 18 aprilie 2012
Coolest things.
Coolest Easter eggs
Coolest place to escape
Coolest dog outfit
Coolest public urban invention
Coolest proposal
Coolest watch
Trip to Cucuta - Scene IV
Scene begins with sounds of nature in all it’s beauty: birds
singing, trees clacking, so on, so
forth.
Wife: Ok. We’re here.
Drinka: Where… exactly are we? (questioning herself out loud
while looking dazzled at the view)
Father: Cu-cu-ta! (widely opening his arms in a "Ta-daaa" manner)
Wife: Now WHAT?!
Drinka: Look! Butteeeeer - flyyyyy! Come here butterfly! (starts
following it trying to catch it) Don’t leave me butterfly, come baaaack! (running stage-left out of the stage, comes back yelling after butterfly exiting
stage-right after the butterfly) I promise I’ll love you and take care of you! (crying voice) Don't you leave me too...
Eatel: Father, it has come to my knowledge that this trip
has turned it’s worst upon thou family, the vile crew of our cruise turning
against our good fortune and leaving us for dead to wrongfully inherit our earthly
possessions. I am lapsed indeed. Oh, Father, as the most vindicative feeling
overtakes me I must admit I greatly fancy the brute desire to emboss the
wretched animals or damned shall my blood be if I don’t! (posing as Hamlet with
a skull) To eat or not to eat… THAT is the question!
Father (snaps him over the head at this point) : Alright
then. Let’s carry on, shall we?
Wife: Where to?!!
Drinka still running after her butterflies…
Father: Eatel, please
fetch your sister and make sure her limps are well tight this time, eh? Now
where did they say The Regent Hotel was? (carefully looking at the map he takes
from his left side pocket). Ah, yes! Follow me! (pointing stage-left and
exiting through, lights dim, curtain closes).
vineri, 13 aprilie 2012
De ce fugi nu scapi
Firma deschisa in criza. Check!
Firma inchisa in criza. Check!
S-a inchis pravaliaaaa. Si-am ramas fara jooob. Si fara baaaani. Si fara vitooor. Ce bineeee... Nemaipomenit. Superb si mirific.
Now what?
Apply CV for jobs. Check!
Companies checking out my CV. Check!
Companies calling me for an interview. Cri-cri-cri...
WTF?!
Apply CV for lower level jobs. Check!
Firms checking out my CV. Check!
Companies calling me for interview. Cri-cri-cri...
WTF?!!!!!!!!!
Nu sunt buna pentru munca de jos pentru ca sunt supra-calificata;
Nu sunt buna pentru office jobs pentru ca ...?! Nu stiu. Nu mai inteleg nimic.
In concluzie: PLM, WTF, OMFG, GTG...........................
Firma inchisa in criza. Check!
S-a inchis pravaliaaaa. Si-am ramas fara jooob. Si fara baaaani. Si fara vitooor. Ce bineeee... Nemaipomenit. Superb si mirific.
Now what?
Apply CV for jobs. Check!
Companies checking out my CV. Check!
Companies calling me for an interview. Cri-cri-cri...
WTF?!
Apply CV for lower level jobs. Check!
Firms checking out my CV. Check!
Companies calling me for interview. Cri-cri-cri...
WTF?!!!!!!!!!
Nu sunt buna pentru munca de jos pentru ca sunt supra-calificata;
Nu sunt buna pentru office jobs pentru ca ...?! Nu stiu. Nu mai inteleg nimic.
In concluzie: PLM, WTF, OMFG, GTG...........................
marți, 3 aprilie 2012
Somera, fac nunta
OK. Fac nunta. In septembrie. E aprilie. Si pana atunci nu stiu ce-o sa fac. Inca lucrez. Inca. Care-i treaba? Pai... Daca la companiile mari iti trebuie stomac sa faci fata, la cele mici iti trebuie si buze mari numai bune de pupat cururi. De fapt unul mare si lat - al patronului. Oltean badaran plin de fitze de omnipotent zeu pentru ca a avut vreo cinci mii de oiro de investit intr-un rahat de companie. Si vin eu, dom'le, cu aerele mele de profesionist sa-l invat cum se face afaceri in Oltenia la muma lui acasa... Ce cretina! M-a mancat, m-am scarpinat. Am vrut sa scap de forwarderi mari si-am ajuns la forwarderi mici. Promisiuni garla. Cuvantul? Nu-l are nimeni in lumea asta!
duminică, 11 martie 2012
My preciouss
I got the ring! I have engagement ring! His mother's even!:D
Parents met today. It's on! :)
Parents met today. It's on! :)
sâmbătă, 10 martie 2012
Here comes the bride...
Well... this is it! I'm getting married. No romantic escapes for a wonderful one-knee proposal, no engagement ring, no serenades in the middle of the night, not even a fancy dinner in a restaurant. Just us, our parents, the family, the announcement, the date. 1st of September 2012, autumn, simple ceremony and a mutual "let's do this already"...
Not like in the movies and come to think about it - i knew this for a while now - life in general ain't. But I frankly can't say I'm disappointed with this. It occured to me some time ago that the whole point of living is taking what's being offered to you without complaining, regreting or denying yourself just that.
My last relationship thought me that on top of anything else. I guess I've learned my lesson and I didn't screw this one up. The past I've lived, this present I'm experiencing, the unknown future... In times like these you almost feel the order of your whole chaotic paths you've battered since you took your very first breath. No. It's not like the movies. No one tells you what happens to the prince and princess after their wedding, just that they lived happily ever after. No one knows if they had babies, if they fought a dozen times a day, or if they just divorced and got to the ever after part with other people... It's all about fighting for what you need, realizing what you want, communicating and cherishing every single moment. It's about finding your balance in yourself and the strenght in your partner. It's about realizing what you have next to you and the will to never lose it. It's all about love.
vineri, 17 februarie 2012
Valentine Serpentine
A venit si s-a dus. Primul an in care coincidental - aveam relatie in 14 februarie si in care nu ma asteptam sa fie ceva romantic. Nu mai sunt EU in anii adolescentini in care tot ce zboara se mananca iar orice inimioara prinde culori vivide de 14 februarie doar pentru ca e 14 februarie. Cat despre David... Ar trebui sa-l cunosti sa intelegi ca exista pe pamant si oameni sictiriti de sarbatori americane cu traditie crestina, dar de datina pagana in realitate. Ce bine ca nu e american, ce bine ca e ateu si ce bine ca prefera paganismul in locul crestinismului! :) Fas! Scurt pe doi - partenerul meu care rasteste NU romantismului din prea multa practicalitate si pragmatism mi-a daruit ditamai ursul din plushhh. Iar eu... mh... sunt o idioata. Uitasem complet pana in 13 februarie, m-am gandit apoi pe ultima suta de metrii ca ar fi bine sa fac un cadou fiind anuntata din timp ca mi se pregateste o surpriza si bineinteles ca si de aceasta data am fost un anti-talent complet in harul gasirii celui mai bun cadou.
Un sfat bun: cel mai bun cadou e cel imaterial si simbolic. Da-le naibii de inimioare, un pix, niste post-it's cu mesaje dragute lipite peste tot si toate, ghidandu-l dimineata spre cafeaua fierbinte sunt nemaipomenite!
Un sfat bun: cel mai bun cadou e cel imaterial si simbolic. Da-le naibii de inimioare, un pix, niste post-it's cu mesaje dragute lipite peste tot si toate, ghidandu-l dimineata spre cafeaua fierbinte sunt nemaipomenite!
luni, 13 februarie 2012
Silent Hill
Am vazut Silent Hill. Intr-un final! Pot afirma cu sinceritate ca este cel bun mai bun film horror/thriller pe care l-am vazut vreodata. Mi-aduc aminte ca imediat dupa ce iesise pe film o persoana care il vazuse la cinema-ul de la Mall a afirmat ca are prea multe efecte speciale pentru gustul ei; alta era incantata ca-si pastrase "thrill"-ul jocurilor PC, iar eu care ma dadeam mare gameritza habar nu aveam ca existau jocurile inaintea filmului.
source: http://www.lyricsondemand.com/
http://www.youtube.com/watch?v=5SBY_fUpmnQ
L-am vazut. Si pot spune ca intr-adevar, efectele speciale sunt alese, la locul lor, menite sa portretizeze vizual scenele cheie ale filmului. Si da, probabil ca e la fel de bun ca si jocurile daca poti sa ajungi sa compari un film cu un gameplay de joc horror... Insa povestea... Povestea e impresionanta. Nu pentru ca ar fi originala caci la un moment dat mi-a adus aminte de The Others (cu Nicole Kidmann), ci pentru ca mi-a adus aminte si de altceva: de o senzatie de excitatie mintala si adrenalina spirituala pe care pana acum am avut-o doar citind, vizionand si practicand paranormalul. A trecut ceva vreme de cand am mai simtit acea senzatie. Am ales sa opresc totul dupa ce Lorry a disparut din viata mea si a noastra, a tuturor... Si ciudat e ca prima imagine care imi apare in minte e a lui de fiecare data cand intalnesc un astfel de film sau joc sau carte buna despre domeniu. Am uitat de unde am pornit. Am uitat si unde sunt. M-am ratacit printre toate cele concrete ale vietii mele. Slujbele, relatiile, prietenii, timpul liber putin petrecut altfel decat obisnuiam sa-l petrec. Sincera sa fiu, nici nu mai tin minte cand a fost ultima oara cand am meditat sau iesit in Astral. Nu mai stiu cand a fost ultima data cand am citit Tarotul. Nu mai stiu cand a fost ultima data cand am putut purta o discutie despre aceste lucruri cu cineva pentru mai mult de 2 minute pe ceas. Mi-e dor de mine... iar pe aceasta nota...
Letter from the lost days
A letter to my future self, am I still happy, I begin
Have I grown up pretty? Is daddy still a good man?
Am I still friends with Colleen? I'm sure that I'm still laughing
Aren't I, aren't I...?
Hey there to my future-self, if you forget how to smile
I have this to tell you, remember it once in a while
Ten years ago, your past-self prayed for your happiness
Please don't lose hope...
Oh, oh what a pair me and you, put here to feel joy not be blue
Sad times and bad times see them through
Soon we will know if it's for real
What we both feel
Though I can't know for sure, how things worked out for us
No matter how hard it gets, you have to realize
We weren't put on this earth to suffer and cry
We were made for being happy, so be happy
For me, for you, please...
Oh, oh what a pair me and you, put here to feel joy not be blue
Sad times and bad times see them through
Soon we will know if it's for real
What we both feel
We were put here on this earth, put here to feel joy
We were put here on this earth, put here to feel joy
We were put here on this earth, put here to feel joy
We were put here on this earth, put here to feel joy...
Have I grown up pretty? Is daddy still a good man?
Am I still friends with Colleen? I'm sure that I'm still laughing
Aren't I, aren't I...?
Hey there to my future-self, if you forget how to smile
I have this to tell you, remember it once in a while
Ten years ago, your past-self prayed for your happiness
Please don't lose hope...
Oh, oh what a pair me and you, put here to feel joy not be blue
Sad times and bad times see them through
Soon we will know if it's for real
What we both feel
Though I can't know for sure, how things worked out for us
No matter how hard it gets, you have to realize
We weren't put on this earth to suffer and cry
We were made for being happy, so be happy
For me, for you, please...
Oh, oh what a pair me and you, put here to feel joy not be blue
Sad times and bad times see them through
Soon we will know if it's for real
What we both feel
We were put here on this earth, put here to feel joy
We were put here on this earth, put here to feel joy
We were put here on this earth, put here to feel joy
We were put here on this earth, put here to feel joy...
source: http://www.lyricsondemand.com/
http://www.youtube.com/watch?v=5SBY_fUpmnQ
joi, 9 februarie 2012
Then I quit!
Ei bine, am rezistat 8 luni. E ceva! Si-apoi mi-am dat demisia. Luni a fost potop alb pe strazi. Am indraznit sa lucrez de acasa. Marti am mers la lucru. Am deschis sesiunea, un document word, am redactat-o, listat-o, trantit-o pe biroul masiv la branch managerului.
Cincisprezece minutele mai tarziu la ceas colegul (singurul) de pe acelasi departament a facut acelasi lucru. I was gloating, literally! Daca a existat vreodata vreo victorie a orgolilor in viata mea, asta a fost cea mai frumoasa! Stiam ca sunt o pierdere pe care si-o pot asuma fara griji sau greturi. Cu atat mai bine daca le pleca un om vesnic nemultumit de politica lor, de procesele lor de lucru si cu gura mare, dom'le. Dar Cristi? Singurul lor pilon pe departamentul maritim, sclavul dintai pe plantatia lor, incununat de responsabilitatile pe care le rezolva nemaipomenit de bine stand ore suplimentare la lucru fara sa cracneasca!???... O.M.G.! Au urmat telefoanele. L-au sunat pe el prima data. Apoi pe mine. Care e coruptibil? Care vrea, totusi, sa ramana? Soc. Niciunul!??? A urmat a doua sesiune de telefoane catre el - bilet de avion spre Bucuresti la HQ, deja cumparat pe numele lui pentru ziua urmatoare. Ei dracie, uite cum se mobilizeaza lumea cand ii ajunge cutitul la os!
Miercuri ma cert cu toti managerii, Cristi la Bucale. Azi (azi e joi :D) ne intalnim la cafeaua de dimineata. Omul imi povesteste ca s-a dus pentru a-i auzi. I-au oferit toate beneficiile titulaturii, nicio discutie despre salariu, avansari pe posturi de manageriat, zero discutii despre promovari salariale. Concluzie: cat de cretin poti fi sa stii ca ti se desfiinteaza departamentul din Timisoara, sa stii ca singurul tau angajat - pilon pleaca si in loc sa-i oferi un salariu pe masura responsabilitatilor actuale, tu vrei sa-l mentii la acelasi salariu oferindu-i si mai multe responsabilitati prin simpla titulatura de manager/team leader/ seafreight motherfucker? Ce handicapati si retardati profesional conduc Cargo-Partner?! Si intrebarea imediat ridicata este: Cat de handicapata intr-un mod general am putut fi eu sa stau atat de mult acolo?! :) Demisia asta a fost cea mai realizare a mea la C.P. iar daca ar fi sa nu-i mai vad pe cativa de acolo vreodata in viata mea, tot ar fi prea devreme!
Asaaaa. Ce facem acum? Nu stiu exact. Stiu doar ca am o oferta pentru un post de "Manager birou" la o firma ce se ocupa tot de servicii transport. Acuma... hai sa nu ne luam numai dupa titlu. Stiu clar ce inseamna asta in practica. Inseamna mult de lucru, atat administrativ, cat si pe operational. I might even do sales. Shit, i might even do everything! :) Discutam, vedem, semnam sau refuzam... Sa vedem ce iepuri mai sar din palarie! Pana una alta, voi dooooormiii! Voi dormi mult si bine, primul somn relaxant dupa niste luni de insomnii si cosmaruri cu AS400.
Seriously now... Nu credeam ca voi ajunge vreodata sa vomit fizic de greata mentala pe care mi-au creat-o niste discutii in cadrul locului de munca. Nu credeam ca voi ajunge vreodata sa plec urechea, sa ascult si sa cred ca sunt o incompetenta. Nu credeam ca va reusi vreo firma/persoane vreodata sa sadeasca in mintea mea samanta nesigurantei mele profesionale sau mentale. I-am crezut. Doamne, toata viata mea m-am uitat in oglinda cu norul complexelor fizice deasupra capsorului meu, dar sa ajung sa cred vreodata ca sunt o limitata mintal... Pentru savarsirea acestui pacat suprem la adresa mea orice caine nenorocit merita sa faca munca silnica curatandu-mi WC-ul si aspirandu-mi toata casa, in fiecare zi, de 10ori/zi! Si sa-l faca luna si bec! Si doamne fereste sa lase vreo pata!!! Grrrrr, canalii ordinareeee care este!
Off to the Wizzard of OzzzzzZZZZzzz be going...
Cincisprezece minutele mai tarziu la ceas colegul (singurul) de pe acelasi departament a facut acelasi lucru. I was gloating, literally! Daca a existat vreodata vreo victorie a orgolilor in viata mea, asta a fost cea mai frumoasa! Stiam ca sunt o pierdere pe care si-o pot asuma fara griji sau greturi. Cu atat mai bine daca le pleca un om vesnic nemultumit de politica lor, de procesele lor de lucru si cu gura mare, dom'le. Dar Cristi? Singurul lor pilon pe departamentul maritim, sclavul dintai pe plantatia lor, incununat de responsabilitatile pe care le rezolva nemaipomenit de bine stand ore suplimentare la lucru fara sa cracneasca!???... O.M.G.! Au urmat telefoanele. L-au sunat pe el prima data. Apoi pe mine. Care e coruptibil? Care vrea, totusi, sa ramana? Soc. Niciunul!??? A urmat a doua sesiune de telefoane catre el - bilet de avion spre Bucuresti la HQ, deja cumparat pe numele lui pentru ziua urmatoare. Ei dracie, uite cum se mobilizeaza lumea cand ii ajunge cutitul la os!
Miercuri ma cert cu toti managerii, Cristi la Bucale. Azi (azi e joi :D) ne intalnim la cafeaua de dimineata. Omul imi povesteste ca s-a dus pentru a-i auzi. I-au oferit toate beneficiile titulaturii, nicio discutie despre salariu, avansari pe posturi de manageriat, zero discutii despre promovari salariale. Concluzie: cat de cretin poti fi sa stii ca ti se desfiinteaza departamentul din Timisoara, sa stii ca singurul tau angajat - pilon pleaca si in loc sa-i oferi un salariu pe masura responsabilitatilor actuale, tu vrei sa-l mentii la acelasi salariu oferindu-i si mai multe responsabilitati prin simpla titulatura de manager/team leader/ seafreight motherfucker? Ce handicapati si retardati profesional conduc Cargo-Partner?! Si intrebarea imediat ridicata este: Cat de handicapata intr-un mod general am putut fi eu sa stau atat de mult acolo?! :) Demisia asta a fost cea mai realizare a mea la C.P. iar daca ar fi sa nu-i mai vad pe cativa de acolo vreodata in viata mea, tot ar fi prea devreme!
Asaaaa. Ce facem acum? Nu stiu exact. Stiu doar ca am o oferta pentru un post de "Manager birou" la o firma ce se ocupa tot de servicii transport. Acuma... hai sa nu ne luam numai dupa titlu. Stiu clar ce inseamna asta in practica. Inseamna mult de lucru, atat administrativ, cat si pe operational. I might even do sales. Shit, i might even do everything! :) Discutam, vedem, semnam sau refuzam... Sa vedem ce iepuri mai sar din palarie! Pana una alta, voi dooooormiii! Voi dormi mult si bine, primul somn relaxant dupa niste luni de insomnii si cosmaruri cu AS400.
Seriously now... Nu credeam ca voi ajunge vreodata sa vomit fizic de greata mentala pe care mi-au creat-o niste discutii in cadrul locului de munca. Nu credeam ca voi ajunge vreodata sa plec urechea, sa ascult si sa cred ca sunt o incompetenta. Nu credeam ca va reusi vreo firma/persoane vreodata sa sadeasca in mintea mea samanta nesigurantei mele profesionale sau mentale. I-am crezut. Doamne, toata viata mea m-am uitat in oglinda cu norul complexelor fizice deasupra capsorului meu, dar sa ajung sa cred vreodata ca sunt o limitata mintal... Pentru savarsirea acestui pacat suprem la adresa mea orice caine nenorocit merita sa faca munca silnica curatandu-mi WC-ul si aspirandu-mi toata casa, in fiecare zi, de 10ori/zi! Si sa-l faca luna si bec! Si doamne fereste sa lase vreo pata!!! Grrrrr, canalii ordinareeee care este!
Off to the Wizzard of OzzzzzZZZZzzz be going...
luni, 23 ianuarie 2012
On the sweet road to marriage...?
OK - nu imi fac vise si nici nu sper... ce poti spera dupa 10 luni de relatie cu un fost burlac convins care inca nu stie cum s-a procopsit cu mine? La ce poti visa dupa o relatie care de abia dupa jumatate de an a inceput sa prinda contur pentru ca - hai sa fim seriosi - nu m-a gasit in cele mai deschise orizonturi spre o relatie omul asta... Dar uite, e duminica, e seara, ma asteapta o saptamana de groaza (inca una la rand... mai aproape de demisie si sper eu, un job nou si mai bun!), dar sunt linistita, impacata si... indragostita. Da. Am scris-o, am spus-o, am gandit-o de ceva vreme... SUNT INDRAGOSTITA! Nu credeam ca mai pot, nu credeam ca va reusi sa ma lege de el, nu credeam ca vom ajunge vreodata aici, in stadiul acesta al relatiei, dar... sunt... socata. Sunt indragostita si socata de acest aspect. M-am transformat incet, dar sigur din femeia aia independenta si rece care prefera sa iasa cu fetele la un suc decat sa stea cu el in casa in... femeia amorezata pana peste cap care ofteaza trista cand trebuie sa-l lase sa plece spre lucru, treburi, probleme de rezolvat. Am devenit posesiva, iar eu nu manifest posesivitate decat atunci cand sunt... indragostita. M-as duce oricunde cu el, as sta cat mai mult cu el, m-as holba ca o pupaza in ochii lui toata ziua si doamne-dumnezeule-in-ceruri, ce l-as m-ai... TOATA ZIUAAAAAA :"> Ioi, sunt o pupaza! :">
E altfel, totusi. E altfel decat cum a fost intr-o vreme. Nu mai simt fluturii. Nu mai traiesc clipele cu aceasi intensitate. Nu ma mai agat cu obsesivitate de amintirile pe care le cream impreuna. Nu ma mai simt innodata de el, nu caut sa ma leg cu un cordon ombilical de el, transformandu-l intr-o figura paterna. Daca acesta e maximul potentei mele sentimentale pentru el, raman oarecum dezamagita de zdruncinarea prin care am trecut atunci pentru ca a reusit sa imi dezmembreze capacitatea asta de a fi complet umana. Totusi, imi analizez senzatiile si le percep ca pe un miracol pentru ca nu mai credeam ca pot simti ceva pentru barbati vreodata. Daca maturizarea ca individ se petrece si la nivelul sufletului, irationalului si pasionalului, iar daca inaintand cu varsta ele sunt detronate de ratiunea pura, atunci sper din suflet sa raman macar la cei 26 pentru urmatorii ani din viata mea...
Prin urmare, am trecut prin faza de dating, am trecut si peste primele 3 luni de cunoastere si stangacii in relatie, am ajuns si la stadiul de prieteni buni on top of lovers, mi-a cunoscut parintii, mi-am cunoscut "soacra", am si-o cheie de la apartamentul... nostru?, m-am mutat deja in week-end-uri la el, mai nou fac curat pe acolo si mancam la ai mei... Cam cate luni ar mai trebui s-o tinem asa pana la inevitabila ceremonie plictisitoare de oficializare a relatiei? :) Cred ca mai avem un pas de facut - mutatul impreuna 24/7. Paradoxal... m-as marita cu el, dar nu m-as muta cu el inainte de casnicie. Am deja 3 esecuri pe partea aceasta. Si daca nemtii spun ca alle gute dinge sind 3, la mine functionierte es nicht! Si daca treci de cifra 3 cu un esec, ce-ti garanteaza ca a patra oara va fi succesul? 4?! Ce mama naibii e 4? Nu-i numar fatidic, nu-i numar impar, e cifra examenelor picate! I'm shit scared of moving in together, he's shit scared of marriage. Eu vreau casatoria, el mutatul impreuna. Compromisul e cel al mutatului de week-end. Dar nici asa n-o poti taragana mult... Si la un moment dat va veni si inevitabilul: 24/7.
M-am tot gandit la o chestie si stiu ca e doar o scuza pentru a o mai lungi la nesfarsit de teama de a nu-l pierde prin a ne muta impreuna si a realiza ca sunt groaznica... Ma gandeam sa leg mutatul impreuna de ceva practic. Daca de exemplu as schimba jobul cu un altul la a carei firma ar trebui sa ma deplasez pe undeva prin zona apartamentului lui, as putea sa ma mut. Sau daca ... ce? Of, ceapa caprii ma-sii! Cum dracu poate sa-ti fie atat de frica de ceva dupa care tanjesti cu toata fiinta ta?!!
As spune DA si maine!...
E altfel, totusi. E altfel decat cum a fost intr-o vreme. Nu mai simt fluturii. Nu mai traiesc clipele cu aceasi intensitate. Nu ma mai agat cu obsesivitate de amintirile pe care le cream impreuna. Nu ma mai simt innodata de el, nu caut sa ma leg cu un cordon ombilical de el, transformandu-l intr-o figura paterna. Daca acesta e maximul potentei mele sentimentale pentru el, raman oarecum dezamagita de zdruncinarea prin care am trecut atunci pentru ca a reusit sa imi dezmembreze capacitatea asta de a fi complet umana. Totusi, imi analizez senzatiile si le percep ca pe un miracol pentru ca nu mai credeam ca pot simti ceva pentru barbati vreodata. Daca maturizarea ca individ se petrece si la nivelul sufletului, irationalului si pasionalului, iar daca inaintand cu varsta ele sunt detronate de ratiunea pura, atunci sper din suflet sa raman macar la cei 26 pentru urmatorii ani din viata mea...
Prin urmare, am trecut prin faza de dating, am trecut si peste primele 3 luni de cunoastere si stangacii in relatie, am ajuns si la stadiul de prieteni buni on top of lovers, mi-a cunoscut parintii, mi-am cunoscut "soacra", am si-o cheie de la apartamentul... nostru?, m-am mutat deja in week-end-uri la el, mai nou fac curat pe acolo si mancam la ai mei... Cam cate luni ar mai trebui s-o tinem asa pana la inevitabila ceremonie plictisitoare de oficializare a relatiei? :) Cred ca mai avem un pas de facut - mutatul impreuna 24/7. Paradoxal... m-as marita cu el, dar nu m-as muta cu el inainte de casnicie. Am deja 3 esecuri pe partea aceasta. Si daca nemtii spun ca alle gute dinge sind 3, la mine functionierte es nicht! Si daca treci de cifra 3 cu un esec, ce-ti garanteaza ca a patra oara va fi succesul? 4?! Ce mama naibii e 4? Nu-i numar fatidic, nu-i numar impar, e cifra examenelor picate! I'm shit scared of moving in together, he's shit scared of marriage. Eu vreau casatoria, el mutatul impreuna. Compromisul e cel al mutatului de week-end. Dar nici asa n-o poti taragana mult... Si la un moment dat va veni si inevitabilul: 24/7.
M-am tot gandit la o chestie si stiu ca e doar o scuza pentru a o mai lungi la nesfarsit de teama de a nu-l pierde prin a ne muta impreuna si a realiza ca sunt groaznica... Ma gandeam sa leg mutatul impreuna de ceva practic. Daca de exemplu as schimba jobul cu un altul la a carei firma ar trebui sa ma deplasez pe undeva prin zona apartamentului lui, as putea sa ma mut. Sau daca ... ce? Of, ceapa caprii ma-sii! Cum dracu poate sa-ti fie atat de frica de ceva dupa care tanjesti cu toata fiinta ta?!!
As spune DA si maine!...
joi, 19 ianuarie 2012
O zi in viata unui sclav capitalist...
Te scoli dimineata, realizezi ca e marti... sau miercuri... sau joi... te cuprinde scarba si te gandesti sa mai dormi 5 minute... dar se fac 15 sau 25... si apoi sari ca ars! Te strecori in hainele vesnic stramte, fugi spre baie, dar nu petreci mai mult de un minut acolo - lasa naibii machiajele, intarzii! Iei un covrig in gura in timp ce iti cauti telefoanele, incaltand topait un bocanc... unde ti-e capul? Portofelul! Tigarileeee, unde sunt tigarile? Doamne, mori dupa un fum! Lasa, nu acum - ai timp sa tragi 3 fumuri in timp ce fugi dupa tramvai.
Ajungi iar in Cuca-Macaii. Vezi firma de la distanta si te cuprinde greata... E dimineata, or fi greturile "alea"?! No... doar dimineata de marti. Sau miercuri? Ce zi e totusi azi?! Eh, nu conteaza - pe tine te intereseaza doar data din calendar. Hai sa vedem: 18. Ce avem azi de facut? Ooooi! Importurile alea din Constanta. Doamne, ce femeie isi importa 2 containere mari si late pline de mobila tocmai din China?! Si de dat cotatii pentru 4 exporturi... pffff... greata... Oare o sa mai am timp de LCL-uri azi? Da-le naibii, pana nu suna clientul, am alte prioritati. Toate stringente.
Suna sefu'. Ie-te, bre, nici n-am pus bine fundul pe scaun ca ma intreaba de rapoarte. Mama voastra de hartoage, da-v-as foc, sa dansez in cercuri in juru' vostru, na! "Pana caaaand?! Dar nu mi-a zis nimeni ca trebuie... mh... bene.. azi pana la sfarsitul zilei e bine? S'traiti! Da, probabil dupa ora 17 ca ziua azi se termina la 12 noaptea. Am vreme, nu?" Hehe, razi scarbo, ca-i tare amuzant sa-ti lucreze oamenii ca sclavii, fir-ai tu sa fi de... mmm...lasa, am urgente! Haha, ce radeam de blonda de la Procter cand zicea ca are urgente, tot timpul avea urgente... si noi stateam pe la cafele, pe la tigara, ne plictiseam de stresul de la Procter. N-a fost ala stres, aici avem insa - be-re-chet!
Cat e ora?! Deja 16?! Cand naiba trece vremea?! OK, bilantul: rezervarile de sfarsit de luna pe analiza de dosare, raportul pentru facturile neplatite, pozitiile pe minus, 3 cotatii ramase de dat, facturile din tavita de trimis, facturile pentru importurile alea de facut... doamne, cate hartoage... biroul meu e mizer. Eu sunt mizera... Bun, pe cai!
Ora 20:30. Hai, colegu', merem si noi?! Pai ce mai ai de rezolvat? Ah, da, mi-ai zis de faza aia... Bun, hai sa te ajut sa plecam si noi intr-o ora d-aci.
Ma dor oaseleeeee... da' bine-i in pat! Sa ma mai pun sa ma uit la un serial sau sa... zzzZZZzzzZZZzzzz....
Ajungi iar in Cuca-Macaii. Vezi firma de la distanta si te cuprinde greata... E dimineata, or fi greturile "alea"?! No... doar dimineata de marti. Sau miercuri? Ce zi e totusi azi?! Eh, nu conteaza - pe tine te intereseaza doar data din calendar. Hai sa vedem: 18. Ce avem azi de facut? Ooooi! Importurile alea din Constanta. Doamne, ce femeie isi importa 2 containere mari si late pline de mobila tocmai din China?! Si de dat cotatii pentru 4 exporturi... pffff... greata... Oare o sa mai am timp de LCL-uri azi? Da-le naibii, pana nu suna clientul, am alte prioritati. Toate stringente.
Suna sefu'. Ie-te, bre, nici n-am pus bine fundul pe scaun ca ma intreaba de rapoarte. Mama voastra de hartoage, da-v-as foc, sa dansez in cercuri in juru' vostru, na! "Pana caaaand?! Dar nu mi-a zis nimeni ca trebuie... mh... bene.. azi pana la sfarsitul zilei e bine? S'traiti! Da, probabil dupa ora 17 ca ziua azi se termina la 12 noaptea. Am vreme, nu?" Hehe, razi scarbo, ca-i tare amuzant sa-ti lucreze oamenii ca sclavii, fir-ai tu sa fi de... mmm...lasa, am urgente! Haha, ce radeam de blonda de la Procter cand zicea ca are urgente, tot timpul avea urgente... si noi stateam pe la cafele, pe la tigara, ne plictiseam de stresul de la Procter. N-a fost ala stres, aici avem insa - be-re-chet!
Cat e ora?! Deja 16?! Cand naiba trece vremea?! OK, bilantul: rezervarile de sfarsit de luna pe analiza de dosare, raportul pentru facturile neplatite, pozitiile pe minus, 3 cotatii ramase de dat, facturile din tavita de trimis, facturile pentru importurile alea de facut... doamne, cate hartoage... biroul meu e mizer. Eu sunt mizera... Bun, pe cai!
Ora 20:30. Hai, colegu', merem si noi?! Pai ce mai ai de rezolvat? Ah, da, mi-ai zis de faza aia... Bun, hai sa te ajut sa plecam si noi intr-o ora d-aci.
Ma dor oaseleeeee... da' bine-i in pat! Sa ma mai pun sa ma uit la un serial sau sa... zzzZZZzzzZZZzzzz....
marți, 17 ianuarie 2012
Long time no sharing of thoughts...
Adevarul e ca lucruri majore nu s-au întâmplat de la ultima postare. Aceasi eu cu același job, cu aceleași stresuri de luni pana vineri, cu aceeași viata.
Oameni care intra și ies din viata mea am avut și în sezonul asta. Parca nu trece semestru sa nu pic vreun examen în viata, bine ca l-a facultate nu am avut restante!
Am slabit final-mente vreo 4 kilograme în 3 săptămâni. No stress, just stress. La munca. Fara exerciții, doar munca, munca si iar munca pana seara tarziu, pe picioare in fund ca doar nu mi se plătesc orele suplimentare (dacă le facem înseamnă ca suntem incompetenți!). Am uitat sa mănânc, sper sa nu uit sa mai dorm din cand in când. Am sa ma distrug, sunt convinsa de asta, dar macar voi arata bine in cămașa de forta sau cosciug! In ritmul asta pana la vara revin la silueta de top model de alta data! :)
Mi-am cunoscut soacra, am primit cheie de la apartamentul lui, am trecut la o noua etapa in relatie, am strans prima mie de euro la banca pentru masina.
Off I go to dinner and drinks...
Adevarul e ca lucruri majore nu s-au întâmplat de la ultima postare. Aceasi eu cu același job, cu aceleași stresuri de luni pana vineri, cu aceeași viata.
Oameni care intra și ies din viata mea am avut și în sezonul asta. Parca nu trece semestru sa nu pic vreun examen în viata, bine ca l-a facultate nu am avut restante!
Am slabit final-mente vreo 4 kilograme în 3 săptămâni. No stress, just stress. La munca. Fara exerciții, doar munca, munca si iar munca pana seara tarziu, pe picioare in fund ca doar nu mi se plătesc orele suplimentare (dacă le facem înseamnă ca suntem incompetenți!). Am uitat sa mănânc, sper sa nu uit sa mai dorm din cand in când. Am sa ma distrug, sunt convinsa de asta, dar macar voi arata bine in cămașa de forta sau cosciug! In ritmul asta pana la vara revin la silueta de top model de alta data! :)
Mi-am cunoscut soacra, am primit cheie de la apartamentul lui, am trecut la o noua etapa in relatie, am strans prima mie de euro la banca pentru masina.
Off I go to dinner and drinks...
luni, 12 decembrie 2011
A fi sau a nu fi workoholic
Ce inseamna practic sa fii un om de cariera? Sa muncesti ca un sclav odata ce te-a anuntat branch managerul pentru candidatura la nu stiu ce post pompos, sa muncesti ca un sclav pe bani buni care iti ajung la sfarsit de luna si pentru investitii intr-o masea, masina sau excursie? Sau sa muncesti ca sclavul (.)?
Stiam de cand eram mica. O simteam in sange. Dorinta de a ma propulsa si distanta ca nivel de turma, de restul, de mediocritate. Asa a fost prin scoala, asa a fost si la lucru... Dar aici... cu toate schimbarile, cu tot mediul asta care ar cere prea mult spatiu pe "hartie" sa-l descriu, cu fisa postului in sine, cu responsabilitatile proportionate drepturilor si beneficiilor... parca nu. Si nu ma recunosc. Ma defineam ca fiind prima in linie pentru orice provocare, atata vreme cat imi placea ceea ce faceam. Dar aici nu-mi place. E haotic, fiecare rezolva cat, si ce poate sau place, in unele cazuri. Iar eu sunt calul de bataie. Eu imi iau toate pu...le... le... atunci cand ceva nu e bine, altii laurii. Eu muncesc pana la ora 21 de cand a plecat Nicu, altii pe vremea asta se fut.
Am fost la un interviu azi. Altul. Incerc sa-mi ridic sansele, dar stiu ca orice ora in care lipsesc de la lucru compenseaza cu doua lucrate acasa (internet connection-ul, switch-ul de pe pc pe laptop si FN+F-urile, si degetele mele de lemn ca nu degeaba imi spunea lumea "butter fingers")...
Am sa prind Craciunul aici. Probabil si o parte buna din anul care vine. Nu simt ca pornesc deloc cu dreptul in 2012. Dar hey... fara chestii nasoale nu stii sa apreciezi lucrurile bune. Trebuia sa dau de jobul asta ca sa apreciez cu adevarat fostul loc de munca. Daca inainte imi placea, acum ma doboara dorul de el.
Azi la fel ca in fiecare zi de vreo saptamana incoace am primit cam 106 mailuri pana la ora 18, fiecare cu o informatie ce trebuie tinuta minte pana maine, pana saptamana viitoare, pana - cat mai mult sau cu cerinte de rezolvare a unor probleme. Pe langa ale mele, mai trebuia sa-l ajut si pe colegul cu ale lui... Poate sunt subiectiva sau mi se pare, dar am impresia ca s-a invatat rau: orice presupune munca de jos mi-o da mie. "fa-mi te rog si asta si aia" bun, macar ma roaga. cred. parca. E un schimb cam nedrept. Eu ii cer informatii, el actiuni. E mai usor sa povestesti decat sa te opresti din lucru sa-i faci lui vreo factura. OK, are multe. Dar am si eu. Nu-mi place si pe cuvant - e prima oara cand ma vait de-un job. Am mai avut o perioada cand ma vaitam de sef, dar acum... e jobul. E plictisitor si mult de lins pe niste foi. Urasc foile!!! Prefer sa lucrez cu capul, decat cu mainile si picioarele, dar mai prefer sa si gandesc solutii in loc de a executa ordine legislative, normative si regulamentare ale unei tari in orice import sau export nenorocit fac. Da-o dracu! Inteleg ca e un regulament interior, inteleg ca ai o fisa a postului, inteleg ca ai legi pentru dobitoci care nu stiu sa conduca sau vor sa f... copii, dar si pentru o marfa? Ce pana mea poate sa faca atat de grav un palet incarcat de cutii cu piulite? Si urasc sa astept dupa altii! Ba dupa comisionarii vamali, ba dupa un raspuns de la client, ba dupa nu stiu ce coleg! Fraaaaaaaaateeeeee, cine dracu m-a facut pe mine angajata a unei firme care actioneaza ca imputernicit? Sunt oamenii chiar asa de lenesi sau idioti incat sa nu stie sa-si faca singuri un nenorocit de import? Da un telefon, primeste o informatie, descurca-te! De ce ne dai noua niste sute de euroi pentru a-ti rezolva tie treaba? Ah, debitez... ma duc sa dorm!
Stiam de cand eram mica. O simteam in sange. Dorinta de a ma propulsa si distanta ca nivel de turma, de restul, de mediocritate. Asa a fost prin scoala, asa a fost si la lucru... Dar aici... cu toate schimbarile, cu tot mediul asta care ar cere prea mult spatiu pe "hartie" sa-l descriu, cu fisa postului in sine, cu responsabilitatile proportionate drepturilor si beneficiilor... parca nu. Si nu ma recunosc. Ma defineam ca fiind prima in linie pentru orice provocare, atata vreme cat imi placea ceea ce faceam. Dar aici nu-mi place. E haotic, fiecare rezolva cat, si ce poate sau place, in unele cazuri. Iar eu sunt calul de bataie. Eu imi iau toate pu...le... le... atunci cand ceva nu e bine, altii laurii. Eu muncesc pana la ora 21 de cand a plecat Nicu, altii pe vremea asta se fut.
Am fost la un interviu azi. Altul. Incerc sa-mi ridic sansele, dar stiu ca orice ora in care lipsesc de la lucru compenseaza cu doua lucrate acasa (internet connection-ul, switch-ul de pe pc pe laptop si FN+F-urile, si degetele mele de lemn ca nu degeaba imi spunea lumea "butter fingers")...
Am sa prind Craciunul aici. Probabil si o parte buna din anul care vine. Nu simt ca pornesc deloc cu dreptul in 2012. Dar hey... fara chestii nasoale nu stii sa apreciezi lucrurile bune. Trebuia sa dau de jobul asta ca sa apreciez cu adevarat fostul loc de munca. Daca inainte imi placea, acum ma doboara dorul de el.
Azi la fel ca in fiecare zi de vreo saptamana incoace am primit cam 106 mailuri pana la ora 18, fiecare cu o informatie ce trebuie tinuta minte pana maine, pana saptamana viitoare, pana - cat mai mult sau cu cerinte de rezolvare a unor probleme. Pe langa ale mele, mai trebuia sa-l ajut si pe colegul cu ale lui... Poate sunt subiectiva sau mi se pare, dar am impresia ca s-a invatat rau: orice presupune munca de jos mi-o da mie. "fa-mi te rog si asta si aia" bun, macar ma roaga. cred. parca. E un schimb cam nedrept. Eu ii cer informatii, el actiuni. E mai usor sa povestesti decat sa te opresti din lucru sa-i faci lui vreo factura. OK, are multe. Dar am si eu. Nu-mi place si pe cuvant - e prima oara cand ma vait de-un job. Am mai avut o perioada cand ma vaitam de sef, dar acum... e jobul. E plictisitor si mult de lins pe niste foi. Urasc foile!!! Prefer sa lucrez cu capul, decat cu mainile si picioarele, dar mai prefer sa si gandesc solutii in loc de a executa ordine legislative, normative si regulamentare ale unei tari in orice import sau export nenorocit fac. Da-o dracu! Inteleg ca e un regulament interior, inteleg ca ai o fisa a postului, inteleg ca ai legi pentru dobitoci care nu stiu sa conduca sau vor sa f... copii, dar si pentru o marfa? Ce pana mea poate sa faca atat de grav un palet incarcat de cutii cu piulite? Si urasc sa astept dupa altii! Ba dupa comisionarii vamali, ba dupa un raspuns de la client, ba dupa nu stiu ce coleg! Fraaaaaaaaateeeeee, cine dracu m-a facut pe mine angajata a unei firme care actioneaza ca imputernicit? Sunt oamenii chiar asa de lenesi sau idioti incat sa nu stie sa-si faca singuri un nenorocit de import? Da un telefon, primeste o informatie, descurca-te! De ce ne dai noua niste sute de euroi pentru a-ti rezolva tie treaba? Ah, debitez... ma duc sa dorm!
duminică, 11 decembrie 2011
Pe drumuri, ratacita
Here I am. In drum spre casa. Am plecat de la Paltinis in
urma cu jumatate de ora. Am trecut cu masina prin Sibiu si l-am lasat in urma. Nu ne-am
oprit sa bem o cafea sau sa imi dau seama daca mai recunosc ceva din el dupa…. Peste
6 ani? Cum trece timpul! Aveam 19 ani si eram… alta. Atat de diferita fata de
ce sunt acum. M-am bucurat nespus in momentul in care am aflat de petrecerea de
Craciun la Paltinis. Speram sa vad macar fugitiv Sibiul din dorinta si
speranta de a pune punctul intr-un sfarsit, dupa atattia ani de melancolii
tacite. Dar scriind acum, dupa doar 30 de km de cand am iesit din acest oras ma
confrunt cu o stare inexplicabila. Nu imi pot defini trairile, insa… Nimic din
calmul pe care il asteptam ulterior experientei din week-end-ul asta nu se face
prezent in sufletul meu. Poate ca tot ce simt acum e impacarea trista cu care
stii ca trebuie sa te confrunti intr-un final. He’s gone. For good, forever.
He was thus the most beautiful illusion that a man could’ve given me. Nu ar fi
trebuit sa-mi fie suficient si indeajuns incat sa-mi pot multumi sortii ca am
trait-o si pe asta? Si ce daca mi-a dat papucii? Ce daca s-a casatorit cu fosta
lui pe care pretindea ca o lasase pentru mine? Ce daca azi are o fetita superba ce-i seamana si pe care mi-o doream ca fiind a mea? Mi-am adus aminte de
discutiile noastre despre copii. Spunea ca isi dorea fetita. I s-a indeplinit
visul. Imi spunea ca dorea sa o numeasca Yanna. Nu o cheama asa. Dar e la fel
de superba! Un copil frumos. Ei, fiecare isi face viata dupa bunul plac, nu? Tot
ce mai trebuie sa fac eu acum e sa-mi dau seama ce ar trebui sa fac cu viata
mea fara el in ea… Am pierdut deja 6 ani asteptand un miracol… Poate ca ar fi
vremea sa-mi recunosc infrangerea. El nu isi mai aminteste de mine, probabil,
are o viata departe de amintirea mea, si nici macar nu stie ca a lasat urme asa
de adanci in sufletul meu. Si ce daca il voi iubi cat voi trai, in secret si
fara vreo dezlegare? Maine e luni, se inchide luna, am de inchis dosare, de
facut borderouri, de rezolvat crize si dat telefoane. Deseara imi voi face
datoria de prietena, iar apoi voi ajunge acasa pentru a ma imbata inca odata cu
vin si vise lucide si aberant de imposibile.
Viata merge mai departe. Am terminat o facultate si-un master de atunci. Am luat un permis. M-am angajat la o groaza de firme, muncesc pe branci de aproape 5 ani si imi strang bani pentru o masina. Am incercat cu toata fiinta mea sa ma mai indragostesc odata si am descoperit ca nu pot. Am fost prin Germania de vreo 2 ori pana acum, am invatat limba si cultura. AM castigat si am pierdut oameni, prieteni, rude, iubiti. Viata merge inainte!
Pe drumuri, ratacita
Scriu din Paulis. S-au intamplat multe de lunea asta pama duminica asta. Mi-a fost concediat seful, am preluat jumate din atributiile sale, am trecut prin cele mai blitzkrieg traininguri din viata mea si am lucrat la rezolvat de crize de import - am o marfa prin Constanta care pur si simplu nu vrea sa tranziteze spre Chisinau. Vorbesc limbi straine, oare? Sunt in camera de hotel, iar jos e petrecere de X-mas. Dupa 4 ore in care am dansat in continuu si am baut ca o vaca mulsa din alcoalele puse la bataie, am decis ca e momentul sa ma retrag inainte sa par penibila. Iata-ma deci aici... Doamne, rau e sa bei alcool! Nu pentru ca risti sa iti vomiti stomacul, nu pentru ca se misca lumea cu tine, si nici pentru ca nu te mai coordonata delooooc! Ci pentru ca toate frustrarile ies la suprafata. Ascult radio Gherilla - singurul eliberadio din tara (ador radio asta! il adoooohr! asc placebo momentan la el!) si ma uit in jur... am o graoza de oglinzi in camera de 4 flori - nu prea ok cand esti beat. Nu pentru ca risti sa te tai in ele, ci pentru ca risti sa te privesti cum nu ai mai facut-o de multa vreme. De data asta chiar nu te mai poti ascunde de reflectia hada din ele. Sunt debracata. Sunt acoperita de la bust in jos de celulita. Am textura lunii de pe cer. Am burta. Am un fund deformat! Am niste picioare cat niste stejari seculari si singurul lucru care imi pare acceptabil e fata. Dar si mutra mea e ravasita de alcool - deci nu azi. Azi sunt hada 100%. Singurul frumos la mine sunt trairile pur emotionale, profunde si melancolice. Habar nu am de ce sunt atat de trista acum si de ce niaba simt nevoia sa plang, dar lacrimez deja si ... si e atat de singur sa fii singur. David... David e... acelasi. Nu stiu daca voi reusi vreodata sa-l privesc diferit. Stiu ca incearca atat de mult, insa... pur si simplu e un om care nu ma va intelege vreodata. Si e ok. Nu trebuie s-o faca. Nu e nimeni obligat s-o faca. Mi-as dori insa sa pot fi atat de lucida si atunci cand sunt... lucida. Sa am atata sinceritate si fata de mine. Si fata de el. Dumnezeule, mai aveam putin si-mi sarutam un coleg de munca ieri. Nu stiu cat alcool aveam la bord, dar nici nu conteaza. Sa vrei sa saruti pe altcineva sau sa saruti pe altcineva in timp ca esti intr-o relatie, ba chiar mai mult... Nu asa am fost crescuta. Si pe masura ce iau in varsta si trec ani, pe masura ce bat acelasi pas pe acelasi loc in dimensiune emotionala... Stau sa ma gandesc serios daca oamenii mai sunt capabili de monogamie, de sentiment pur, de dorinta pura, de respectul la cel mai inalt nivel fata de persoana pe care o aleg drept aleasa. Sau poate e doar un sir de compromisuri si "actong like you give a damn". Si daca e astfel................ La ce sa mai raman asa? Ar trebi sa-mi fac de cap, mai ales acum cand sunt la inceputul sfarsitului caci, hai sa fim seriosi: cine te mai vrea la 45 de ani ? Cred ca am avut prea putin sex la viata mea. Prea putine orgasme si ooooh, mult prea putina afectiune si tandrete. Apreciere la orice nivel decat cel personal, dorinta la orice nivel fizic, dar nu spiritual. Dar cine te mai poate intelege in secolul asta? Nu sunt sigura ca ma inteleg eu pe mine insami.
Cred ca e momentul pentru somn la un serial.
Noapte buna, ciudati asemeni mie! Sa fie asta una dintre cele mai bune!
Cred ca e momentul pentru somn la un serial.
Noapte buna, ciudati asemeni mie! Sa fie asta una dintre cele mai bune!
duminică, 4 decembrie 2011
Bilantul 2011
Asta a fost un an greu. Mi se pare ca am pierdut mai multe decat am castigat. Trag linie:
- cei de la Procter&Gamble m-au lasat de izbeliste dupa terminarea contractului; e ciudat cum poti gasi in viata un job care te formeaza profesional si-ti confera o personalitate la locul de munca si in afara lui, pentru care ti-ai da realmente toti anii vietii si e ironic cand se intampla ca sentimentele sa nu fie impartasite.
- mi-am gasit un alt job care ma termina psihic prin plictiseala responsabilitatilor (sau mai degraba spus - lipsa lor) si desi e mai bine platit simt ca bat pasul pe loc in domeniul in care lucrez momentan, dar asta e. m-am impacat cu gandul ca voi mai ramane aici o perioada in mare parte pentru ca iarna nimeni nu migreaza si posturile puse la bataie sunt putine si sub liga competentelor mele.
- mi-am luat permisul de conducere si spre surprinderea mea nu m-am dat din loc de la orice situatie in care puteam sa conduc. din pacate, lumea ma trateaza ca pe un elefant intr-un magazin de cristale si simt o constanta frica din partea tuturor posesorilor de masina, de parca as fi o oligofrena la volan. e o stare care se reflectsa si care va contribui mai devreme sau mai tarziu la o alta criza existentiala. chiar voi ajunge sa imi spun la randu-mi ca sunt o oligofrena sau imi voi baga picioarele in toti si-mi voi lua odata masina aia???
- si ca tot eram la capitolul masina- proprietate personala... incerc, dar e al naibii de greu sa pun deoparte bani pentru motoscarta aia pe care s-o pot numi a mea; insa in contextul in care nu ma pot lasa de fumat si imprumut bani in toate partile, e mai greu. va trebui sa invat sa spun NU din cand in cand. si sa ma inchid in casa. luna noiembrie a fost o luna in care am lucrat pe gratis uitandu-ma inapoi: am avut nevoie de orice iesire in oras, de orice pretext de a socializa pentru a-mi reface stima de sine pe care altii au distrus-o atat de usor. nu stiu de ce la anii mei inca reflectez la vorbele aruncate in vant ale unor indivizi ce nu au vreun drept de apel la persoana mea.
- am renuntat la oameni. ca de obicei, tai si spanzur in relatiile interumane. am ajuns la concluzia ca in mod subconstient imi doresc sa traiesc intr-o carcera sociala. pe cat de mult am nevoie sa-mi exprim ideile definindu-ma social, pe atat de putin am nevoie de indivizi care sa nu ma inteleaga in momentele in care deschid gura, cu atat mai putin de altii care imi cauta punctele slabe pentru a lovi unde ma doare mai tare. tragi-comic e ca toti acesti oameni nu inteleg de ce te injunghie pe la spate. o fac fara sa realizeze actiunea in sine sau urmarile ei, o fac dintr-o prostie crunta, din lipsa unui algoritm aparte care sa le ofere acel grad de inteligenta in care sa poata gandi mai mult de o miscare in fata. viata e un sah constant, joc pe care unii nu doar ca nu il stapanesc, dar nu il cunosc; cu tupeu nesimtit insa, se pun sa dea lectii.
- am renuntat la perechea ideala pentru perechea reala. sunt la varsta in care am ajuns sa schimb concertele rock pentru concertele de muzica clasica, o varsta in care nu imi mai permite ceasul biologic sa visez la dragoste in luna lui marte, sub un cer de sticla pe care ploua cu globuri dolofane prin vreme. am o varsta in care ajung sa ma multumesc cu ce am si sa-mi multumesc ca am macar atat. am o varsta in care iubirea absoluta e pentru actorii de hollywood, preferand omul in carne si oase aflat langa mine, care imi cunoaste deja mimica fetei, gesturile si ticurile, care imi accepta toanele si-mi apreciaza putinele calitati ce mi-au ramas. si vreau sa cred ca le face pe toate mai inainte scrise pentru ca fara aceasta realitate nu as mai avea nimic in sufletul meu ciuruit de vreme si lacrimi acide.
- n-am primit inca inelul pe deget si nici actul social absolut nu l-am semnat. slabe sanse sa mi se intample prea curand si asta, desi am ajuns sa sufar in taina ca un caine pentru toate zilele de ovulatie pe care le pierd pentru ca tontul meu se sperie de orice schimbare majora a vietii lui ca de o apocalipsa. da, vreau sa imi petrec restul zilelor mele cu el. da, vreau sa fie tatal copilului meu. dar nu, nu am de gand sa concep un suflet stiind ca peste noua luni se va naste intr-o familie neoficiala. e un lucru stupid pentru unii poate, pentru mine insa e o normalitate. oamenii se iau, apoi fac copii si nu invers.
Per total, a fost un an in care am lucrat, in care mi-am luat concedii pentru a dormi mai mult dimineata si atat, in care am ramas mai mult sau mai putin demoralizata de cat de incet te misti inspre un plan sau vis atunci cand iti mai ramane vreunul in picioare de-a lungul timpului. Pana anul trecut, in fiecare decembrie faceam si lista cu planurile de viitor. Anul asta insa va fi primul an care va prezenta o exceptie de la regula de pana acum. Anul asta am sa renunt la lista si la planuri. Am sa renunt si la vise. Nu ma mai astept la nimic de bun augur sau la vreun semn care sa-mi marcheze progresul. Mi-e teama ca voi ramane blocata pe acelasi job, pe aceasi situatie relationala, in aceasi casa traind cu parintii, fara masina si cu aceasi stare psihologica de impotenta sociala. Taica-meu ma condamna pentru ca aleg sa plutesc prin viata in loc sa-mi tin naibii fraiele in mana, dar asta am incercat sa fac pana acum. Am urmarit sa fiu prima in orice fac, sa demontrez cuiva ca sunt speciala pentru vreun motiv - oricare, iar intr-un final ajungem cu totii in acelasi loc de veci. De ce sa speri sau mai degraba... la ce sa mai speri in zilele noatre, in tara asta, facand parte din generatia mea? Urasc situatiile in care trebuie sa faci fata unor monologuri tinute de cei in varsta care cu toata experienta lor de viata si-au trait tineretea in alta era... Ma intreb de multe ori daca ai mei ar mai fi ajuns aceasi oameni la varsta lor traind in regimul capitalist de la varsta de 3 ani.
In fine. Fara liste de planuri pentru anul viitor.
- cei de la Procter&Gamble m-au lasat de izbeliste dupa terminarea contractului; e ciudat cum poti gasi in viata un job care te formeaza profesional si-ti confera o personalitate la locul de munca si in afara lui, pentru care ti-ai da realmente toti anii vietii si e ironic cand se intampla ca sentimentele sa nu fie impartasite.
- mi-am gasit un alt job care ma termina psihic prin plictiseala responsabilitatilor (sau mai degraba spus - lipsa lor) si desi e mai bine platit simt ca bat pasul pe loc in domeniul in care lucrez momentan, dar asta e. m-am impacat cu gandul ca voi mai ramane aici o perioada in mare parte pentru ca iarna nimeni nu migreaza si posturile puse la bataie sunt putine si sub liga competentelor mele.
- mi-am luat permisul de conducere si spre surprinderea mea nu m-am dat din loc de la orice situatie in care puteam sa conduc. din pacate, lumea ma trateaza ca pe un elefant intr-un magazin de cristale si simt o constanta frica din partea tuturor posesorilor de masina, de parca as fi o oligofrena la volan. e o stare care se reflectsa si care va contribui mai devreme sau mai tarziu la o alta criza existentiala. chiar voi ajunge sa imi spun la randu-mi ca sunt o oligofrena sau imi voi baga picioarele in toti si-mi voi lua odata masina aia???
- si ca tot eram la capitolul masina- proprietate personala... incerc, dar e al naibii de greu sa pun deoparte bani pentru motoscarta aia pe care s-o pot numi a mea; insa in contextul in care nu ma pot lasa de fumat si imprumut bani in toate partile, e mai greu. va trebui sa invat sa spun NU din cand in cand. si sa ma inchid in casa. luna noiembrie a fost o luna in care am lucrat pe gratis uitandu-ma inapoi: am avut nevoie de orice iesire in oras, de orice pretext de a socializa pentru a-mi reface stima de sine pe care altii au distrus-o atat de usor. nu stiu de ce la anii mei inca reflectez la vorbele aruncate in vant ale unor indivizi ce nu au vreun drept de apel la persoana mea.
- am renuntat la oameni. ca de obicei, tai si spanzur in relatiile interumane. am ajuns la concluzia ca in mod subconstient imi doresc sa traiesc intr-o carcera sociala. pe cat de mult am nevoie sa-mi exprim ideile definindu-ma social, pe atat de putin am nevoie de indivizi care sa nu ma inteleaga in momentele in care deschid gura, cu atat mai putin de altii care imi cauta punctele slabe pentru a lovi unde ma doare mai tare. tragi-comic e ca toti acesti oameni nu inteleg de ce te injunghie pe la spate. o fac fara sa realizeze actiunea in sine sau urmarile ei, o fac dintr-o prostie crunta, din lipsa unui algoritm aparte care sa le ofere acel grad de inteligenta in care sa poata gandi mai mult de o miscare in fata. viata e un sah constant, joc pe care unii nu doar ca nu il stapanesc, dar nu il cunosc; cu tupeu nesimtit insa, se pun sa dea lectii.
- am renuntat la perechea ideala pentru perechea reala. sunt la varsta in care am ajuns sa schimb concertele rock pentru concertele de muzica clasica, o varsta in care nu imi mai permite ceasul biologic sa visez la dragoste in luna lui marte, sub un cer de sticla pe care ploua cu globuri dolofane prin vreme. am o varsta in care ajung sa ma multumesc cu ce am si sa-mi multumesc ca am macar atat. am o varsta in care iubirea absoluta e pentru actorii de hollywood, preferand omul in carne si oase aflat langa mine, care imi cunoaste deja mimica fetei, gesturile si ticurile, care imi accepta toanele si-mi apreciaza putinele calitati ce mi-au ramas. si vreau sa cred ca le face pe toate mai inainte scrise pentru ca fara aceasta realitate nu as mai avea nimic in sufletul meu ciuruit de vreme si lacrimi acide.
- n-am primit inca inelul pe deget si nici actul social absolut nu l-am semnat. slabe sanse sa mi se intample prea curand si asta, desi am ajuns sa sufar in taina ca un caine pentru toate zilele de ovulatie pe care le pierd pentru ca tontul meu se sperie de orice schimbare majora a vietii lui ca de o apocalipsa. da, vreau sa imi petrec restul zilelor mele cu el. da, vreau sa fie tatal copilului meu. dar nu, nu am de gand sa concep un suflet stiind ca peste noua luni se va naste intr-o familie neoficiala. e un lucru stupid pentru unii poate, pentru mine insa e o normalitate. oamenii se iau, apoi fac copii si nu invers.
Per total, a fost un an in care am lucrat, in care mi-am luat concedii pentru a dormi mai mult dimineata si atat, in care am ramas mai mult sau mai putin demoralizata de cat de incet te misti inspre un plan sau vis atunci cand iti mai ramane vreunul in picioare de-a lungul timpului. Pana anul trecut, in fiecare decembrie faceam si lista cu planurile de viitor. Anul asta insa va fi primul an care va prezenta o exceptie de la regula de pana acum. Anul asta am sa renunt la lista si la planuri. Am sa renunt si la vise. Nu ma mai astept la nimic de bun augur sau la vreun semn care sa-mi marcheze progresul. Mi-e teama ca voi ramane blocata pe acelasi job, pe aceasi situatie relationala, in aceasi casa traind cu parintii, fara masina si cu aceasi stare psihologica de impotenta sociala. Taica-meu ma condamna pentru ca aleg sa plutesc prin viata in loc sa-mi tin naibii fraiele in mana, dar asta am incercat sa fac pana acum. Am urmarit sa fiu prima in orice fac, sa demontrez cuiva ca sunt speciala pentru vreun motiv - oricare, iar intr-un final ajungem cu totii in acelasi loc de veci. De ce sa speri sau mai degraba... la ce sa mai speri in zilele noatre, in tara asta, facand parte din generatia mea? Urasc situatiile in care trebuie sa faci fata unor monologuri tinute de cei in varsta care cu toata experienta lor de viata si-au trait tineretea in alta era... Ma intreb de multe ori daca ai mei ar mai fi ajuns aceasi oameni la varsta lor traind in regimul capitalist de la varsta de 3 ani.
In fine. Fara liste de planuri pentru anul viitor.
joi, 1 decembrie 2011
Round and round we go...
Ne-am impacat. Cum, de ce, cand si pentru ce nu stiu exact. Tot ce stiu e ca pentru o persoana pe care afirmi ca nu o iubesti, suferinta despartirii a fost destul de crunta. Sunt constienta ca nu e perfect, insa nici eu nu sunt. El insa m-a acceptat ca atare. Eu insa nu. Poate ca e momentul sa privesc relatia asta cu alti ochi. Poate e momentul sa ma privesc pe mine cu alti ochi. Si implicit pe el. Asa e omul, asa e viata... Iti doresti toata viata un lucru, iar cand in final il primesti realizezi ca parca ai fi vrut altceva. Nu cred ca exista vreun individ pe tot globul pamantesc care sa fie potrivit pentru mine. Eu am vrut caminul; familia in sanul careia sa ma simt protejata; locul meu de relaxare, oaza in care sa ma regasesc; omul numai bun de rolul de sot, care sa aduca casu-n casa, sa-mi duca gunoiul afara si sa mai spele ocazional o oala. Si le am - din prima zi cand am pasit in apartamentul lui m-am simtit relaxata, intr-un alt univers mic si confortabil, iar el e... sotul tipic in viitor: barbatul care nu intelege femeia, dar o iubeste, barbatul care nu stie sa-i spuna c-o iubeste, dar o pretuieste prin lucrurile marunte, barbatul care se vaita 10 minute inainte, in timp ce si 10 minute dupa ce a spalat o oala, dar stie ca ar face-o inca de 100 de ori daca ma multumeste. E barbatul care nu s-ar uita la o alta mai frumoasa sau slaba ca mine pentru ca e combinatia perfecta dintre rational si comod, realizand ca ce are acasa nu-i va mai oferi nimeni. Ma iubeste... lucru pe care il vezi doar cand stii ce sa observi la el. Il iubesc... lucru pe care l-am observat de abia in clipa in care nu mai era langa mine. Si cine naiba credea ca o relatia nu va da de greu niciodata? Nimeni nu-ti spune ce se intampla dupa acel "happily ever after". Asta o aflii ulterior.
Ma bucur...
Ma bucur...
vineri, 25 noiembrie 2011
Totem: Castorul
Se pare ca mi-e predestinat de timpul si spatiul in care m-am nascut. Altii sunt vulturi si lei, pradatori neinfricati care vaneaza in viata si castiga, care nu au inamici imediati pentru ca si-i ucid din fasa... Dar eu =)) eeeeeu... m-am nascut sub semnul Castorului. =))
Ioi, dulce ironie... nu te mai termini odata?! In altii??? Nu in mineee, nenoro...!!!
Sunt arhi-fututa si arhi-...nefututa in acelasi timp! Uite aici ce paradox faaaaain!
Cica oamenii al caror gardian e dintatul de castor sunt oameni muncitori, care traiesc pentru a servi - pe altii evident - si pentru a face cariera - muncind pentru altii evident!
Oamenii ghidati de acest totem sunt predestinati "by default" sa priveasca cum nenorocitul ala de fluviu le strica toata munca asudata, sa-si puna mana in sold uitandu-se stupefiati la forta apei si ravagiile pe care le face si sa zica "Ei na, fas! Hai sa ne apucam sa mai construim un baraaaaaj! Yeeeeey!" Are you fucking kidding me???!!! Si fluieri facand asta, sau cum?! Adicatelea... Vine in puii mei ditamai musonu' si-ti distruge cu toata forta acvatica cacatu' ala de baraj natural si tu a doua zi te apuci sa reconstruiesti totul de la zero in EXACT aceasi locatie fluierand si sperand la zile mai bune?!!! OMFG. Sunt efectiv stupefiata. Si consternata de cat de adevarata poate fi faza asta in ce ma priveste pe mine! Sunt de fapt chiar amuzata, given the circumstances of yesterday si ma mira ca ma mai pot amuza de ceva in viata asta. Cu cinism, ce-i drept, dar totusi! Am zambit azi. Si-am disimulat optimismul nemarginit la modul cel mai serios posibil.
No, partea a doua in toata treaba asta e ca prin nenorocirea aia de baraj - damnare obsesiva a vietii tale - tu, ca si "om-castor" esti menit sa protejezi fauna si flora naturala de dincolo de el de posibile inundatii si nenorociri naturale, in caz in care printr-un miracol, chiar iti iese un baraj destul de bun. Practic, pentru o perioada mai lunga sau mai scurta protejezi prin actiunile tale pe altii. Cat de tare-i asta, ba, acvila zburatoare care omori soareci si te mandresti ca esti ze igal! Why don't you suck on that, king of the jungle living in a savannah?! nea-nea-nea-ne-nea-neeeeeaaaah! Fui, m-am tampit! :)
Ei bine... Ieri a fost drama, azi e umor. Ne pregatim cu sufletul ala ciuruit si resemnat de ziua de maine. Oare plang sau rad maine? Sa vad ce-i in meniu!
PS: 5 mai '86, ora 7:10. Timisoara. Care mai sunteti, bre, dintoshi? Hai sa construim baraje! :))
joi, 24 noiembrie 2011
Inertie...
Doamne, cat poate sa doara! Nici Moartea nu se indura sa te ia atat de nemilos de pe lumea asta! De ce te raneste Viata? De ce te ranesc oamenii? Care e scopul ultim al itelor astora incurcate? Sa ajungi sa te indragostesti cu toata fiinta de o iluzie, de un om care nu exista si nu va exista niciodata... si sa realizezi mai apoi ca nu ai fost nimic altceva decat un cobai de experiment care a mers atat de prost! Sa=ti traiesti zilele din inertie... Sa fi intr-o relatie din inertie si apoi sa te desparti de el din inertie... Si-apoi sa regreti... Sa-ti dai seama ca esti un nimic... care nu are nimic. Tradata de proprii prieteni... "mana care hraneste... mana muscata!", tradand la randul meu un om vinovat doar de incapacitatea de a se deschide si de a avea incredere in oameni. Oare acum, dupa toate astea, va mai avea incredere in ei? Damaged... mai rau acum decat inainte... si acum, poate si irecuperabil... And i pulled the plug. On him, on myself, on so many! Ma simt ca un pacatos in fata unei biserici, incapabila sa-mi ridica capul din pamant, fara glas, napadita de lacrimi care bagu-mi-as p***! nu se mai opresc! De ce doare asa?! De ce trebuie sa retraiesc durerea aia nenorocita inca odata? Unde mi-e dumnezeul acum? Unde sunt zeii sa vada? Unde naiba sunt eu sa ma privesc si sa-mi pot trage doua palme?! Unde naiba e nenorocitul de sens in viata?! UNDEEEE?
Oaie printre lupi... si lume hada... groaznica... nenorocita, pavand drumul spre Iadul altora cu cele mai bune intentii! Ma cac in ele intentiile voastre, sa va inecati cu ele! Sa va inecati in ele! Nu am nevoie de niciun ajutor pe lumea asta, mi-e scarba de modul in care ajutati voi omul ranit, intorcandu-i cutitul in rana! Mi-e scarba de prieteni scrbavnici, mi-e scarba de rahatul asta de societate, mi-e scarba de tara asta, de neamul asta nenorocit, format doar din ipocriti si curve! lua-v-ar dracu pe toti! De ce nu muriti odata, sa pot fi lasata in pace?! Sa mor naibii si eu singura, dar impacata!
Cea mai frumoasa despartire
Atunci cand zici ca nu se poate mai rau... viata va gasi o modalitate sa-ti demonstreze ca ea are ultimul cuvant. Si te lasa chiar pe tine in rolul principal. Azi am fost spre exemplu, calaul de suflete. Am omorat doi oameni pe la 3 si inca unul pe la 8. Am gasit intr-un sfarsit puterea de a ma desparti de el. A fost... neasteptata reactia lui. Ma asteptam la orgolii, mandrie si multa ranchiuna. In schimb a fost brav si resemnat. Sa fie oare asta o calitate pe care am descoperit-o prea tarziu la el sau pura indiferenta mascata in afectiunea trista de a pirde un om de langa tine? Saruturile si imbratisarile lui de azi mi-au demonstrat ca undeva in strafundul sufletului sau ardea mocnit ceva. Timid si poate fadic, dar ardea. Stateam in masina si ma gandeam cat de amar poate fi totul. De nu as fi facut-o as fi iesit din masina regratandu-mi lasitatea, acum ca am facut-o nu ma pot gandi de cat la faptul ca a fost bine intentionat, chiar de nu a aratat-o niciodata. E doar incapabil sa iubeasca. E doar un baietel sechelat de retardul emotional - o greutate pe care o va cara pe umeri toata viata. Pot empatiza cu el si poate de asta imi curg lacrimile siroiae pe fata, oftand ca un caine batran ce asteapta sa moara. Oare chiar vom ramane prieteni? Cine stie... Nici nu vreau sa ma gandesc la asta acum. Ma gandesc doar ca maine e vineri si ma bucur din inertia cu care te bucuri ca e week-end, chiar daca nu prea intelegi de ce. Nu am planuri in week-end-ul asta. Poate doar sa ma duc la teatru cum planuisem inainte ca viata mea sa se schimbe cu 180 de grade.
Sunt in mod oficial singura pe lume. Si ma simt... amortita. Cred ca inca nu-mi constientizez situatia. Probabil ca imi va mai lua ceva timp sa-mi dau seama ca am pus tot trecutul deoparte si am ramas cu prezentul pe care mi-as dori din suflet sa-l pot renega acum.
Da, a fost cea mai frumoasa despartire si va fi cea mai jalnica noapte ce-i urmeaza.
* Nota: de ce intampla toate relele inainte de Craciun?
Sunt muta. Azi am rostit ultimul cuvant. Am mimat ultimul sunet. De acum incepe tacerea. Sunt in mod oficial singura pe lume. Am plans cum n-am mai plans decat odata, demult, cand un tren ma ducea departe de el pentru totdeauna si nu se mai oprea. Am plans asa numai odata cand il pierdusem si credeam ca a fost singurul barbat al vietii mele. Acum stiu. A fost intr-adevar singurul. Singurul capabil sa ma vada asa cum imi doream, ochii mei il vedea zeu, iar cand il sarutam, sarutam ambrozie. Am asteptat rabdatoare si cu sperante mocnite si ascunse sa gasesc ceva macar asemanator lui si... si nu. Si-a fost un NU clar, raspicat si strigat din strafundul ironiei pe care ti-o poate servi cu rautate viata si prietenii "adevarati" in cardasie. Trebuie sa recunosc, nu ma asteptam. Am fost atat de oarba incat sa am incredere in ultimul prieten ramas in viata mea pana la portile Iadului si-napoi. Mi-am pus sufletul pe tava si mi-am jertfit ultimul an si jumatate pentru binele altuia pe care l-am pus mai presus decat al meu. Rasplata... sau revansa? Nici nu mai conteaza, cuvantul e acelasi: tradare. Azi am pierdut doi oameni, nu unul. Atat ca cu unul din ei s-a dus si ultima zvacnire de speranta fata de rasa umana si de barbati. Focul e stins. Si sangerez din toate gaurile ciurului astuia de inima, hoitului astuia de suflet de ma intreb cum naiba de nu ma pravalesc aici, cu capul pe taste si fara de puls! Tot ce-ai cunoscut pana azi a murit. Ia-ti adio. Si ramai cu fantezia ta nenorocita!
"-Dumnezeu sa te ierte, ii zise Vitoria." - Baltagul
vineri, 18 noiembrie 2011
Ironie dulce, servita calda
Ei bine, da! Uite rostul vietii! Omul moare precum traieste si viceversa fara putintel din "dulcele" vietii din cand in cand, presarat peste situatii care mai de care, nevoie mare!
Iata un fapt. In viata mea am ales doi oameni drept parteneri (am fost mai pretentioasa ca un lup alfa, ce coada mea sura!) din care unul m-a luat peste picior in mod sincer, brutal si abrupt, inainte sa pot sa spun "cuplu" la o simpla bere amicala, iar celalalt ... hai s-o spun doar asa: fostul meu logodnic m-a inselat cu fosta lui iubita cu care ulterior s-a casatorit doar pentru a face o fetita superba cu actuala... ahm... concubina? Un al treilea m-a ales pe mine. Iubire imposibila, pastrata in secret chiar si fata de prieteni si parinti. Era si normal si logic sa actionezi in acest fel cand iubesti un om care stii de la bun inceput ca nu te va lua de nevasta. Dar... a fost un fel de iubire. Una poate mai inexplicabila logicii mele decat au fost celelalte.
Dupa peste un sfert de veac de trai si 3 esecuri emotionale lamentabile in care.. hai sa admitem, te bagi singur ca nu te obliga nimeni, ajungi sa suflii si-n iaurt din inertie si reflex. Reflexul meu e sa compar astfel orice persoana cu ze ultimate heart-resurrecting-and-love-accomplishing relatie, cu ze ultimate type of man i'd give my life to be with, cherrish, adore, love.
Din pacate... rasa masculina nu a invatat sa fie pe placul femeilor, si nici femeile pe placul rasei masculine. Drept si prin urmare, ajungem sa ne impacam la un nivel cel putin subconstient cu soarta predestinata de a fi printr-o paralela idiomatica a feminismului, la fel ca sclavele ce ne-au precedat in secolele patriarhatului. Doar ca acum, ca pana niciodata, ne-am mai asumat asupra noastra si rolul de femei de cariera si puternice financiar (fas!), independente si lipsite de orice urma de rusine fata de o aventura de-o noapte, incercand sa le demonstram (in van!) Neandhertalilor ca si noi putem fute (cu ce?!) un barbat cand aplicam constiincioase in orice discoteca formularul pentru postul de "zdreanta" printr-o tinuta de trotuar. In mod paradoxal, noi cerem respect. Noi... ei, bine... in mod general si particular (si fie-mi cu iertare ca subliniez aici) - VOI!
Eu ma limitez la un chat timid pe site-urile de matrimoniale, terminand orice discutie dupa vreo maxim 5 minute din dezgustul unei conversatii care a inceput atat de frumos prin "buna" si s-a terminat atat de jignitor cu "la mine sau la tine?"
Serios... asta e tot ce ne ramane dupa o saptamana de lucru in care te surmenezi ca un sclav si putinul timp liber pe care il dormi? Discoteca si sex? Aberatii de week-end in blog? Grija de week-end pentru temele copilului? Sex in cuplu de sfarsit de saptamana? Curatenie? Mancare pentru primele zile din saptamana ce urmeaza? Ce s-a intamplat cu noi? Unde e viata? Pasiunea de a trai? Umorul? Rasetele? Drumetiile de munte la sfarsit de saptamana? Un film bun intr-un Cinema City doar pentru ca "de ce nu?"? O cina romantica sub clar de luna? O floare cumparata pentru ca ti-a facut cu ochiul? Carusel pe-un cos de cumparaturi in supermarket? Plimbari de mana printre frunzele toamnei? Castile in urechi si cale batuta pana te tine bateria playerului? Pornit motorul si hai-hui pe unde mergem azi?
Dar sunt cel mult singulara in gandire, iar cei ce sclipesc cateodata astfel se pierd prin alte peisaje, necunoscute mie sau nedorite de mine... sau eu... de ei?
Azi e la moda conformismul capitalist, trupul de fetita de 16 ani, discotecile bubuind a tuptzi-tuptzi si manelele. Azi e la moda sexul in detrimentul erotismului, casatoria in destrimentul casniciei si divortul in detrimentul comunicarii sincere. Sunt la moda moravurile tot timpul, dar azi si doar azi, la pret cu reducere ne putem cumpara cacalau retard emotional si ipocrizie universal folosibile.
Cred ca ne-am despartit. Am iesit din masina trantind portiera - recunosc, am facut-o cu rautate stiind ca tine la masina aia ca la ochii din cap. S-a terminat. Cateodata cred ca s-a terminat de dinainte sa fi inceput. Dar am sperat. In van, nu e genul care sa lase de la el, care sa inteleaga conceptul de femeie. Sunt ferm convinsa ca pentru el am fost un obiect de mobilier care pica bine in camera sa, in viata sa, ce odata cumparat e apreciat la nivel de zile... iar apoi, il lasi sa se aseze praful pe el. Il ignori pana te lovesti din greseala de el, apoi il muti un pas mai la stanga sau dreapta, il admiri si-ti vezi de treaba in continuare. Un cuplu? Fiecare cu viata sa: if we meet, how nice, if we don't - there's other times. Si daca vreodata ar fi sa se plictiseasca de el, il poate arunca sau da unui prieten. Intotdeauna iti poti cumpara alt obiect de feng shui daca vrei sa-ti remodelezi casa sau... viata. La ce folos sa accepti astfel de compromisuri cand esti constient ca singuratatea e mai dulce? La ce folos sa speri ca vreodata vei lua viata in ochii lui si ca poate cumva va reusi sa te vada si altfel? E retardat emotional si nu stiam asta cand l-am ales, dar o banuiam. Era prea rece, criptic, glacial si independent. Prea greu de descifrat. Credeam ca ma inseala in prima instanta. Apoi ... discutiile, lungi, prelungite, interminabile, fara vreo concluzie vreodata... Umorul lui in genul "te iau peste picior" doar pentru a ramane in defensiva. OI... nu e momentul acum. Am baut prea mult vin si tare frica mi-e sa nu raman fara gramatica datorita greutatii degetelor peste tastatura. Raman cu gustul amar din gura si ironia mea vesnica... servita calda.
duminică, 2 octombrie 2011
Alta buburuza zboara...
Era o vreme cand eram slaba. Era o vreme cand nu mi se vedeau ridurile ochilor atat de... expresiv. Era o vreme cand eram... "buna" pe bune! Era o vreme cand eram mai vesela, mai satisfacuta de lume, mai impacata cu mine. Era o vreme cand eram altfel - tot eu, dar mai... mai buna. Si da, era o vreme cand si barbatii care ma resping azi erau mai tineri, mai nesechelati, mai romantici, mai atragatori, mai afectuosi. Dar degeaba o intorc, nu-i asa? Intr-un final, EU nu am scuze. Eu puteam fi la fel de frumoasa, la fel de vesela, la fel de plina de viata ca la 18 ani. EU trebuia sa fiu la fel de "buna", iar daca se putea... perfecta.
Pe vremuri cand o relatie nu pusca ii condamnam pe ei. Ce idioti sa lase asa o bucata: frumoasa, slaba, cu forme, cu talente in pat, cu haruri in bucatarie si bune maniere in societate! Puta, hai sictir, urmatorul! Dar imbatranesti... si te uiti in oglinda, iar pe zi ce trece realizezi ca te uratesti, sa devi mai morbid si mai cinic si ca incet-incet toti cunoscutii din jurul tau se casatoresc, au copii, se duc in concedii cu familia... iar tu... Tu ramai pe zi ce trece mai degradat si mai inchis in propria-ti carapace. Asta e povestea mea. Asta e si povestea lui. Ironia face ca trecand prin aceleasi drame sa nu reusim sa ne salvam reciproc. Drama e ca nu vom reusi niciodata sa ne salvam pe noi insine. Ramanem amandoi pe zi ce trece din ce in ce mai degradati, mai posomorati si mai cinici, dar... nu impreuna.
Diferenta dintre el si mine e ca eu inca mai sper cu disperare, pe cand el s-a impacat cu gandul ca va muri singur si singuratic. As vrea ca in acest context sa ma pot multumi cu statutul de "anexa" insa... cum spuneam, inca sper cu disperare ca pot fi mai mult. Intr-un final, femeia ar trebui sa fie totul sau nimic pentru un barbat. Decat anexa-de-weekend mai bine nimic!
sâmbătă, 1 octombrie 2011
Miss Alone-not-lonely
Curatenie printre hartoage. Mari descoperiri:
21.11.08
"She gets dragged out of the house by the few so called friends she has. They probably mostly hate her. They only love her for the altruistic soul she's always had for them - easier to take advantage of people like her. In return they drag her out of her shell so she could have fun. So she lets them. And she's out. Drinking a cup of coffee before the big gathering. She came early. She always does, hates being late. It helps to get her senses together, put on a mask, be fun, be the heart and soul of the party. It's a dirty job, but she has to do it. She needs to do it. She needs to practice her good acting skills. And she will be perfect. They'll think she had fun, they'll have fun. Everybody's gonna be happy. And then, when the alcohol is gone she'll wake up the next day only to find out that role-playing does not change you into the character you've performed. Why am I here?... Coffee tastes like shit!"
plm, ultima fraza face toti banii =)) se pare ca aveam umor (negru) si cand eram depresiva...
Lorry
Curatenie printre hartoage. Mari descoperiri:
"Catre Lorry:
Mi-e dor de tine asa cum cateodata ti-e dor de un prieten raposat. Iti jelesc prezenta in viata mea precum iarna isi deplange vara. Paradoxal, mi-a fost dat sa-ti cunosc sufletul inainte de toate. Probabil ca esti o fiinta foarte enervanta si plina de ticuri. Un mar cu tumori ca si noi. Un sfant doar prin nume. Si foarte probabil e ca in acest context sunt libera sa zbor printre probabilitati caci te cunosc prea bine doar in abstract. Situatia concreta ma depaseste precum si tu o faci din nou si din nou."
***
Si tot din colectie...
"Catre Lorry:
Privesc viata ca pe un esec gravitational al chimio-fizicii in care contextul existentei a doua celule impreunate ne apropie mai repede, inevitabil de moarte; dar in toata aceasta eroare existentiala scanteia ce poate prinde culori in conturul vietii este Destinul. O intrepatrundere de panze de paianjeni, de fire pe care le cream, intindem, tragem si distrugem prin propriul nostru liber-arbitru: Destinul.
Te-am intalnit astfel. Si te pierd astfel. Si desi si aceasta este o eroare existentiala de care voi fi sigura intreaga viata pana la moarte, curcubeul pe care mi-l lasi in urma e El: sansa pe care am luat-o in batjocura cu el si care m-a dus spre a-l iubi, pierzand totodata speranta in tine. Nu mai sper ca existi, ca esti... Nu mai pot sa te simt empatic sau sa te cunosc abstract. Mi-am impus sa te astept intr-un timp si spatiu dilatat, in iubirea - am descoperit - e un viscol ce zdruncina relativitatea acestora propulsandu-te in concretul zilei de azi si spatiul propriului trup ce razbate prin rasuflul si bataia regulata a inimii.
Daca itele noastre sunt oamenii nostrii intalniti peste tot in viata, sa fie oare posibil ca tu, Destin cu chip de om, sa ma fi ghidat spre el in mod deliberat si totodata (ne)stiut de tine?
Permite-mi sa-mi iau ramas-bun de la tine printre lacrimile in culori-curcubeu ce curg din mine. Si sa-ti multumesc. Adio, Lorry!"
E cel putin ciudat cum rezoneaza unele randuri scrise parca in alta viata. E si mai ciudat cum iti rezoneaza in urechi numele unor persoane care candva reprezentau totul. Ce mult inseamna sentimentul cand scrii! De-as fi scris o carte atunci, de talentul mi-ar fi fost apreciat la profunzimea sentimentului, acum as fi fost mai bogata decat Gates. :)
Relatia "de dragul relatiei"
Cu siguranta am avut-o cu totii, macar una, pana acum in viata: relatia pe care o ai "de dragul relatiei"; in alte cuvinte, prietenul sau prietena cu care te intalnesti pentru ca asa te-ai obisnuit, e comod, trebuie, samd. Iubitul sau iubita cu care ti-o tragi pentru ca te-ai obisnuit, e comod, trebuie, samd. Si multi dintre noi facem greseala de a ramane in astfel de relatii pe care nu ne aducem aminte de ce le-am inceput sau de ce si cand s-au irosit de fapt doar pentru ca ne-am obisnuit, e comod, trebuie, samd.
Sfatul meu pentru mine si pentru voi e: stop. Am trecut prin destule rahaturi si experiente pana acum sa pot afirma cu mana pe suflet ca timpul e realmente pretios si ca unele relatii nu-l merita a fi irosit pe ele. Cred cu putere ca suntem sociali prin definitia noastra, insa am ajuns sa marsaluiesc pentru ideea de a mentine si pastra relatiile care merita cu adevarat. Este vorba de acele relatii din care castigi ceva mai mult decat niste informatii sociale de care poti afla si de la radio sau niste barfe legate de terti cunoscuti de care "at the end of the day" chiar nu-ti pasa. Oamenii au ajuns sa nu mai aiba standarde legate de prieteni si prietenii. Suntem atat de ocupati cu altele incat nu mai stim sa mentinem relatii putine si profunde, ci multe si superficiale. Parca ne imbatam cu ideea ca vreunul din multii cunoscuti chiar ne va ajuta cu un post sau cu o "shusta" candva, de parca nu am fi destul de buni pentru orice batalie cu viata, dar suntem!
Romanii sunt plini de vorbe de duh, iar una din ele suna asa: decat inconjurat de 100 de prieteni falsi, mai bine legat de unul adevarat.
Am decis de ceva vreme sa-mi traiesc viata conform standardelor MELE, si nu ale societatii, drept pentru care de vreo doi ani am "sacrificat" lucruri dragi si principii vechi, am pierdut oameni si asa-zisi prieteni. Katze, John, Sab, Alice. In doi ani. Oameni foarte ok per total, oameni... doar oameni. Prieteni... nu stiu. Presupun ca prietenii ti-i alegi pentru niste motive clare, sub niste standarde clare. Unii ii aleg pentru ca asculta acelasi gen de muzica, eu ii alegeam pentru ca pareau sa aiba caracter; nu ca EU una as fi impecabila - cred totusi ca ia ceva caracter sa recunosti ca nu ai cea mai tare esenta de caracter si ca mai trebuie sa lucrezi la ea. Insa pretentiile intr-o relatie de prietenie trebuie sa gaseasca un numitor comun, iar atunci cand acest numitor comun devine nenegociabil lucrurile scapa incet si sigur de sub control. Astfel, iau nastere relatiile de dragul relatiilor.
Nu cred ca prietenia adevarata necesita prezenta fizica si programata a prietenului adevarat, nu cred ca prietenia adevarata se construieste pe barfe si aceleasi preferinte muzicale, nu cred ca prietenia adevarata se cladeste pe beneficiul unuia in detrimentul celuilalt si cu siguranta nu cred ca prietenia adevarata inseamna sa uiti de ziua de nastere a celuilalt. Eu am uitat. Daca asta ma face lipsita de caracter, fie asa. Daca ma face lipsita de suflet, ocupata, nesimtita, retardata, fie toate asa. Cert e ca am uitat zile de nastere ale prietenilor. S-au suparat pe mine pentru asta, le-am spus ca am uitat, s-au suparat si mai tare, le-am explicat de ce: eu cand uit o zi de nastere, inseamna ca persoana aceea nu mi-e destul de apropiata incat sa o tin minte. In concluzie, nu o simt suficient de apropiata sa o pot numi prieten. Si oare e o crima? E o stare de fapt. E o relatie de dragul de a fi. La ce folos sa mai fie, atunci?
Hai sa fim seriosi: oamenii se schimba. Cresc, absolvesc scoli, se angajeaza, se casatoresc, fac copii, au nepoti, se pensioneaza si mor. Mi-as dori sincer ca pana la inmormantare sa nu uit ce e cu adevarat important, sa mentin relatiile cu adevarat importante, sa apreciez oamenii cu adevarat de apreciat, sa respect oamenii care o merita, iar cand voi ajunge in sicriu sa pot privi de undeva de sus un grup mic de haine cenusii care acopera doar cateva trupuri. Doar cateva trupuri care nu ma barfesc in timp ce popa tine slujba, care nu vin pentru mancare si bautura, care nu vin din obligatie. Un grup mic de oameni care ma deplang cu adevarat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)